Antologia "Carnaval prenocturn", recent aparuta (la Editura Cartea Romaneasca, in Colectia "Mari scriitori contemporani", cu o "Postfata" de Dan Cristea), ofera o buna ocazie de recitire a poeziei de-o viata a lui Petre Stoica.
Nascut in 1931 (pe 15 februarie), astazi in varsta de 74 de ani, Petre Stoica e unul dintre cei mai valorosi poeti romani postbelici. A debutat in vremurile grele ale proletcultismului, incat nimic nu s-a putut retine in culegerea de acum din prima sa carte, "Poeme" (1957, pe cand avea - deci - 26 de ani). Dintr-a doua, "Pietre kilometrice" (1963) sunt reluate doar doua, modeste, dar reprezentative pentru perioada de iesire din propagandismul de tip bolsevic care dominase prima etapa a istoriei noastre comuniste. Tanarul poet se raliase grupului clujean al lui A.E. Baconsky si participa la mica miscare de iesire dintre limitele narativismului "angajat" catre lirismul timid, discret al poeziei descriptive, naturiste, tip "pastel". Performanta n-a fost mare, insa efectul in epoca a contat.
Antologia sare si peste volumele urmatoare, "Miracole" (1966) si "Alte poeme" (1968), incepand - practic - cu o selectie ampla din "Arheologie blanda" (1969). "Adevaratul" Petre Stoica atunci incepe sa se exprime in poezia romaneasca: autor al unor versuri de notatie, simple, plasate mai ales in decor rural, dar fara pic de idilism, descriptive si narative, cu taietura scurta, dezinteresata de eufonii speciale. Maniera se prelungeste si se stabilizeaza in "Melancolii inocente" (1969), "O caseta cu serpi" (1970), "Bunica se aseaza in fotoliu" (tot 1970), "Sufletul obiectelor" (1972) si "Trecatorul de demult" (1975), din care sunt - de asemenea - retinute multe texte.
Intre timp, atmosfera din jur se schimbase radical. Regimul comunist trecuse prin etapa de liberalizare interna din partea a doua a anilor '60 si "la putere" in poezia romaneasca ajunsese metaforismul euforic. Apreciat in lumea literara, comentat favorabil, Petre Stoica n-avea cum sa ocupe - totusi - decat o pozitie "marginala" in atare peisaj. Nu ocolise cu totul imagismul metaforic si simbolic, dar ramasese un temperat in materie, stilistica sa fiind, in ceea ce avea ea caracteristic, la antipod. Situatie similara - schimband ce e de schimbat - cu cea a lui Leonid Dimov, a lui M. Ivanescu si a celorlalti cativa mari precursori ai postmodernitatii noastre, carora mentalitatea neomodernista dominanta in anii '60-70 nu le-a recunoscut adevarata valoare. De vreme ce vedetele momentului transcriau reverii patetice sau filozofau abstract, intr-un limbaj metaforic-conceptualizant, contrastul creat de poemele ironic-demitizante ale lui Petre Stoica pareau productele unei excentricitati. Registrul caracteristic al poeziei sale era - in linii mari - acesta: univers rural, dar complet rupt de traditia "taranismului" literar national si nationalist, fantezism jucaus, fin abur parodic. Fara exemple - spatiul e prea stramt pentru ele.
Perioada de varf a poetului va fi - insa - abia cea de la "Iepuri si anotimpuri" (1976) si cam pana la "Coplesit de glorie" (1980), trecand prin "O nunta de cenusa" (1977) si "Un potop de simpatii" (1978). El isi asuma acum mai limpede ironismul, aplicandu-l tot "universului mic", esentialmente arghezian, cu infuziile de fantezism care-i personalizeaza reteta (ca spirit afin, l-as indica pe Florin Mugur). Cota autorului creste, el e tot mai des citat intre inovatorii de limbaj poetic de la noi.
Volumele publicate de-atunci incoace, si anume "Prognoza meteorologica" (1981), "Intrebare retorica" (1983), "Numai dulceata porumbelor" (1985), "Tango si alte dansuri" (1990), "Visul vine pe scara de serviciu" (1991), "Piata Tien An Men II" (tot 1990), "Manevrele de toamna" (1996), "Insomniile batranului" (2000) si "Vizita maestrului de vanatoare" (2002), au avut parte de un context pe de o parte mai favorabil, pe de alta usor dezinteresat: retoricile postmoderne pe care le-a anticipat se instalasera o data cu "valul" anilor '80, mult mai radical anti-metaforic, mult mai impetuos-ironic si parodic. Receptivitatea fata de poezia lui Petre Stoica ar fi fost normal sa creasca, dar moderatia sa structurala l-a mentinut si in deceniile ultime intr-o zona de stima, fara mari entuziasme. Este - de fapt - un mare poet al descriptivismului jucat-ingenuu, "naiv si sentimental" (in sens schillerian), autor de splendide miniaturi amuzante la suprafata si tulburatoare pe dedesubt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu