Fragment dintr-un interviu acordat de Petre Stoica lui D.R.Popescu apărut în revista Tribună nr. 46 şi 47 din anul 1980

"-Podul bunicii era o lume a basmului, în care odată intrat, rămâneai cu gura căscată. Găseai acolo de toate, de la sticluţe cu eticheta DIANA, până la gramofonul cu pâlnie sau lustra cu scripeţi, înlocuită prin lampa "Petromax". Atinse de lumina ferestruicilor tăiate în frontul casei, obiectele primeau o aură violet-portocalie, dezvăluindu-le somnolenţa. Spirite practice, bănăţenii arareori aruncau obiectele ieşite din uz, găsindu-le întotdeauna locul dinainte stabilit. Potcoava tocită, bucşa crăpată, ghidonul bicicletei "Record" (cu care se plimba şi Lev Tolstoi), ineluşul vreunui sărsam, se adăugau cuminte altor fleacuri atârnate de grinda podului, de stâlpul şopronului. Nu mai prezentau vreo valoare practică şi totuşi le păstrau, unii cu gândul că le-ar mai putea fi de folos cândva, alţii încredinţaţi că ele sunt relicve demne spre a le arăta urmaşilor. În chipul acestor oamenii locurilor mele de baştină trăiau sentimentul durabilităţii, a unei mai domoale treceri a timpului. Copil, crescut în şesul fără prea multe locuri ale tainei (pădurea, zăvoiul, eleşteul), găseam teritorii de refugiu în perimetrul caselor masive, cu labirinturi şi încăperi întunecoase. Prospectând cu cei de o seamă cu mine podurile caselor, descopeream adevărate Semiramide. Scufundat până la inimă în grâul proaspăt treierat şi orânduit prin despărţituri (boabe pentru pâinea anului, pentru negusorul de cereale, pentru apropiatele semănături) privirile mele curioase descopereau felurite lucruri mai puţin "contemporane" mie. Cu acele fericite prilejuri se întâmpla să ascult relatări declanşate de însuşi stăpânul obiectului intrat în raza contemplării : cu el, felinarul (taman felinarul celor şapte pitici, ridicat spre obrajii Albei-ca-Zăpadă), ieşise într-o noapte, înainte de primul război mondial, să urmareasca nivelul apelor în curs de revasare ; cu el plecase o dată să-l aducă pe doftor la căpătâiul bolnavului, şi tot cu el serile de iarnă pleca să joace farbel. În închipuirea mea obiectul se însufleţea şi, rămânând singur, aveam sentimentul că-i aud respiraţia. Copiii înregistrează imagini străine maturilor sau reţin limbaje misterioase, care îi pot urmări vreme îndelungată. Nu stau oare reprezentările celor mici la temelia basmelor? Dacă admitem existenţa farfuriilor zburătoare (evident, o scorneală, de dată asta o scorneală a copiilor cu mustăţi) de ce n-am accepta şi ideea existenţei unui limbaj, a unui suflet al obiectelor? Dar să lăsăm animismul pentru altădată..."...