Arhiva literara personala "petre Stoica - GOLD

TREFLĂ PE TREFLĂ Petre Stoica Poeţilor Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea

Virgil Mazilescu

Daniel Turcea

Petre Stoica

Stăm la o masă aşternută cu amurg de coniac
printre picioarele noastre aleargă animale teribile
dar numai în zori ucidem tigrul acum
pândim armonia cuvântului carnea sa
e mentă smochină ori smirnă şi iată
că pământul ne slăveşte pe toţi
de ce să ne mănânce vulturul acela
o şi e vară şi toamnă şi iarnă şi încă
ne aflăm în acest carusel dar nu vă speriaţi
toate drumurile duc mâine la râul
care ne spală moartea adunată pe faţă
şi desigur vom fi
treflă pe treflă

"TE UITĂ CUM NINGE DECEMBRE" Petre Stoica, din "Amintirile unui fost corector"(1982) Inmemoriam Teodor Mazilu

Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 11 august 1930, București, d. 18 octombrie 1980) a fost un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. S-a născut ca al patrulea copil într-o familie de muncitori

Teodor Mazilu scrie începînd din 1949, mai întîi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și cîștige publicul luînd în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. In anul 1972 publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală.

În urmă cu vreo zece ani(1972), între mine şi Teodor Mazilu, diavolul a ţinut să arunce sămânţa zâzaniei. Deşi ne recunoşteam de la apreciabilă distanţă, părea că aveam de împărţit ceva ce nu merita. O neînţelegere alimentată de orgoliul meu excesiv. Vântul aducea dinspre Mogoşoaia şi invers ecoul cuvintelor noastre cu explozii de petardă. Apoi, la regizarea hazardului, gâlceava a încetat, fără salamalecuri, în faţa unei sticle cu vin "Cabernet-Sauvignon" inaugurând o prietenie niciodată căzută în rugină. Am petrecut împreună zile şi nopţi de veselie spumoasă şi confesiuni, destule bătute de aripa restrisei. Ultima perioada a existenţei sale mi l-a apropiat şi mai mult sufleteşte. Am înţeles atunci cât de nefericit era acest mare scriitor, nepractic în viaţă, incapabil să-şi construiască forturi ocrotitoare, fie ele şi superficiale. Credea - câtă naivitate - că talentul, buna-credinţă şi cinstea ajung. Îl urmăreau necruţător invidiile macerante transformate în cuvinte-bâtă şi răzbunări prosteşti. "Toţi simt nevoia să mă batjocorească" îmi mărturisea cu inima însângerată. Nu chiar toţi, greşea. Pentru că numărul celor care îi preţuiau personalitatea artistică, inteligenţa şi humorul inimitabil, îl întrecea pe cel al detractorilor, destui dintre ei penibili petiţionari la ghişeul gloriei.
Vizitandu-l odată la Mogoşoaia, i-am dat o carte de-a mea, proaspăt apărută, şi a găsit de cuviinţă s-o laude în Luceafărul. Peste puţin timp mi-a imitat gestul, oferindu-mi surprinzătoarea lui culegere cu poeme, Cântece de alchimist. Recitînd-o, i-am găsit nealterată prospeţimea, timbrul inconfundabil, tehnica poetică impecabilă. Versuri de genul: "Poate că naşterea ar trebui să fie/ O stare de lumină, explozie solară/ Şi să ieşim cărunţi din pântecele mamei/ Obişnuiţi cu noaptea şi zgomotul de-afară..." îşi găsesc locul în orice antologie nepărtinitoare. Îl vizitam la Mogoşoaia...Ahtiat de veşti, şi la fel de ahtiat să-i aud paradoxurile năucitoare. Uneori îl căutăm împins de nevoi financiare. Generos din fire, dădea curs solicitărilor mele de împrumut. Împreună cu o persoană aprigă în iniţiative, voiam să-l determinăm la cumpărarea unei case modeste, ferită de zgomot şi cheltuieli nesăbuite. Casa, nelipsită de oarecari conforturi ale civilizaţiei, pentru moment îl încânta. S-au ivit curând îndoielile: Cine să-i gătească, să-i procure vinul, să-i deretice? Probleme insurmontabile. Şi cum vor veni acolo, în ingrate condiţii de transport, femeile de care îi plăcea să se ştie înconjurat? Deşi în literatură le "înfiera" (ca nimeni altul la noi) nu se putea dispensa de prezenţa lor, asemenea vienezului Peter Altenberg, pelerinul nopţilor, care vedea sexul slab "opera de artă a lui Dumnezeu". a renunţat la dislocarea dintr-un cuib atât de familiar lui. Pentru Mazilu, fosta reşedinţă a Bibeştilor constituia totul, mai exact: laboratorul în care locuia, scria şi studia viaţa actriţelor, textierilor, fotbaliştilor, a trecătorilor prinşi în baluri cu sau fără măşti. Aici, vorba lui La Bruyere, îşi "istovea" mintea căutând să dea în vileag viciile şi ridicolul.
Claustrarea mea la Bulbucata, şi o absenţa mai îndelungată din ţară au împuţinat sensibil întâlnirile noastre. Dădeam nas în nas pe nepusă masă, în locuri de-a dreptul neverosimile, ca bunăoară în vara anului 1974. Aşteptam în gara principala a Munchenului trenul menit să mă readucă în patrie. Printre pasageri, în majoritate cosmopoliţi, am zărit o fiinţă plăpândă, pierdută sub o imensă pălărie neagră. Tudor! Fusese şi el la memorabilul campionat de fotbal, pleca acum spre o altă zonă a Europei, spre oraşul luminilor! Orarul feroviar, sever ca pretutindeni în lume, ne-a obligat la schimb de silabe grăbit. "Lasă, pe altădată...vii tu la Mogoşoaia..."Acasă, ne revedeam tot întâmplător: La Congresul scriitorilor, la "Doi Cocoşi", în incinta palatului brâncovenesc, la "Zilele dramaturgiei" petrecute în oraşul de pe Someş( unde, în braseria "Continentalului", aşezat lângă mine, acordase tânărului critic literar Radu Săplăcan un interviu). În anul 1977, reintalnindu-ne, după deşertarea câtorva pahare cu vin, şi-a dezlegat limba, voia să-mi spun părerea într-o chestiune gravă: Face bine, face rău, căsătorindu-se? "Însoară-te, Tudore, l-am îndemnat. Fără îndoială, mai chestionase el şi alţi prieteni. În privinţa imboldurilor la însurătoare, înzestrat cu experienţă, eram întotdeauna înflăcărat arătând imensele avantaje ale traiului conjugal. Şi condamnam mizerabila burlăcie, ca să mă exprim în tonul său din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Oricum, hotărârea fusese luată, voia el doar aşa, să mai întrebe, dacă totuşi?...Urma să particip la petrecerea mirilor, petrecere neonorată, data evenimentului găsindu-mă în voiaj austriac.
Începând de prin august 1979, luni în şir am stat în permanentă lângă Tudor, la binecunoscuta lui masă din salonul vechiului palat, reprofilat cândva în casă de creaţie. Îl găseam îndeobşte singur, covârşit de probleme amânate şi rasamanate, cu adaosul migrenelor ivite peste noapte. Trebuia să întregească o anumită scenă din comedia Mobilă şi durere. Piesa era programată, regizorul îi da ghes, actorii orădeni ajunseseră cu repetiţiile până la acea insulă ale cărei contururi îşi întârziau definitivarea. Ca întotdeauna în situaţii de acest fel, creatorul lupta cu demonii insomniei. Îl înfruntau şi pe Tudor. Inspiraţia venind la timp, premiera a avut loc la data prevăzută. Scăpat de un chin, îl miruia altul: Iarna bătea la uşa nemiloasă şi din inventarul garderobei sale lipseau veşminte călduroase. Plutea totuşi pe nava optimismului. Urmau să-i apară două cărţi, o jumătate de duzină din lăcaşurile Thaliei îi pregăteau înscenarea pieselor. Zeiţa belşugului, Copia îşi vestea sosirea. Printre obsesiile-i vechi: antologia de dramaturgie românească, tipăritură importantă, care-l excludea. Mare nedreptate. Dacă autorul ei a ţinut să-l necăjească pe Mazilu, se poate felicita, a izbutit pe deplin. Singură inicvitate făcută acestui scriitor de anvergură? Oare câte culegeri de traduceri alcătuite pentru cititorul străin îi cuprindeau numele? Faptul că nu deţinea funcţii administrative constituie o explicaţie, nicidecum o scuză.
Sosirea mea alături de Virgil Mazilescu în salon, îl scotea din muţenie devenind jovial, exuberant. Se întâmpla să fim aşteptaţi cu nerăbdare. Îşi lua pumnul mărunt lipit de buze şi sălta uşor de pe scaun, desfacandu-şi braţele: "Ce faceţi domnilor? Pe unde umblaţi?". Îi flutură puţinul păr cărunt, puf de păpădie, gata să-şi ia zborul. Avea în faţă sticlă de vin, de care se despărţea numai în somn. Cu ea în mână, prin mers aplecat şi cămaşa scoasă la spate, făcea naveta între salon şi odăile de sus. Pentru el, lacrima stoarsă din struguri era nectar, elixir indispensabil. Mânca puţin, cu gesturi delicate. deseori meniul comandat în ajun îi rămânea neatins, mulţumindu-se cu câteva felii de salam de Sibiu şi fructe. Perimetrul mişcărilor şi-l restrângea între zidurile palatului din care nu pleca cu săptămânile. Mai în glumă, mai în serios, se spunea că Tudor n-a văzut niciodată lacul, cavoul osemintelor ilustre, livada. Invitaţia de a-şi petrece seara pe terasa vilei din vecinătatea serei, o declina categoric, invocând...frigul. Deplasările i le frânau comoditatea dublată de sleială. Nevoia plecării în oraş îl îngrozea. Căuta să-şi rezolve afacerile prin intermdiul telefonului, şi când aparatul inventat de Bell functiona anapoda, îl zăreai pradă agitărilor nervoase.
Conversaţiile cu Tudor, rege al ironiilor, satirei, absurdului şi sarcasmului, te înviorau, te simţeai ieşit dintr-o baie terapeutică. Inteligenţa lui, bisturiu extrem de fin, diseca situaţiile cu încântătoare luciditate. Unor interogări ("Ce, şi ăsta se crede Shakespeare?", "Te pomeneşti c-o fi al doilea Eminescu, şi noi, naivii, nu ştim?") le urmau filipice viclene. Ducea paharul la gură, sorbind vinul, apoi îşi ştergea cu degetele transparente colţurile buzelor subţiri. Pauză scurta, calculată, în vederea lansării vreunei formulări teribile. Pentru redarea lor, inutil apelul la memorie, suficient să deschid la întâmplare vreo carte purtându-i semnătura, le găsesc pretutindeni, mişună ca mormolocii într-o apă nepoluată; "A lovi un om prost e ca şi cum ai lovi un copil...", "Aşa cum există pompieri voluntari, există, bineînţeles, şi idioţi voluntari", "Fiecare porc speră, în subconştientul lui mai mult sau mai puţin încărcat, să capete aripi. Dar ce poate fi mai infriosator ca un porc zburând triumfător ca ciocârliile în înaltul cerului?!"" O femeie adevărată mai uşor acceptă să fie înşelată decât să fie condusă din comoditate până la poarta casei...Femeile iartă cu uşurinţă greşelile mari comise împotriva lor şi sunt intolerante cu cele neînsemnate.", " Prostia este şi ea o vocaţie, ca oricare alta, ca pictura, sau dansul, sau muzica", "Mi-e foarte greu să fiu stupid şi grosolan oricâtă căutare ar avea aceste daruri dumnezeieşti.", "căci asta e comicăria: prostituatele sunt cele mai pudice femei"...Aş putea continua cu mii de exemple, spre satisfacţia cititorului. Din scrierile lui Mazilu, ochiul ager şi mâna harnică pot alcătui oricând o insolită enciclopedie a paradoxurilor. Omul acesta unic în felul lui, în crucuada pe care o purta împotriva prostiei, uza de o dialectica pe cât de imprevizibilă, pe atât de diabolică. În discuţii concluziile-i găseau ecoul în acel "păi, nu?"-şi ochii lui albaştrii-cenuşii se prefăceau în flăcărui de magneziu.
De neuitat rămân pentru mine după-amiezile cu meciuri de fotbal, urmărite umăr lângă umăr în faţa televizorului. Amintea mereu că jucase pe post de extremă într-o formaţie bucureşteană(când o fi având timp ţâncul care de la cinsprezece ani, încă în pantaloni scurţi, ucenicea prin redacţiile ziarelor şi revistelor literare?) şi că are un nepot legitimat la "Chimia" Râmnicu Vâlcea. Comentariile lui, abundent presărate cu sare, piper şi boia îmi reînviau vechile-i tablete sportive din Contemporanul. De la sine înţeles, amândoi ne declaram capabili să rezolvăm situaţiile din teren infinit mai bine decât tinerii născuţi să bată mingea, pe plată şi după program impus ştiinţific. Odată meciul încheiat, lunecam în salon vorbind câte în lună şi în stele. Ironia era o floare veşnic deschisă, oferindu-şi parfumul tare celor din preajmă.
Tăifăsuiala noastră, împletită cu a altora, pe neaşteptate se transforma în petreceri memorabile, străine de jeg şi vulgarităţi. Le dominau cântecele frânte, melancolice, şi dansurile voit caricaturale, la care Tudor ţinea să fie campion. "Ai văzut ce splendid am dansat?" mă întreba a doua zi. "Da, Tudore, am văzut, ai fost grozav"...îi răspundeam aducându-i satisfacţii primite cu bucurie de copil. Alteori, alcătuiam planuri legate de premierele pieselor sale. Planuri cu banchete regeşti, destrămate cu puţin înaintea evenimentului aşteptat. "Plecăm cu toţii la Târgu-Mureş." Lipsa banilor l-a purtat de unul singur spre locul "desfăşurărilor". Amânări..."Nu-i nimic, la Oradea o facem lată". S-a dus şi acolo urmat doar de propria-i umbră. "Vine premiera de la Municipal...voi invita cele mai frumoase femei din Bucureşti..." Himere, cele şapte vaci slabe de-abia de îşi anunţau dispariţia. Lucrurile s-au schimbat curând, semnul prosperităţii sale devenind vizibil. Şi-a cumpărat palton, costum, pălărie, fular, cravate. Nicidecum de dragul dichiselii-o, asta niciodată. Ştaifului îi prefera "ponoseala". I se părea mai altfel, mai şic, cu nodul cravatei desfăcut şi cu mânecile cămăşii dezbumbate. În cazul lui Tudor neglijenţa vestimentară putea trece şi ea elegantă
Pe pământul oamenilor apăruse frigul, griveii Mogoşoaiei alergau zgribuliţi, orele toamnei se scrumisera, pescarii dormeau pe sobă visând peştele din basm. Purtam în continuare pe umeri petalele trandafirilor pe care vântul negrelor destrămări îi presărase pretutindeni. În eternul salon, mesei noastre i-am mai alăturat încă una, să fie loc pentru cine ar fi dorit să ne însoţească duiosul cântec, nebănuitul cântec al despărţirii. Virgil, cu vocea lui nestricată de tutunul ţigărilor ieftine, mobiliza şi dădea tonul melodiei Decembre. Îi ţineam isonul, şi în pauze ne minunam de felul în care izbutise Alifantis să pună pe muzică faimoasele versuri bacoviene, ştiute dintotdeauna numai spre a fi şoptite iubitei la ceas de alean. "Te uită cum ninge decembre"..."Sau zilele mele-totuna"..."Şi ningă zăpada ne-ngroape". Fulguiala de afară în loc să stingă, sporea văpaia adunată pe buze. Şi brusc, răscolitoarea după-amiază încetase. Luminile spectacolului feeric se stinseseră. La rampă apăruseră duhurile rele. Tudor chemase pe unul din dintre oamenii de pază, îi dăduse cheia odăii cu rugămintea să-i pună manuscrisele într-o valiză-singura-i avere. Cine presimţea prăbuşirile? O maşină, comandată în grabă, stătea la poarta principala. "Aşteaptă telefonul meu", au fost ultimile cuvinte ce i le-am auzit între zidurile groase ale palatului. Am rămas singur, înmărmurit şi îngheţat. Şi iată-mă la locuinţa lui "conspirativă", la Dan Cristea. "Eh, ce zici Petre? Ţi-a plăcut? O adevărată evadare, ca-n filmele americane". Am locuit în acel apartament trei zile. Suficient să-mi completez imaginea despre o existenţă cu capul în jos. Tudor dormea aiurea, activitatea cotidiană şi-o dirija după criterii ce muritorului de rând îi sunt imposibil de înţeles. Dădea zeci, sute de telefoane. Purta tratative cu directorii de teatru, cu regizori, cu actori, cu persoane binevoitoare, gata să pună umărul la urnirea căruţei sale împotmolite. Tudor hotărâse o radicală schimbare a vieţii ce o dusese până atunci. "Plec la Cumpătu". A stat o vreme, scurtă, printre poeţi, babe şi copii. Bântuit de nelinişti, a revenit în Capitală, spre a rămâne pururea la una din marginile ei, tocmai acolo unde iarba creşte neagra, nepăsătoare la feţele anotimpurilor.
Timpul, cât i-a mai rămas, a fost un du-te-vino, o pendulare între cunoscut şi necunoscut. În ciuda calvarului stârnit de o boală ticăloasă, respira cu nădejdea stabilităţii, plin de speranţe şi încrezător în prieteni. Până în clipa când moartea ni l-a răpit lăsând un gol de neumplut. Teodor Mazilu, înţeleptul, Til Eulenspiegel-ul în straie moderne, a lăsat noian de pagini care îmbogăţesc substanţial literatura romana la capitolul ce-l are pe Ion Luca Caragiale stâlp de aur. Ninge ca în ceasurile noastre de veselie, cele atinse, fără să ştim, de zăbranic înmuiat în catranul nopţii. În fosta lui odaie cu manuscrise vraişte şi cărţi dispuse asemenea unor cărămizi înclinate, trebuie să fie frig. Frig prin locurile unde juvenilul a râs cuminte şi amar şi dispreţuitor. La primăvară, anonima pasăre de mătase va veni cântându-i la fereastră din care privea, meditativ, spre copacii parcului cu adâncimi de nuanţă diamanteloe sărutate de soare. Îmi vine greu să-mi închipui că nu voi mai da ochi cu Tudor, dacă nu zilnic, săptămânal, lunar, la Mogoşoaia, sau aiurea în Bucureşti, măcar o dată pe an, oriunde, chiar şi pe o insula stăpânită de fantomele puştiului. Întâlnindu-l şi auzindu-i reproşul: "Pe unde umbli, domnule?"
Existând un Dincolo, sunt sigur că prietenul meu de odinioară, rezimat de balustrada cerului, ar gândi: "Ce l-a apucat pe nebunul de Petre să-şi încheie rândurile despre mine în felul ăsta? Doar ştia că am oroare de asemenea lirism" Dar există un Dincolo?

"AM UITAT DEMULT, MON CHER" rememorari cu Marin Preda din "Amintirile unui fost corector"(1982) - Petre Stoica

....Pe Marin Preda, omul, l-am cunoscut aproximativ tarziu. Imprejurari favorabile incepusera sa ma aduca mai des in apropierea domniei-sale, fie la baconsky, fie in propria-i locuinta de pe strada Dionisie Lupu(l-am vizitat de vreo tri-patru ori), fie la Mogosoaia, unde limbile scriitorilor de diverse categorii, ale pictorilor, divelor si fotbalistilor gustau voluptos din zeama galcevii. In toamna lui 1970 o intamplare aparent anodina, in care ma impricinasem inconstient, la finele ei mi-a permis sa-mi fac despre Marin Preda o imagine cu adjective tulburatoare. Descoperindu-ti pagini asternute cu pana miruita, stergea cu buretele pana si grave culpe ce i le aduceai. Virtute de cautat cu lumanarea printre slujitorii condeiului, pretutindeni in lume alcatuind o inspaimantatoare gradina zoologica. Peripetia la care ma refer, cred ca isi justifica depanarea.

Veneam de la "Editura Eminescu" sub brat cu manuscrisul volumului O caseta cu serpi. Mi se daduse de inteles ca nu poate fi destinat tiparului din pricina viziunii sale "sumbre". L-am retras fara opozitii. Pornind-o pe Calea Victoriei, am dat nas in nas cu unul din redactorii "Cartii Romanesti", de-abia infiintata. L-am rugat-in afara oricarei obligatii-sa-mi supuna versurile unei radiogragii strict estetice. Acceptase. Ne aflam la inceput de saptamana. In ziua urmatoare asteptam la restaurantul Casei Scriitorilor un mesaj telefonic de importanta exceptionala. Mesajul sosit o data cu noaptea m-a prins lipit de scaun. restaurantul se golise, singurii consumatori fiind adunati la la doua mese silentioase: in mijlcul incaperii, Ion negoitescu alaturi de o persoana necunoscuta, imediat langa usa dinspre hol, eu cu Adrian Paunescu, care obisnuia sa coboare din cand in candprintre confrati. Cam dupa miezul noptii a a parut Marin Preda. Si-a rotit privirile in stanga, in dreapta, apoi, iritat, a luat-o cu pasi repezi spre tejgheaua unde motaia Madam Candrea. Din "separeu" veneau murmure nedeslusite. Monser parea nelinistit, mustea in el ceva. Si sintr-o data se apropie de Negoitescu certandu-l prin cuvinte grele, fierbinti. Purta el pica reputatului critic, altminteri de unde atata vehementa? Nego(trec peste replicele-i stinse), disperat, i se adresa colegului meu intru poezie: "Paunescule, nu ma ajuti?" Un S.O.S neintegistrat. Atins in orgoliu( cum, numai Paunescu putea sa-l ajute?) si cu aripile stropite de alcool, am sarit in picioare lansand impotriva lui Preda o serie de torpile verbale de care ma rusinasem de data-prea tarziu! Sirprins de imixtiunea mea ireventioase, a parasit localul, nestiind ce sa creada. Dimineata a picat "mustruluiala" lui Baconsky; aflase de penibilul episod: "Se poate?.....dumneata poete?...Ce te-a apucat sa-l injuri pe Marin? Tocmai acum cand a inceput sa te indrageasca?" I-am raspuns sofisticat, deloc convingator. ma simteam nefericit, neghiob, nemernic, scufundat in maluri cu broaste muribunde. Asta imi trebuia? la sfarsitul saptamanii m-am intalnit iarasi cu redactorul caruia ii incredintasem manuscrisul. Imi marturisea ca noua mea carte e de departe cea mai izbutita din cate scrisesem, luni urmand s-o expedieze la D.P. Semnatura lui Preda, si gata! Adica luni, cand i se puneau directorului manuscrisele in fata, pentru aprobari pe baza recomandarilor facute de redactori. Pe vremea aceea editura de pe NUferilor, scutita de plan si tutela administrativa, tiparea autorii extrem de operativ. I-am multumit generosului redactor, mai cu seama ca luase si initiativa publicarii ei. In locul entuziasmului, pe chip imi vedea deconcertarea. Si povesteste-i patania din cursul saptamanii...Zambind, imi spune ca si Negoitescu are o carte in ingrijirea sa, greu de sustinut insa din cauza caracterului ei compozit: versuri originale prea putine, insotite de felurite traduceri in colaborare cu mai multi autori. Declara: "Daca Preda cere s-o vada si o respinge, mi-e imposibil s-o sustin, cu toate ca Nego mi-e prieten. Pentru a ta fac scandal" Preda retinuse manuscrisele noastre...Le-a parcurs cu promtitudine. Si ce aflu din gura axeluiasi redactor? " Pe Nego l-a respins, de altfel ma asteptam , zicea Monser. In ce te priveste afirma . Surpriza ma anesteziase. Vasazica ticaloasele mele de torpile verbale ii trecusera pe langa ureche nelasand consecinte...Inregistrasem o lectie care da vietii suflu si reazim.
Asteptam sa-l intalnesc pentru a-mi exprima gratitudinea. Din calendar foile cadeau rand pe rand, destule pana sa ma pomenesc cu marin preda in fata. M-am oprit debitandu-i cu noduri in gat cuvinte alese din timp. Intai si intai scuzele...Nedumerire: "Pentru ce scuze? Pentru ce imi multumesti? Despre ce e vorba?" I-am amintit. Si-a dus degetele la ochelarii cu lentile groase, cu dioptrii in plus fata de cele din fotografia prin care il descoperisem in anii adolescentei mele. Mi-a pus mana pe umar: "A...he-he-he, istoria cu negoitescu, he-he-he...M-ai jignit? Am uitat demult, mon cher...Cartea dumitale este excelenta, am citit-o cu placere". Daasa a spus: "Am uitat demult mon cher"
Un happy end. Si o propozitie-"Am uitat demult, mon cher"- pusa in fruntea randurilor mele de pioasa aducere aminte

Atârnat de un smeu de hârtie colorată, am aterizat la Mogoşoaia. În vara anului 1979. Vreme îndelungată, pentru unii, palatul prinţului, Casa de creaţie, a fost un port al iluziilor, o sală de aşteptare, un azil, pentru alţii un atelier tapetat cu grafice marcând continue succese profesionale. În momentul în care mi-am deşertat calabalâcul, aici trăiau cu ancora lăsată câţiva solitari şi două-trei familii aşteptând acontatul apartament menit să-i redea vieţii din Capitală. Oameni aflaţi în plăcută comunitate sau în vrajba cu rare dezamorsări. Locatarul proeminent şi statornic al aşezământului brâncovenesc era Marin Preda. (Întrebându-l odată de ce îi place afurisita de Mogoşoaie mi-a răspuns sec: "Nu pot fără ea!") Ca vechi chiriaş îl întrecea numai Teodor Mazilu, prietenul drag, dramaturgul de inegalabil talent. Văduvită de ei, Mogoşoaia a rămas fără profil, fără anatomie, o fantomă oglindită în ape ucigaşe. Între zidurile ei de fortăreaţa medievală răsună de bunaseama şi azi cuvintele Marelui Singuratec înmuiate în amestecuri de oţet şi parfumuri pătrunzătoare, niciodată iscând supărare : "Ce faceţi beliţilor? Beţi? Ce beţi? ! ... Ia să văd" ... Şi răsună râsul lui sacadat, sănătos, bruegelian, stingându-se în acel neuitat "he-he-he". Cuvintele-i grave, de înţelepciune socratică, născute dintr-o lume a purităţii ţărăneşti şi din cea a cărţilor pe care ştia să le citească în adâncime, ca puţini alţii, răsună însă în afară zidurilor, în inimile prietenilor. În inimile celor ce i-au stat în preajmă deseori până în zorii zilei: Eugen Simion, Lucian Raicu, Sonia Larian, Mircea Dinescu şi Petre Anghel. Şi în a multora altora, greu de pomenit ca număr.
  Aterizarea mea pe această insula fusese însoţită de semnul mirării (stăpâneam doar un "chalet" pe Neajlov, un cuib liniştit şi nepoluat). Curgeau avertismentele: bufetul vinde cu preţuri de Athenee Palace, personalul se comportă duşmănos, lipseşte apa caldă, iarna caloriferele rămân sloi. Preţurile? O să vedem... Până la sosirea anotimpului îndrăgit de calici mai va, deocamdată înfloreau trandafirii, exuberanţi, regali, pretutindeni în parc "Păunul se ploconea răsăritean şi moale", iar Mircea Dinescu trăgea din lac crapi de câte zece kile. Chiar şi scumpul de Mazilu mă descuraja : Uite, s-a tâmpit şi vinul" ... Singur, Monşer, care făcuse o iarnă în camera-i burduşită cu cărţi, în palton şi pe cap cu căciulă, m-a întâmpinat optimist : "Aflu că ai venit printre noi, foarte bine, mon cher, o să-ţi placă". Sosirea mea s-a petrecut vara. VENI VIDI. Plecarea mea definitvă a coincis cu descinderea anotimpului alb, temperatura lui scăzută alungând al treilea cuvânt, VICI, din scurta scrisoare expediată nimănui.
  O situaţie favorabilă mi-a permis să evit instalarea la "castel" (cum îi spunea palatului brâncovenesc inginerul horticol Nicolae Moromete sin MARELE SINGURATEC), stabilindu-mă în vila de la poartă. Izolată între boschete şi flori, vilă cu aspect atrăgător constituia un loc râvnit, fiind departe de vacarmul palatului, şi avea o terasă largă, de cabană alpină. La vilă mi s-a alăturat şi Virgil Mazilescu, fire pe cât de năvalnică, pe atât de duioasă. Şi om dintr-o bucată. Ne apropiau multe şi ne despartau puţine. Fiindu-i drag, Mazilu l-a acceptat la masa lui (devenită şi a mea), de când o ştiam situată în acelaşi loc : în fundul salonului, sub un tablou realizat după sclerozantele canoane ale realismului socialist. La dreapta ei trona trona o masă încăpătoare, reţinută de Marin Preda şi de prietenii lui. O vecinătate comodă cu frontiera niciodată încălcată. Serile calde, înmiresmate, le petreceam pe terasa vilei. În liniştea nopţii auzeam claxonul unei maşini şi apoi scârtâitul porţii, care salută somnoros locatarul întârziat. Marin Preda. Venea îndeobşte direct de la editură, unde scria, rezolva treburi curente, aviza manuscrise dificile. După ce se despacheta şi îşi organiza programul nocturn, în cazul în care salonul nu îi mai putea oferi nimic, pornea în plimbări pe alea străjuită de castani. Când îl însoţeau prietenii, i se auzea de departe vocea dominatoare. Peregrinarea solitară i-o trăda tactul surd, monoton, al bastonului fără de care noaptea nu-şi părăsea niciodată odaia. O deprindere rurală, o măsură de securitate împotriva câinilor şi a umbrelor.
  Preda a făcut popasuri la vilă, încă de la debutul aterizării mele pe pământul făgăduinţelor. Singur, în câteva rânduri şi însoţit. Întrebuinţa un slogan, pe care îl repetă zgomotos, paralel bătând cu pumnul în masă, de săltau paharele : "Cazul Mazilescu" ... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seama că Monşer imită admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui "Cazul Mazilescu" ... "Ei nu ştii?" o dădea el... "Păi la şedinţa"... Jurăm pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, devreme ce avusese loc o şedinţa unde se rostiseră cuvintele cu pricina. Fusul lunii torce fir de aur să rămână frumoasă amintirea nopţii nopţii cu vin "treisferturi", molan sau zeamă de surcică(la început refuzat de Monşer : "Nu beau aşa ceva ... nu-mi place... nu... ia să gust... hm, merge... e chiar bun... "), cu râsete coborâte şi ridicate, cu anecdote, zeflemele, confesiuni, indignări şi înjurături adresate neantului. Şi cu haioase cântece lunecate mătăsos din gâtlejul lui Iliuţă, ţigănuşul angajat la paza florilor şi a livezii părăginite. Iliuţă cânta cu foc nişte texte de folclor suburban după care Preda se da în vânt : "Măi, ia mai zi-o pe aia cu televizorul"... Îl acompania el însuşi, îndârjit şi afon.
  Aş minţi afirmând că am făcut parte din intimii celui care a dat ţării acesteia opere de înălţare sufletească : ÎNTÂLNIREA DIN ADÂNCURI, MOROMEŢII, IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE, RISIPITORII, INTRUSUL, DELIRUL, VIAŢA CĂ O PRADĂ, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - şi desigur şi altele ieşite de sub sfânta lui pană. Dar în perioada premergătoare revoltătorului, incredibilului Sfârşit, i-am stat destule ceasuri prin preajma ascultandu-l, la rându-i ascultăndu-mă. Marin Preda nu-şi arogă aere de sacerdot fanatic vorbind şi cerând supunere oarbă. Îl ascultai cu plăcere, exprimă o gândire lucidă şi exactă, comprehensivă, cu spaţii în care puteai intră liniştit, fără teamă că părerile îţi vor fi şfichiuite de biciul intoleranţei. Poseda o cultură solidă ce i-o descopereai zilnic cu uimire. I-o fi scăpat vreo  vreo scriere filozofică esenţială? Cine mai vorbea ca el despre Tolstoi şi Dostoievski, tâlcuind cu fineţe replici şi pasaje ce scăpau până şi exegetului? Pe clasicii noştri îi supunea unei judecaţi originale, aruncând lumini în unghere întunecate să-ţi arate piatra preţioasă. Ştergea în acelaşi timp conture pe hărţi literare părând definitiv trasate. Paleta culturii sale o îmbogăţeau culori câte există că să poţi alcătui tablouri complete : în strălucire şi profunzime. La o cină făcuse preţ de două ore o excursie sclipitoare în lumea muzicii clasice, înmărmurind comesenii. Îl pasionau aspectele vieţii politice, economice şi sociale, ţinându-şi informaţia la zi. Nimic nu-l lasă indiferent, indignându-se până şi de lucruri insignifiante : "Auzi domnule, unde au ajuns ţăranii noştri?... Să facă ţuică din amestecuri cu dero!... Autorul MOROMEŢILOR ura visceral minciuna, "spiritul primar agresiv", nedreptatea, intoleranţa, falselor valori moral-umane, "era ticăloşilor". În TRATATUL lui de istorie contemporană nu încăpeau file cu interpretări abuzive de tip Jean-Paul Sartre sau Cohn Bendit. Ştia să facă distincţia netă între dimineaţă şi amurgul bătrânei doamne Europa.
  Aveam antipatii şi puncte de vedere comune (pe care le aprobă sub formă măgulitorului compliment "Băiete, gândeşti sănătos") facilitând apropieri şi sentimentalisme. În numele lor îmi îngăduiam să-i fac reproşuri : "Ce-i  asta dom' Preda? Beţi votcă şi apres luaţi nasturi?" (Nasturele, pentru ţăranii din Siliştea-Gumeşti sinonimul pastilei) "Dacă o continuaţi aşa, să ştiţi că nu va mai dau bună-ziua". Replică imprudentului: "Ţi-e frică să nu mor, he-he-he, înseamnă că mă iubeşti". Primeam asigurări liniştitoare: "Mai băiete, eu m-am apucat târziu de băut, nu că voi, care aţi luat-o de pe vremea când va p....ţi în ţărână". Eu, curios : "Care voi, dom' Preda?" "Păi dumneata, Pucă, alde Grigore. Acest "alde Grigore" nefiind altul decât Grigore Hagiu, odinioară celebru pensionar al Mogoşoaiei. Scriind despre cel mai iubit dintre pământeni, regret că trebuie să pomenesc infamantul cuvânt alcool. Infamant în asociaţie cu numele lui, deoarece în clipa când aripa restristei a atins brusc nu numai grupul de oameni numiţi scriitori, ci şi milioane de cititori, s-au afirmat lucruri neacoperite de realitate : cum că forţele malefice (citeşte : intimii, oamenii din imediată-i apropiere) l-ar fi tras la pieire. Fals. Repet, fals. Şi totodată jignitor pentru cel care glăsuia prin Ilie Moromete : "Domnule, eu am fost toată viaţa un om independent!" Înzestrat cu o uriaşă personalitate, neînduplecat şi suveran, nu se lasă influenţat, dimpotrivă, influenţa el. Marin Preda târât de cineva la băutură? De câţiva ani trăia seisme interioare pe care încerca să şi le înăbuşe căutând refugii, din păcate mai puţin în solitudine sau asceză, cât în deconectări periculoase. Literatură universală oferă mii de exemple similare. Personal n-am văzut pe cineva varandu-i votcă sub nas. Apropiaţii lui(îi am în vedere pe cei cunoscuţi de mine la Mogoşoaia, le-am indicat numele) erau departe de a fi înrăiţi consumatori de etilice. Fruntea mi se adună în cute şi mă întreb : cine în clipele lui Preda, tulburi, apăsate de lespezile anxietăţii ar fi avut curajul să-i ia, fie şi extrem de delicat, paharul din mână? Riscuri putând atrage asupra temerarului mânii de mari proporţii. Pun punct acesui capitol cu sentimentul că emotivitatea, explicabilă omeneşte, a născut interpretări strâmbe, alimentând printre anonimi echivocul şi derută. Duc mâna la inima : nu a fost aşa, deoarece nu putea fi aşa.

Pe nesimţite, zilele mele de carnaval se apropiau de sfârşit. Exoticul continent al Mogoşoaiei mă refuză. Până la iminentul adio, mai urma să asist la scene cu unde de tristeţi persistând tiranic în memorie.
  Iarnă se instalase timpuriu, prezenţa radiatorului electric făcea însă şederea în odaie agreabilă. Aveam pe masă belşug de ţigări, o sticla de ""Wyborowa" nedesurubata. Şi mai aveam şi coli de hârtie aşteptând stihuri mereu amânate. Poate veneau acum, cu seara începutului de melancolie? Bătăi discrete în uşa destrămaseră ipoteticul poate. Era Marin Preda. I-am recunoscut vocea : "Deranjez cumva?" Cum să deranjeze? L-am poftit să-şi scoată pardesiul (paltonul). Lui îi plăcea să rămână aşa cum venise. Voia să afle dacă supărase pe cineva în seara precedentă. L-am liniştit, nu stropşise pe nimeni, fusese COMME IL FAUT. Căuta variaţie în progamu-i nocturn. Se simţea în apele lui şi pus pe comunicări tihnite. Trăia satisfacţia muncii sale împlinite - îşi încheiase romanul. Vai, ultimul! O paranteză : în vară purtaserăm următorul dialog : "Dom' Preda, cât mai aveţi de scris la carte?", "Puţin, doar sfârşitul." "E lucrul cel mai greu." "Nu, mon cher, eu nici nu mă apuc de scris o carte până nu-i ştiu exact sfârşitul." "Interesant. De-abia aştept să văd romanul tipărit." "Să mi-l citeşti..." "Bineînţeles. Mi-l daţi cu dedicaţie?" "Ţi-l dau, mon cher." N-a apucat să mi-l dea. La apariţia lui mă aflăm pe meridiane răsăritene, la depărtare de mii de kilometri. La revenirea în ţară, urarea de bun-venit se prăbuşise în genunea veştii: ieri, Marin Preda... Închid paranteza.
  Trăgea cu ochiul la sticla de pe masă. Am turnat în pahare (eu, criminalul...). Pentru înveselirea atmosferei l-am chemat pe Virgil, locuiam uşă în uşă. O invitaţie nechibzuită. Amicul meu se afla într-o dispoziţie zăluzită : dănţuise cam multişor printre sticle. S-a "năpustit" asupra lui Preda, pe care-l iubea imens, socotindu-l primul în rândul prozatorilor români din toate timpurile. Îl chestiona năvalnic şi-i făcea reproşuri de-a dreptul absurde. Vedeam verde în faţă ochilor. Monşer răspundea calm, blând şi cheltuia energie în explicaţii nereceptate : "Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. să-ţi între bine în cap, eu sunt scriitor. Mă aşteptăm la o explozie(mai participasem la una, cnad Marin Preda ţinuse să lichideze nişte conturi mai vechi cu un poet ieşean). Surpriză: "Certatul" îl ascultă senin, fără eroism, simplu, omeneşte. Adevărul e că Preda ţinea la el, apreciindu-i talentul şi onestitatea. Îl alinta şi-i suportă hachiţele.
  Într-un târziu, peste piesa regizată de diavol, căzuse cortina. Răsuflăm uşurat, L-am condus pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a-l face să uite dezamăgirile nopţii cu urzici şi bălăceli, am reînviat seri petrecute la Baconsky, seri când poetul ironiza MOROMEŢII (înainte că între ei să fi înflorit prietenia cu petale din păcate veştejite) în timp ce doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a roamnului, îl apostrofă: "Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit şi recunoşte că nici nu ai citit cartea." Oprit din mers, şi-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantaţi în beton să bareze trecerea maşinilor pe sub poarta palatului. În fiinţă lui s-a produs o rupere zguduitoare: "A spus aşa Clara?" Întrebare însoţită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns. (""Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând", îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion). Repeta într-una: "Clara, săracă, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!". Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deşertăciunea deşertăciunilor. Amutisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţi de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiţă pe care nu avea de unde s-o cunoască : doar eu ştiam că soţia neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea..."A murit, biata Clara, a murit şi Tolea şi Gafiţa... S-au stins cu toţii... " Îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânat. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emanciata avea culoarea lemnului îmbătrânit în ploaie. Împinşi de mâini nevăzute, paşii ni se despărţeau : ai marelui Singuratec, spre palat, ai mei, ai rătăcitului, spre vila blestemată. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... "Din înălţimea lui, salcâmul se clatină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, că şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea diminetii ca o vijelie ; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... ...După aceea se făcu tăcere."