JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Schiller National Museum at Marbach am Neckar (Germany)

DECEMBRIE, 1967 (partea a treia)

Seara cobor în restaurantul hotelului, care de fapt e un "Weinstube" foarte agreabil. Obişnuiţii localului se aşează la mesele lor de stejar şi la lumina lumânărilor, dublată discret de cea a becurilor, încep să joace cărţi. Oamenii se cunosc de când lumea, atmosfera e caldă, prietenoasă, aproape provincială. Rămân destule mese libere, ca să nu te consideri intrus în mijlocul unei reuniuni atât de familiare. Îmi vin în minte scene asemănătoare pe care copil le văzusem prin restaurantele din reşedinţele noastre de plasă. Tocmai încerc gustul ""Apfelwein""-ului (care îmi fusese recomandat cu căldură la Frankfurt), când în faţa mea se opreşte un tanar cu înfăţişare de beatl. Se prezintă foarte civilizat, după care îmi spune că m-a văzut în sala bibliotecii. Mă invită să luăm cina împreună, precizând că ni se va alătura şi colegul său de la Universitatea din Gottingen, un japonez. Insolitul gestului mă impresionează, dar sunt pus în neplăcuta situaţie de a-l refuza. Îi citesc pe faţa cu trăsături adolescentine o oarecare tristeţe pe care nu şi-o poate disimula. Aflând că sunt doar un consumator de moment, nevoit să plec dintr-o clipă în altă, înţelege şi şi se retrage. Paul Raabe tocmai intră pe uşa, căutăndu-mă cu privirile sale mioape.
Localul în care am fost poftit să-mi petrec seara e instalat în casa natală a Dorotheei, mama lui Friedrich Schiller, poetul pe care din păcate ne-am obişnuit mai mult să-l sărbătorim, decât să-l citim, neglijându-i mai cu seamă eseurile. Mi se spune că prea puţine s-au schimbat în înfăţişarea clădirii în care ne aflăm acum, şi chiar a străzii, ceea ce mi se pare foarte verosimil, întrucât în Marbach inventivitatea edililor moderni n-a stricat încă nimic! Interiorul, uşor adaptat unui local de oarecare lux, poartă patina duioasă a vremii. Ambianţa îmi evocă restaurantul Capşa, prin prezenţa plusului roşu şi mai ales prin atmosfera intimă şi gravă în acelaşi timp.
La masa noastră se găseşte şi exegetul lui Oskar Loerke, marele cântăreţ al naturii magice, iniţiatorul unei şcoli poetice de nebănuită vitalitate. Apucase să-mi frunzărească antologia şi era vădit încântat de alegerea pe care o făcusem din opera acestui liric, profund înrudit prin viziune cu Lucian Blaga. Îmi spune că în urmă cu doi ani se întreţinuse aici cu Oskar Walter Cisek. Mă bântuie emoţia şi tristeţea, pentru că l-am iubit mult pe acest elevat scriitor şi om de cultură, prieten sfânt al literelor noastre, un inegalabil ambasador al spiritualităţii româneşti. Acelaşi îmi mărturiseşte că primise de la Cisek o scrisoare, expediată cu puţin înainte ca acesta să fi trecut pragul spre lumea umbrelor neclintite.

Oscar Walter Cisek (n. 6 decembrie 1897, București - d. 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

Oscar Walter Cisek s-a născut la București. Tatăl său era un comerciant originar din Boemia, iar mama sa originară dintr-un mic orășel german, Crossen an der Oder. A urmat mai întâi Școala Evanghelică din București, apoi a absolvit studiile în germanistică și istoria artei la Universitatea din München.

S-a remarcat cu o serie de articole și eseuri publicate în revista literară Gândirea. A contribuit la popularizarea curentelor modernist și avangardist din România anilor 1920. După 1930 a intrat în corpul diplomatic al Regatului României, fiind numit atașat cultural și de presă în Austria, Cehoslovacia și Germania. Între anii 1946-1947, de la începutul ocupației sovietice și până la instalarea regimului comunist din România, Cisek a fost consul general al României la Berna, în Elveția.

Un orologiu, nevăzut, şi poate tocmai de aceea atât de tiranic, vesteşte miezul nopţii. Dar discuţia noastră continuă netulburată, deschizând noi albii pe teritorii dintre cele mai imprevizibile. Vinul roşu, de foc, "Bucură inima"", cum spune Trakl, mare iubitor de băutură şi curată prietenie. Timpul închiderii localului desigur a trecut, dar aici există înţelegere pentru colocviile nocturne, astfel că chelnerul în loc să se învârtă neliniştit în jurul nostru ori să facă ordine trântind ostentativ scaunele pe mesele învecinate, preferă somnolenţa discretă într-un ungher întunecat. Şi totuşi, trebuie să plecăm, nu înainte de a-l trezi pe chelner cerându-i încă un rând...
Revenind spre casă mă încearcă o vagă nelinişte: până la camera mea trebuie să treci printr-un labirint de coridoare, să manevrezi chei şi butoane iar perspectiva de a trezi pe cineva mă îngrozeşte. Dar surpriza mea e de altă natură: studentul care mă abordase cu câteva ore mai înainte, îşi prelungise şederea angajându-se într-o cozerie aprinsă cu colegul său din ţara samuraialor. Iată, îmi zic, posibilitatea unei revanşe: le propun să dialogăm în jurul vinului, pe care îl comand imediat şi din abundenţă. Primul studiază aspectele politice ale expresionismului (oglindite îndeosebi în paginile revistei "Die Aktion""), pregătindu-se pentru o dizertaţie, cel de-al doilea, japonezul, se specializează în filozofia lui Nietzsche, dar îl interesează la gradul cel mai înalt şi proza expresionistă, venerandu-l pe Doblin, ceea ce mi se pare întrutotul firesc. La o vreme auzim discrete bătăi în uşa intrării principale. Eate poliţistul de rond, surprins de nerespectarea programului. De loc impacientat, proprietarul localului lămureşte totul cu discreţie: are un oaspete din România. Omul ordinei mormăie un "bine-bine"" şi pleacă urându-i noapte-bună... În gândul meu l-am decretat drept cel mai cumsecade poliţist din lume.

(va urmă)