Tribuna, 31 ianuarie 1985

"Creator de cărţi şi carte, mai pe la sfârşitul anului trecut, Petre Stoica a publicat un volum de inimă, căruia îi spune: CALIGRAFIE şi CULORI. Aş zice - ca să vorbesc cum nu-i place lui Petre Stoica, poate pe drept - că volumul este împărţit în şase secţiuni: CALIGRAFII ROMÂNEŞTI, JURNAL, CALIGRAFII GERMANE (POEŢI), CALIGRAFII GERMANE (PROZATORI), PERMANENŢE, CĂRŢI DE VIZITĂ. Adevărul este că împărţirea volumului în şase compartimente este, după mine doar formal - orientativă, pentru că toate paginile cărţii numită CALIGRAFIE şi CULORI  ţin de o singură şi amplă respiraţie a sufletului, a unui suflet împătimit de actul de creaţie în continentul literaturii, teritoriu în care Petre Stoica circulă cu ochii îmbătaţi de stelele frumosului şi ale unor mari întrebări.
Vorbind uşor didactic, trebuie să precizez că - din câte îmi dau seama -, cam puţini, regretabil, dintre scriitorii noştri ştiu să privească literatura de limbă germană cu amândoi ochii, iar dintre aceşti puţini şi mai puţini ştiu să ne spună despre ea prin traduceri de înaltă ţinută ori prin consemnări - articole, studii etc - de substanţă. Petre Stoica face parte dintre aceşti puţini prea puţini, pe lângă faptul că, înainte de toate, este un remarcabil poet."

ERNST STADLER, CÂNTĂREŢ AL UMILILOR Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984)

 Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984)

Ernst Stadler intruchipeaza împreună cu Trakl şi George Heym triunghiul de aur al expresionismului german, fiecare, în parte, aducând o contribuţie esenţială la alcătuirea unui peisaj literar de dimensiune europeană. Necruţător, destinul a vrut ca ei să moară prematur, în condiţii tragice: primii doi pe fronturile războiului mondial, cel de-al treilea inecandu-se în lacul HAVEL de lângă Berlin, pe când încerca să-şi salveze prietenul cu care plecase la patinat... Spre deosebire de Heym, şi mai cu seama de Trakl, existenţe năpraznic boeme, ducând o viaţă de generoasă risipă, Stadler se impunea celor din jur ca o fire ordonată, igienică, cu înclinaţii pentru studii. Un Lucian Blaga uşor retuşat, în sensul că poetul german îşi clădise edificiul erudiţiei exclusiv pe temelia filologiei.
În urma lui Stadler ne rămâne un portret lapidar, aparţinând lui Kasimir Edscmid, poate cel mai autorizat ""hagiograf" al expresioniştilor. După el, Stadler "era un tânăr bărbat suplu, de statură germană şi ţinută engleză, împodobit cu desăvârşită nobleţe a spiritului francez". Alsacian de obârşie (s-a născut în 1883 la Colmar, într-o familie avută), a poposit în sud, La Munchen, una din importantele capitale spirituale de altă dată. Aici a studiat germanistica, romanistica şi filologia comparată, ca la Strasbourg să-şi ia titlul de doctor cu o lucrare intitulată DESPRE RAPORTURILE DINTRE MANUSCRISELE PARZIVAL D şi G de WOLFRAM. Bursier al Fundaţiei Rhodes, tânărul Stadler îşi continuase specializarea la Oxford, specializare încoronată cu un nou titlu academic (cu teza THE HISTORY OF LITERARY CRITICISM OF SHAKESPEARE ÎN GERMANY). Erudiţia sa i-a adus curând investitură de profesor docent la "Univerite libre" din Bruxelles. Preţuit de specialişti la superlativ şi frcvent solicitat să ţină prelegeri, lui Stadler i se propusese şi o catedră la Universitatea Toronto din Canada. De reţinut o întâmplare stranie relatată de cei din anturajul poetului: înainte de a decide pentru acest voiaj transoceanic cu scopul preluării catedrei, o ghicitoare i-a prezis apropiata moarte...În ajunul proiectatului drum spre Canada, Stadler a fost mobilizat ca ofiţer de artilerie şi la scurtă vreme sfârtecat de o grenadă engleză pe frontul belgian (la Zandvoorte, lângă Ypres). Avea doar treizeci de ani!

După cum uşor se poate descifra din cele relatate până acum, Ernst Stadler îşi însuşise o cultură demnă de invidiat. Şi trebuie adăugat că era la zi şi cu inoirile poetice ale vremii, decisive în dezvoltarea ulterioară a poeziei secolului nostru.! Laolaltă cu prozatorul şi poetul Rene Schickele, alsacian şi el, a întemeiat în anul 1902 bilunarul DER STURMER, adunând în jurul acestuia o mână de tineri intelectuali entuziaşti, animaţi de idealuri umaniste cu caracter antiburghez. În termeni concreţi, publicaţia îşi propunea scoaterea literaturii alsaciene de sub obrocul provincialismului, eliberarea ei de dogmatismul clerical, orientand-o paralel spre dezbaterea unor probleme de natură morală. Membrii grupului uniţi în jurul lui DER STURMER militau şi pentru o prietenie durabilă între popoarele german şi francez, apropiere pe care o vedeau realizabilă în special pe planul spiritualităţii. Acest crez autenti umanist, Stadler îl ilustrase prin consistente traduceri din Balzac, Charles Peguy şi Francis jammes. De altfel, din ultimul a şi publicat un volum excelent interpretat în limba germană. Pentru catolicul Peguy, editorul lui CAHIERS DE LA QUINZANE, una dintre cea mai de seamă reviste culturale franceze până în 1914, nutrea o nemărginită simpatie. Sorţii au decis ca el să se întâlnească faţă în faţă pe câmpul de luptă, murind amândoi cam în acelaşi timp.Se spune că îşi aruncau peste tranşee bileţele, Stadler adresându-i-se cu "Mon cher collegue et confrere...". Adevărat sau nu, relatarea contemporanilor primeşte valoare de simbol.
Prima etapă a creaţiei lui Stadler se situa sub influenţa estetismului georgian şi hofmannsthalian (cu o vădită prezenţă a temelor neoromantice, transpuse în imagini impresioniste). Avem de a face cu scrisul unei personalităţi artistice în devenire, a unui slujitor al muzelor foarte tânăr dar suveran în tainele versificaţiei. Ne-o demonstrează poemele din culegerea PRALUDIEN, apărută pe când poetul împlinea douăzeci şi unu de ani. Despre originalitate se poate vorbi numai cu parcimonie, ca în cazul genialului Trakl, care, până la a-şi impune un stil propriu, a fost vreme îndelungată tributar simbolismului francez. Printr-o elaborare lentă, fără explozii sau traume, opera lui Stadler cunoaşte o transformare fundamentală, primind aspectul unui amplu şi grav registru liric, exprimat în versuri lungi şi cvasi-libere cu tonuri de extaz şi patetism. Este drumul de la vis la realitatea concretă, la o realitate deasupra căreia pluteşte deseori un aer de blândeţe franciscană. Temele sale, luate din istorie, descrierile încărcate de preţiozitate, atmosfera de "oboseală" specifică sfârşitului de secol, elementele de "Jugendstil" şi siluetele prerafaelite, dispar sub adierea unui curent proaspăt, venit din toate zările vieţii moderne. Prin imagini noi, dar în mod particular datorită problematicei sociale pe care o abordează acum, poetul german participă activ la întemeierea expresionismului, care mai târziu va primi o largă rezonanţă europeană. O paricipare izvorâtă dintr-un temperament totuşi ponderat, care refuză în poezie formele haotice sau excesele de limbaj, proprii multor repreprezentanti ai mişcării expresioniste. Stadler devine exponentul uni univers uman în care truditorii şi cei aflaţi la marginea existenţei sunt cântaţi cu o caldă, democratică simpatie. Spre a fi mai elocvenţi, îl cităm din nou pe Kasimir Edschmid: El îndrăgea fetele de prăvălie, care serara se întorceau acasă, acceleratele, podurile, peisajele - îndrăgea cu farmecul său bărbătesc, exploataţii şi anonimii.
Prin placheta DER AUFBRUCH (Pornire, 1914), care sintetizează metamorfoza pateticului scris stadlerian, în lirică de limba germană intră plenar viaţă cotidiană cu luminile şi umbrele sale, o viaţă elogiată cu o până înmuiată în cerneală proaspătă şi de culoare rar cunoscută în epocă. Ecoul acestui scris poartă pecetea "umilului"" şi vine dintr-o direcţie aflată în multe privinţe la polul opus acelei poezii ce se vrea obscură, intelectualizată, impunând hermetismul ca o obligativitate. Virtutea sa principală o constituie vitalismul. În acelaşi timp acceptă şi proslăveşte civilizaţia modernă cu dinamismul ei, oraşul-metropolă, aventura, şi crede în om şi în cuceririle sale ştiinţifice, tehnice şi geografice. După cum se ştie, iniţiatorul direcţiei este Walt Whitman, cântăreţul extatic al democraţiei şi civilizaţiei industriale. Numai în acest context poate fi înţeleasă opera lui Stadler, care printre cei dintâi din lume a ştiut să-i sporească virtuţile, ridicând la rang de mare artă nu numai subiectele luate din prozaismul existenţei diurne, ci şi exprimarea lor prin mijloace aşa-zis "prozaice"

1975

CIUDATUL MOMBERT Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Alfred Mombert (1872-1942) este unul dintre cei mai ciudaţi şi personali poeţi germani. S-a născut la Karlsruhe, ca fiu de medic. A studiat dreptul în câteva oraşe din Germania, intrând apoi în magistratură, unde timp de şapte ani a practicat funcţia de procuror, cu o blândeţe şi îngăduinţă puţin compatibile cu obligaţiile acestei profesiuni. A practicat şi avocatura, după 1906 renunţă la toate acestea pentru a se consacra exclusiv scrisului. De fapt, Mombert a trăit mai mult izolat, închis printre cărţile adunate de-a lungul vieţii cu o inegalabilă pasiune. Casă sa din Heidelberg era un adevărat muzeu, ticsit cu tipărituri neobişnuite şi rare, cele de astronomie şi astrologie constituind podoaba rafturilor. Din această viaţă de patriarh înţelept l-a smuls neagra furtună nazistă, aruncându-l (în 1940) în lagărul Gurs din sudul Franţei. Colegaul sau Hans Carossa s-a zbătut să-l salveze, dar toate eforturile sale au rămas inutile. L-au salvat peste un an nişte prieteni elveţieni. În ciuda vieţii sale claustrate, poetului îi plăcea să călătorească, muntele şi marea fiind pentru el puncte de permanentă atracţie. Dorinţa lui era ca vântul munţilor elveţieni să-i împrăştie în cele patru zări cenuşa.
Poezia lui Mombert constituie un tot armonios, simfonic (cu momente de respiraţie ivite întotdeauna în clipa potrivită), iar universul ei este circumscris la elementele cosmosului, proiectate pe fundaluri fantastice, de vis. Mombert a descris aceste momente cu un extaz de vizionar, fapt pentru care îl şi considerăm cel mai de seamă precursor al expresionismului. Versurile sale par străbătute de forţe stranii, ceţoase, în care fiinţa umană e aşezată într-un timp şi un spaţiu neprecizat. Apar simboluri bizare, cu tablouri ce se întrepătrund, ca în vis, lipsite de elemente de legătură - ceea ce determină uneori asimilarea lui la suprarealism. Toată opera sa poetică (alcătuită din numeroase volume, care pot fi socotite drept cicluri ale unei singure cărţi) exprimă o mare şi constantă fascinaţie faţă de imensităţile cosmice şi înălţimile de pisc îngheţat şi puritate a eterului. Versul mombertian este liber (cu ritmuri subordonate imaginilor, situaţiilor) de limpezimea cristalului, ideile ţâşnind aidoma săbiilor de apă ale fântânilor arteziene. Dar alături de cele mai bune versuri ale sale, când nici nu te aştepţi, apar hiaturi, cuvinte goale, prozaisme, s.a.m.d.
Poezia lui Mombert dă sentimentul măreţiei, a infinitului, a veşniciei.

1967

ERNST JANDL ŞI "POEZIA CONCRETĂ" Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Ernst Jandl (1 august, 1925 - 9 iunie, 2000) a fost un poet, traducător și eseist austriac.

 Drumul lui Ernst Jandl spre notorietatea de care se bucură astăzi, are în urmă ani de febrile căutări artistice nerăsplătite de nimeni. După ce îi parcurgem volumul ANDERE AUGEN(Alţi ochi - 1956), radiogramă convingătoare a acestor căutări, ignorarea poeziei sale din acea vreme pare greu explicabilă. Se găsesc în cartea amintită versuri mature, de problematica socială modernă, dominată în mare parte de o tonalitate satirică apropiată de cea a lui Enzensberger, poet necunoscut pe vremea când debuta Jandl. Lecţia exprimării simple, uşor prozaice, e învăţată de la Brecht şi Carl Sandburg, dar universul investigat şi tehnica inteligenţelor metode de asociere sunt numai ale poetului austriac. Insuccesului i-au urmat ani de firească tăcere şi meditaţie, pentru ca în cele din urmă Jandl să simtă nevoia unei radicalizări a expresiei sale poetice. Îi vin în ajutor, cum o mărturiseşte el însuşi, dadaiştii şi scrierile Gertrudei Stein, dar şi contemporanii autohtoni, cei din cadrul lui "Wiener Gruppe". Îi studiază totodată pe expresioniştii nepatetici, în frunte cu August Stramm, preluând de la aceştia tehnica reducţiei cuvântului şi a potenţării versului cu funcţii pantomimice. După ce îşi îndreaptă atenţia asupra versului mai "concentrat şi intensiv", într-o zi Jandl aderă, printre primii din lume, la un nou tip de poezie, cunoscut sub numele de "Konkrete Lyrik". La prima vedere, "poezia concretă" pare să fie o recrudescenţa a dadaismului; în acelaşi timp dă impresia că ar fi vorba de un amestec de Dada şi letrism. De fapt, e vorba de o poezie în care există doar relaţia dintre poet şi limbă, şi nu între poet şi realul palpabil. Creatorul "poeziei concrete" pare să fie germanul Max Bense, dar Jandl este, indiscutabil unul dintre primii care o popularizează, contribuind în acelaşi timp la perfecţionarea ei. În prezent, genul îşi are pretutindeni în lume atât partizanii cât şi denigratorii, mai mare rămânând totuşi numărul derutaţilor! Atâta timp cât o asemenea creaţie rămâne simplă reprezentare grafică, o succesiune de semne care îşi propune numai şi numaai redarea unor "obiecte poetice", sorţii ei de a convinge estetic sunt reduse la zero. Cu atât mai puţin pot convinge "formele, în care nu se află nimic", având "varianta vizuală drept aria". Pură aberaţie, exprimând nu numai limita creaţiei lui Jandl, ci şi a crizei unei poezii care cere totală abolire a inspiraţiei, a conţinutului de orice fel, a inteligibilităţii etc, etc.

Helmut Heißenbüttel

Autor

Născut: 21 iunie 1921, Wilhelmshaven, Germania

Decedat: 19 septembrie 1996, Glückstadt, Germania

Dar Jandl este un genial clovn al limbii, care jonglează cu literele şi cuvintele, asociindu-le şi disociindu-le, tăindu-le şi combinându-le cu voluptatate şi mai ales cu o fantezie de-a dreptul diabolică. Exegetul sau, poetul Helmut Heissenbuttel spune pe bună dreptate: "El creează versuri, înfruntând limba [pe care] o înhaţă şi se năpusteşte în ea", după breşa făcută, nu mai urmează "succesiunea logicii gramaticale, care determina corelaţia, ci o cale ce merge din surpriză în surpriză". Astfel, Jandl ajunge să arunce dintr-un cer imaginar torente de "Witz-uri" şi admirabile jocuri de cuvinte, inveselindu-şi cititorul până şi atunci când comunică lucruri profund tragice. O bună parte a poemelor sale trebuiesc recitate, altfel ele îşi pierd efectul percuţiei permanente, sau poate poanta scontată rămâne nerealizată. În general, caracterul lor e pantomimic, litera se cere multiplicată sau permutată, intensitatea pronunţării sale având funcţii declanşatoare. În cazul acesta avem de a face cu "poemul vorbit" (în opoziţie cu "poemul grafic" şi "poemul obiect"" sau "poemul literă"" - care trebuiesc privite. Pentru exemplificare, reproducem un poem de Jandl, care reprezintă tot ce are mai caracterisitc "poezia concretă", atât pe planul vizualităţii cât şi al conţinutului "humoristic:

tatăl
îşi controlează
lunga sa





barbă.

În ce are Jandl mai bun, cu acele versuri în care vede lumea pieziş, subliniindu-i şi ingrosandu-i laturile groteşti, se poate spune că poetul austriac adaugă peisajului liric actual notă de originalitate similară celeia aduse odinioară de Christian Morgenstern în literatura germană de la începutul veacului nostru. El are de pe acum un mare număr de cititori, care îi adoră "Witz-urile". Volumul sau LAUT UND LUISE (Sonor şi Luise), apărut în 1966 s-a epuizat într-un timp record, în ciuda unui preţ destul de... concret.

Friederike Mayröcker (20 decembrie, 1924) în Viena, Austria) este un poet, dramaturg și romancier de ori austriacă.
Friederike Mayröcker scris primele texte literare la vîrsta de 15 ani. Din 1946 pînă în 1969 a lucrat ca profesoară de limba engleză. S-a pensionat de timpuriu, pentru a se putea dedica exclusiv scrisului. Apte ani mai tîrziu avea să debuteze în revista Plan. Mayröcker scris patru piese de acest gen împreună cu Ernst Jandl, partenerul ei de mână inimă, cu care a convieþuit din 1954 pînă la moartea acestuia în anul 2000.

Este membră a Academiei de Arte Berlin, a Asociației autorilor din Graz a Academiei germane pentru limbă creație literară din Darmstadt.

Friederike Mayröcker este considerată drept una din cele mai importante scriitoare contemporane din spaþiul lingvistic german. Acest rang l-a dobîndit mai ales prin poezie. S-a afirmat însă cu succes ca autoare de proză, de literatură pentru copii teatru radiofonic: »Iată cum î descrie marea poetă propriul concept maniera de lucru: Trăiesc în imagini. Văd totul în imagini, tot trecutul meu, amintirile sunt imagini. Iar imaginile le transform în cuvinte… Despre textele ei s-a spus că se sustrag intervenþiei raþionale, sunt o þesătură poetică, preponderent melancolică, sunt vise, care ne încântă - eliberează. Bună ca Mayröcker era expresia supremei laude printre avantgardistele din Viena postbelică...«[2]

Friederike Mayröcker trăiește în Viena.

Viaţa: între 1943-1946, soldat şi prizonier. Studiază germanistică şi anglistică..Este "Dr." şi predă limba engleză la un liceu din Viena. Din când în când preda germana la Londra. Publică numeroase broşuri de popularizare a "poeziei concrete". Trăieşte modest şi retras. Nimic din ţinuta sa extraordinară nu trădează apartenenţa la tagma poeţilor. Pare mai degrabă preot metodist sau un foarte grav rebusist. Poezia nu-i aduce decât satisfacţii estetice, dar nu şi venituri materiale - ca atare traduce şi romane.

1969

 Ernst Jandl (1 august, 1925 - 9 iunie, 2000) a fost un poet, traducător și eseist austriac.

Ernst Jandl a făcut studii de lingvistică și literatură (germană și engleză) la Universitatea Viena. Din 1949 până în 1979 a lucrat ca profesor de limba engleză. S-a pensionat timpuriu, pentru a se putea dedica exclusiv scrisului. Jandl a scris patru piese de acest gen împreună cu Friederike Mayröcker, cu care a conviețuit din 1954. Ernst Jandl este considerat drept unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani din spațiul lingvistic german. Acest rang l-a dobândit mai ales prin poezie.
A fost membru al Academiei de Arte Berlin, a Asociatiei autorilor din Graz, a Academiei germane pentru limbă și creație literară din Darmstadt.

JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Schiller National Museum at Marbach am Neckar (Germany)

DECEMBRIE, 1967 (partea a treia)

Seara cobor în restaurantul hotelului, care de fapt e un "Weinstube" foarte agreabil. Obişnuiţii localului se aşează la mesele lor de stejar şi la lumina lumânărilor, dublată discret de cea a becurilor, încep să joace cărţi. Oamenii se cunosc de când lumea, atmosfera e caldă, prietenoasă, aproape provincială. Rămân destule mese libere, ca să nu te consideri intrus în mijlocul unei reuniuni atât de familiare. Îmi vin în minte scene asemănătoare pe care copil le văzusem prin restaurantele din reşedinţele noastre de plasă. Tocmai încerc gustul ""Apfelwein""-ului (care îmi fusese recomandat cu căldură la Frankfurt), când în faţa mea se opreşte un tanar cu înfăţişare de beatl. Se prezintă foarte civilizat, după care îmi spune că m-a văzut în sala bibliotecii. Mă invită să luăm cina împreună, precizând că ni se va alătura şi colegul său de la Universitatea din Gottingen, un japonez. Insolitul gestului mă impresionează, dar sunt pus în neplăcuta situaţie de a-l refuza. Îi citesc pe faţa cu trăsături adolescentine o oarecare tristeţe pe care nu şi-o poate disimula. Aflând că sunt doar un consumator de moment, nevoit să plec dintr-o clipă în altă, înţelege şi şi se retrage. Paul Raabe tocmai intră pe uşa, căutăndu-mă cu privirile sale mioape.
Localul în care am fost poftit să-mi petrec seara e instalat în casa natală a Dorotheei, mama lui Friedrich Schiller, poetul pe care din păcate ne-am obişnuit mai mult să-l sărbătorim, decât să-l citim, neglijându-i mai cu seamă eseurile. Mi se spune că prea puţine s-au schimbat în înfăţişarea clădirii în care ne aflăm acum, şi chiar a străzii, ceea ce mi se pare foarte verosimil, întrucât în Marbach inventivitatea edililor moderni n-a stricat încă nimic! Interiorul, uşor adaptat unui local de oarecare lux, poartă patina duioasă a vremii. Ambianţa îmi evocă restaurantul Capşa, prin prezenţa plusului roşu şi mai ales prin atmosfera intimă şi gravă în acelaşi timp.
La masa noastră se găseşte şi exegetul lui Oskar Loerke, marele cântăreţ al naturii magice, iniţiatorul unei şcoli poetice de nebănuită vitalitate. Apucase să-mi frunzărească antologia şi era vădit încântat de alegerea pe care o făcusem din opera acestui liric, profund înrudit prin viziune cu Lucian Blaga. Îmi spune că în urmă cu doi ani se întreţinuse aici cu Oskar Walter Cisek. Mă bântuie emoţia şi tristeţea, pentru că l-am iubit mult pe acest elevat scriitor şi om de cultură, prieten sfânt al literelor noastre, un inegalabil ambasador al spiritualităţii româneşti. Acelaşi îmi mărturiseşte că primise de la Cisek o scrisoare, expediată cu puţin înainte ca acesta să fi trecut pragul spre lumea umbrelor neclintite.

Oscar Walter Cisek (n. 6 decembrie 1897, București - d. 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

Oscar Walter Cisek s-a născut la București. Tatăl său era un comerciant originar din Boemia, iar mama sa originară dintr-un mic orășel german, Crossen an der Oder. A urmat mai întâi Școala Evanghelică din București, apoi a absolvit studiile în germanistică și istoria artei la Universitatea din München.

S-a remarcat cu o serie de articole și eseuri publicate în revista literară Gândirea. A contribuit la popularizarea curentelor modernist și avangardist din România anilor 1920. După 1930 a intrat în corpul diplomatic al Regatului României, fiind numit atașat cultural și de presă în Austria, Cehoslovacia și Germania. Între anii 1946-1947, de la începutul ocupației sovietice și până la instalarea regimului comunist din România, Cisek a fost consul general al României la Berna, în Elveția.

Un orologiu, nevăzut, şi poate tocmai de aceea atât de tiranic, vesteşte miezul nopţii. Dar discuţia noastră continuă netulburată, deschizând noi albii pe teritorii dintre cele mai imprevizibile. Vinul roşu, de foc, "Bucură inima"", cum spune Trakl, mare iubitor de băutură şi curată prietenie. Timpul închiderii localului desigur a trecut, dar aici există înţelegere pentru colocviile nocturne, astfel că chelnerul în loc să se învârtă neliniştit în jurul nostru ori să facă ordine trântind ostentativ scaunele pe mesele învecinate, preferă somnolenţa discretă într-un ungher întunecat. Şi totuşi, trebuie să plecăm, nu înainte de a-l trezi pe chelner cerându-i încă un rând...
Revenind spre casă mă încearcă o vagă nelinişte: până la camera mea trebuie să treci printr-un labirint de coridoare, să manevrezi chei şi butoane iar perspectiva de a trezi pe cineva mă îngrozeşte. Dar surpriza mea e de altă natură: studentul care mă abordase cu câteva ore mai înainte, îşi prelungise şederea angajându-se într-o cozerie aprinsă cu colegul său din ţara samuraialor. Iată, îmi zic, posibilitatea unei revanşe: le propun să dialogăm în jurul vinului, pe care îl comand imediat şi din abundenţă. Primul studiază aspectele politice ale expresionismului (oglindite îndeosebi în paginile revistei "Die Aktion""), pregătindu-se pentru o dizertaţie, cel de-al doilea, japonezul, se specializează în filozofia lui Nietzsche, dar îl interesează la gradul cel mai înalt şi proza expresionistă, venerandu-l pe Doblin, ceea ce mi se pare întrutotul firesc. La o vreme auzim discrete bătăi în uşa intrării principale. Eate poliţistul de rond, surprins de nerespectarea programului. De loc impacientat, proprietarul localului lămureşte totul cu discreţie: are un oaspete din România. Omul ordinei mormăie un "bine-bine"" şi pleacă urându-i noapte-bună... În gândul meu l-am decretat drept cel mai cumsecade poliţist din lume.

(va urmă)

JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

DECEMBRIE, 1967 (prima parte)

Marbach e un orăşel romantic, îmbibat de atmosferă veche tipic germană, ferit - prin ce miracol? - de zgomotele şi ispitele civilizaţiei moderne. Pentru străinul sosit din Frankfurt, CITY agitat şi isteric, această aşezare de pe melancolicul Neckar, te întâmpină cu oaza de linişte pentru care omul din epoca tehnocraţiei pare să aibă o tot mai accentuată nostalgie. E începutul lui decembrie şi ninge cu o abundenţă copleşitoare. Privesc pe fereastra micului hotel unde am tras şi în faţa ochilor mi se înfăţişează priveliştea unei ilustrate de Crăciun: brazi, artificii scânteietoare, îngeri mecanici, lumini proiectate blând spre acoperişe somnolente. Peisaj relativ anacronic şi sentimental. Mă întreb cine poate fi regizorul acestui spectacol care, la urma urmei, nu-mi displace; îmi redă sentimentul copilului de odinioară, visând deasupra unei cărţi cu poze desenate strâmb şi duios.
Am sosit o dată cu seara şi iată că oboseala începe să se insinueze tiranic. Alergasem toată ziua prin anticariatele din Stutgart, pus pe "vânătoare subtilă" cum ar spune Erns Junger! O ezitare între veghe şi somn, apoi răsucesc comutatorul. În jurul meu pluteşte un nu ştiu ce aer intim şi straniu, conturele mobilierului vechi se estompează până la dizolvare şi în cele din urmă mă scufund într-un calm străin hotelurilor moderne, excelente în privinţa confortului, dar parcă din ce în ce mai văduvite de personalitate.

Spre deosebire de ziua precedentă, acum e o dimineaţă cu lumină plenară. Zăpada îngheţată luceşte ca nichelul. Mă întreb dacă în Germania de vest există multe aşezări mai potrivite studiului şi reculegerii ca Marbach-ul, urbea natală a lui Schiller. Cercetez trecătorii, destul de rari la această ora, casele cu farmec de vechime greu de aproximat; sunt primele tentaţii pe care le simte omul ajuns în locuri vizitate pentru prima dată. Totul, cel puţin pentru moment, îndeamnă la meditaţie şi colocvii cu umbrele trecutului. Clipe identice trăisem doar în urmă cu un an, când nişte prieteni m-au dus cu maşina la Goslar, superb oraş medieval în care întâlnirea cu istoria, sublimată în piatra clădirilor, tonifică, eliberându-te de angoasele şi complexele civilizaţiei neonului. Liniştea străzii sporeşte pe măsură ce mă apropii de "Schiller - Nationalmuseum", care e adăpostit într-un alb palat rococo îndreptat cu faţa spre Neckar. Platanii şi aleile largi vara, de bună seama, transformă împrejurimile în paradisul îndrăgostiţilor şi al păsărilor.

(va urma)

JAKOB HARINGER, UN VAGABOND SUBLIM Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

JAKOB HARINGER, UN VAGABOND SUBLIM

Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Poposind la Marbach pentru câteva zile de studii, mi-am permis extravaganţa unor lecturi din poeţi odinioară celebri, azi ameninţaţi cu nemiloasa uitare. Capriciul alegerii mele s-a îndreptat spre cărţile lui Jakob Haringer, unul dintre cei mai înverşunaţi boemi din câţi înregistrează literatura apuseană. Într-un fel, sinonimul lui Peter Hille, globe-trotter-ul romantic de la sfârşitul secolului, pornit prin Europa cu şatrele de ţigani. Dar boema lui Haringer a fost însoţită de serioase ambiţii intelectuale, dublate de o mare putere de muncă. Pe lângă numeroase poeme, a tradus cu pasiune şi pricepere din lirica orientului şi cea latină, a editat reviste şi s-a dedicat eseului. Din spirit de frondă, sau poate din convingerea că face un seviciu culturii, a scris un studiu (CASA MORTUARĂ A LITERATURII) în care viaţa şi opera lui Goethe sunt decimate cu cruzime, fapt care a fost penalizat fără întârziere şi ca atare, plătit cu moneda de aur a prestigiului...
Parcurgându-i paginile constaţi cu surprindere, cât de nemijlocit autobiografică îi este intreagă creaţie. Într-o bună măsură, poemele lui Haringer, pline de toponimii austriece, mărturisesc, pe lângă itinerariile unui pelerinaj ciudat şi neliniştit, adeziunea la cea mai umilă pătură socială, de unde, de altfel, şi-a recrutat prietenii trainici: vagabonzi, cerşetori, prostituate. Cercetătorul interesat poate uşor descifra date legate de viaţa poetului, mai cu seama că biografia acestuia e dominată de incertitudini şi inexactităţi. Ambiguităţile le-a provocat Haringer însuşi, care şi-a falsificat savant biografia. Astfel, nu i se cunoaşte cu exactitate locul naşterii (să fie Dresda ori Salzburg?) ; în acelaşi timp, nimeni nu poate preciza anul plecării sale din închisoarea în care fusese întemniţat ca participant la revoluţia sovietică bavareză! Cu certitudine se ştie doar că nu a fost nici "Doctor în filologie"" (cum îl prezintă în continuare majoritatea lexicoanelor)şi nici deţinător îndreptăţit al particulei nobiliare "von", el fiind doar fiul unui hangiu salzburgez... Se mai poate afirmă fără greş, că n-a avut niciodată un cămin. Patria sa putea fi pe rând Austria, Elveţia sau Germania: dispărea fără urmă, ca să reapară în mijlocul prietenilor când nimeni nu se aştepta. Până la descălecatul nazismului care, îndrăgind disciplina soldăţească până şi în viaţa privată, a lichidat un vagabondaj inofensiv şi sublim. Duşman al constrângerii de orice natură, Haringer s-a retras în patria lui Wilhem Tell, unde moartea - în urmă cu două decenii - a curmat firul unei vieţi singulare.
Haringer s-a bucurat de preţuirea contemporanilor (în anul 1925 i se acordase premiul "Fundaţiei Gerhart Hauptmann"!) şi-şi publică poemele expresioniste, de puternică influenţă trakliana, la case de editura dintre cele mai prestigioase. Dar forţa să creatoare a secătuit cu repeziciune, steaua începându-i să apună în timpul vieţii încă. De la poemele străbătute de focul sincerităţii, dominate de expresivitate, a lunecat spre facil, transcriindu-şi sentimentele în manieră "kitsch". Portativele versurilor sale sunt pline acum de note false. Bombasticismul e curent; te afli într-o grădină abandonată buruienilor. Dar poemele sale bune, când inevitabila oboseală încă nu-l făcea să aţipească, ne cuceresc prin tonul lor de confesiune directă, cu glas tragic, prin caligrafierea lor parcă voit strâmbă. Sunt versurile unui poet când pur şi duios, când cinic şi anarhic.
Aura lui Haringer a pierit, dar şoapta sa caldă, tremurată, te urmăreşte mereu prin spaţiu...

1968

Jakob Haringer

Autor
Născut: 16 martie 1898, Dresda, Germania
Decedat: 3 aprilie 1948, Zürich, Elveţia

ANETTE KOLB, SIMBOL AL INTELECTUALITĂŢIi SUPERLATIVE Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

ANETTE KOLB, SIMBOL AL INTELECTUALITĂŢIi SUPERLATIVE

Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Anette Kolb a fost un spirit elevat al culturii germane contemporane, o personalitate a cărei însuşiri artistice se cer scrise întotdeauna cu majuscule. Fiică a unui arhitect-grădinar căsătorit cu o pianistă pariziană, Anette Kolb întruchipa nu numai două rase, ci şi expresia a două culturi pe care de-a lungul anilor izbutise să le contopească într-o sinteză originală. Drumurile, gândurile şi preocupările ei spirituale pendulau permanent între Germania şi Franţa, ţări pe care le visa trăind în armonie, ideal nutrit odinioară şi de alsacienii Ernst Stadler şi Rene Schickele. Autoare a câtorva romane remarcabile (DAS EXEMPLAR, DAPHNE HERBST, DIE SCHAUKEL) şi a numeroase eseuri aşternute pe hârtie cu o peniţă deosebit de fină, ea lasă în literatură germană o opera autobiografică de adâncă analiză psihologică feminină. Subiectul principal al operei Anettei Kolb este aristocraţia, privită cu un ochi ager, critic, fără tentativa idealizării. În cărţile ei sunt conturate siluete de dinaintea primului război mondial, domneşte atmosfera saloanelor din Germania de sud (îndeosebi Munchen) şi Paris. Tradiţia din care descindea, delicateţea ei umană şi intelectuală, respingea prusianismul rigid, militarist, zgomotos, de care avea oroare, orientându-se spre o lume cu valori moral-istorice consfinţite de veacuri. Democrată convinsă, în anul 1914 îşi simte idealurile pacifiste zdruncinate, pentru ca mai târziu, la instaurarea dictaturii hitleriste să-şi vadă întreagă existenţa încadrată într-un chenar de doliu...

Pleacă în Franţa, apoi în Elveţia, şi până la urmă se stabileşte în Statele Unite, unde nostalgiile aveau să-i pustiiasca sufletul. Revine în Europa îndată după capitularea Germaniei, bătrânul şi încercatul nostru continent fiind pentru ea (şi nu numi pentru ea!) singurul loc unde se poate trăi - un continent pe care îl confundă, cum spunea cineva, cu Mozart, Wagner şi Hofmannsthal, cu Munchen şi Paris, cu Salzburg-ul, superba reşedinţa a barocului austriac.

Anette Kolb a murit în vârstă de 92 de ani, după ce devenise o legendă şi un simbol al intelectualităţii superlative. Ultimile ei fotografii ne arată un chip ultragiat de timp, dar vioiciunea ei spirituală care o făcuse celebră, i-a rămas întipărită în priviri până în ultima clipă a vieţii.

1968

Annette Kolb
Autor
Născută: 3 februarie 1870, München, Germania
Decedată: 3 decembrie 1967, München, Germania
Premii: Premiul Goethe

JURNAL GERMAN, I Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Octombrie, 1966

Aşezat între Rin şi Main, nu departe de Frankfurt, Darmstadt se înfăţişează drept un oraş puţin sever, izbitor de ordonat. Este greu să-mi dau seama dacă se ridică astfel din istorie (documentele ce-l întocmesc datează din secolul VIII), mai cu seamă că raidurile aeriene ale celui de al II-lea război mondial nu cruţaseră nici această venerabilă aşezare omenească. Spre deosebire de Frankfurt am Main, azi în mare măsură americanizat (bisericile şi casa în care s-a născut Goethe rămân oaze în centrul oraşului!) Darmstadt, capitala Landului Hessen, inspiră străinului o oarecare încredere în tihnă şi confort. Aceste atribute par să fie tradiţionale aici, dacă e să dăm crezare Johannei Schopenhauer, care prin anul 1816 scriind despre Darmstadt vorbeşte cam de acelaşi lucru, cu un plus de încântare pentru seninătatea locuitorilor. În mod cu totul special, oraşul îi oferă străinului speranţa contactului apropiat cu o atmosferă culturală deodebita de penetrantă. Aici trăise o vreme marele dramaturg modern Georg Buchner (1813-1837), scriitorul revoluţionar care crease MOARTEA LUI DANTON, comedia LEONCE UND LENA şi o piesă neterminată, celebră cu toate acestea, şi binecunoscută tuturor: WOYZECK. Azi nu mai există casa sa părintească, dar o tablă de marmoră, îi indică locul; cum ea se află pe Grafenstrasse, pe unde trec zilnic, am prilejul să meditez la soarta acestui spirit înflăcărat, geniu răzvrătit împotriva seninilor săi concetăţeni, nevoit până la urmă să fugă din urbea pe care o voia cuprinsă de flăcările revoluţiei purificatoare. Aici se născuse în 1741 prietenul lui Goethe, Johann Heinrich Merck, poet al Sturm und Drang-ului şi tot aici îşi pusese capăt zilelor, ajuns într-o imposibilă situaţie financiară. În cea mai veche biserică a oraşului (Stadtkirche, din secolul XV) Johann Gottfried Herder se cununase cu Doamna Carolina Flachsland. Iar între anii 1881-1888, Ştefan George, venit din Bingen, urmase gimnaziul Ludwig-Georg, editând şi o revistă literară intitulată ROSEN UND DISTELN. În Darmstadt se născuse Karl Wolfskel, credincioasa umbră a lui George, liricul şi filologul, pitoreasca figură literară din anii preexpresionismului. Tot aici, încă din vremea de dinaintea primului măcel mondial, îşi petrecuse tinereţea marea poetă modernă, nefericită Elisabeth Langgasser, cântăreaţa atât de inspirată a naturii din împrejurimi, dominate de păduri culcate pe coline parcă plutind în pulberi de aur înceţoşat.
Numele oraşului Darmstadt a devenit o noţiune! Evident, nu numai pentru cele spuse până acum! Toamna mai cu seama, zeci şi sute de cotidiene ale lumii îi tipăresc numele, asociindu-l automat "Premiului Buchner". Datorită lui "Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung", cu sediul într-un splendid cartier de vile (de pe Mathildedenhohe) clădite în acel "Jugendstil" de la începutul secolului. Acest înalt for de cultură, care adună în jurul său personalităţi de prestigiu internaţional (am în vedere membrii ei împrăştiaţi prin Germania apuseană şi Austria, Elveţia şi Olanda ori Anglia şi Statele Unite) acordă anual, în cadrul lucrărilor ei de toamnă, marele Premiu Buchner. Este momentul în care oraşul pare să tresară din somnolenţa sa aproape istorică: gazetari şi editori din toată Germania apuseană vin să asiste la decernarea râvnitului premiu. Cei mai atenţi sunt fireşte gazetarii: surprizele nu sunt excluse, uneori pot avea efectul unei bombe de mare tonaj! În urmă cu vreo trei ani, "furiosul" Enzensberger, conform tradiţiei, la înmânarea premiului, ţinuse o cuvântare. Cu acel prilej aruncase o bombă, speriind unele spirite conservatoare: cerea adoptarea unei politici realiste faţă de R.D.G. Dar în acest an urma să explodeze o bombă adevărată, mai precis: în ziua de 15 octombrie, după ora 16:30, în sala "Otto Brandt" de pe Alexanderstrasse 22. Era o cumplită ameninţare a unui elveţian, nemulţumit că distincţia îi fusese acordată prozatorului şi graficianului Wolfgang Hildesheimer. După părerea lui "Frankfurter Allgemaine" răzbunarea viza mai mult "Grupul 47". Se poate. Cordoanele de poliţişti, dublate de agenţi sanitari, n-au avut însă de lucru: era o farsă! La început crezusem că e vorba de măsuri de pază, mai cu seama că domnul primar Dr. Ludwig Engel apăruse cu un splendid lanţ (de aur) la gât. Toată povestea pe care v-o relatez aveam s-o aflu de-abia la recepţia Academiei, câteva ore mai târziu. Momentul decernării premiului s-a desfăşurat deci fără accidente, aproape extrem de solemn, dacă fac abstracţie de clipele de agitaţie provocate de ironiile cuvântării lui Hildesheimer. Astfel, o sală plină, dominată - ca pretutindeni în lume cu asemenea prilejuri - de studenţi, avusese plăcerea să asculte un frumos LAUDATIO rostit de Walter Jens. Îl ştiam pe acesta, cu ani în urmă încă, nu numai criticul şi eseistul cel mai sagace al "Grupului 47", dar în acelaşi timp un reprezentant de frunte al noii spiritualităţi germane. În stilul retoric, care-l caracterizează, Walter jens a prezentat, poate puţin împrăştiat, opera lui Hildesheimer dovedind o forţă analitică neobişnuită, impresionând totodată prin darul generalizării şi mai cu seamă prin erudiţie. Privindu-i privirea ascetică, răvăşeala înfăţişării fizice, acest tânăr intelectual mi-a sugerat tiparul cărturarului (din ce în ce mai rar) petrecându-şi viaţa printre cărţile dintre care se lasă smuls cu durere. De fapt, această impresie mi-o făcusem încă înainte de evenimentul de care vorbesc. În cadrul lucrărilor de toamnă Dolf Sternberg ţinuse o prelegere destul de interesantă (cu exemplificări uneori fortuite): "Omul de stat ca retor şi literat". Intervenţia lui Jens, sosit în sală în ultima clipă, fusese o memorabilă demonstraţie de erudiţie, dar mai cu seama, originalitate în gândire. dar câtă oboseală trăda chipul sau palid. Şi, ciudat: acest malaxor de cărţi nu poartă ochelari!

Să revin la "Premiul Buchner". Dotat cu o sumă foarte substanţială, el i-a luat locul renumitului "Premiu Kleist", acordat în special în perioada interbelică. Până în prezent, cu premiul Buchner au fost încoronate nume dintre cele mai sonore ale literaturii germane contemporane: Marie Luise Kaschnitz, Elisabeth Langgasser, Gunter Eich, Karl Krolow, Ingeborg Bachmann s.a.m.d. Recentul laureat, Wolfgang Hildesheimer, face parte din generaţia scriitorilor impuşi în deceniul al cincelea, care au depăşit faza influenţei literare americane (mă gândesc în special la Heinrich Boll). S-a născut la Hamburg în anul 1910 şi trăieşte, conform obligatoarei mode vest-germane, dincolo de graniţele ţării, mai precis în Elveţia. El este un "Weltmann", fumează pipă, e frumos încărunţit, curtenitor, şi, ca orice laureat, ştie să-şi mascheze fericirea. L-am cunoscut personal, în seara recepţiei. Doream un contact direct mai mult cu opera decât cu omul. Mulţumită domnului Walter Boehlich de la "Editura Suhrkamp", într-un timp record m-am văzut cu toate cărţile acestuia pe masă: proză şi teatru. Impresii la un prim contact: artistul se relevă drept satiric de bună calitate, universul său e alcătuit dintr-o bizară lume a trecutului, pe un fundal al culturii trecutului. Este, cum spune un comentator, "dorinţa să descopere singur, să creeze el însuşi, să trăiască el însuşi, să TRĂIASCĂ autentic în centrul unei lumi deja trăite".

Cu încheierea recepţiei, peste festivitatea premierii căzuse cortina. Urmă deci să-mi iau rămas bun şi să mă îndrept spre hotel. "O, încă nu, îmi spune poetul  şi prozatorul Rudolf Hagelstange. Nu vrei să vii cu mine? Ce zici, se adresa lui Krolow, îl ducem la Schlosskeller?" Peste câteva ore urma să plec la Frankfurt, cu bilet cumpărat pentru Viena. Trecema prin oraşul pustiu şi ajungem în dreptul acelei pivniti (de fapt o catacombă) la care eram invitat. La intrare, un schelet de vacă, avertizând contactul cu o lume neobişnuită. "Sunteţi membri?" ne întreabă un tânăr cu voce severă. "Da, răspunse Hagelstange, da, suntem cu toţii membrii Academiei". Aici însă nu au ce caută asemenea intelectuali! Dar proaspătul meu prieten este o personalitate bine-cunoscută nu numai în lumea literaţilor... Intrăm adânc sub temeliile oraşului; observ de îndată un clocot şi în acelaşi timp o mişcare de umbre ce l-ar fi făcut pe oricine să creadă că aici se pregăteşte o conjuraţie sinistră. La lumina lumânărilor privesc pereţii afumaţi, savant împodobiţi cu artă abstractă, cu pop-art şi pictură de gang (în germană KITSCH) ostentativ atârnată aici. După o vreme nu mă mai interesează peisajul kafkanesc din jur: Hagelstange, provocat, povesteşte despre primul sau volum, VENEZIANISCHES CREDO, tipărită ilegal pe vremea când era soldat în Wehrmacht. La masa noastră s-au adunat scriitori cunoscuţi şi necunoscuţi, sau pur şi simplu muritori de rând. Hagelstange nu se dezminte: comandă neîntrerupt şi trebuie să bem într-un tempo cu care, din fericire, sunt obişnuit. Fără îndoială, îmi spun, această pivniţă stranie, plină de figuri existenţiale, de genii şi nebuni, nu aparţine Darmstadt-ului, oraş tradiţional, ordonat, sugerând tihna şi confortul.

ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI (2) Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Pe măsură ce în Germania se consolidează fascismul, Europa e străbătută de o nouă categorie umană, mai puţin cunoscută până acum. E vorba de emigranţi, de oameni persecutaţi de un regim politic odios, ce-şi propune să-i extermine pe toţi cei care nu acceptă dogmele sale elaborate în numele celei mai iraţionaliste gândiri. Pus în situaţii de viaţă-limită, în care provizoratul devine treptat permanenţă, emigrantul e hăituit pretutindeni de pericole vizibile şi invizibile. . Această temă, foarte familiară lui Remarque (el însuşi "emigrant" prin câteva ţări), devine curând materialul a două noi romane : LIEBE DEINEN NACHSTEN (Iubeşte pe aproapele tău - 1940) şi ARC DE TRIOMPHE (1945). În special prin ultimul (de altfel BESTSELLER mondial al anului de apariţie), Remarque narează dramatica luptă pentru supravieţuire a omului, mai precis evocă figura dezrădăcinatului, victima istoriei. Luând în discuţie destinul individului faţă de isorie, scriitorul german dezbate o problema majoră a timpului nostru drapat în funingini. Din acest punct de vedere, medicul Ravic, emigrant cu sufletul bântuit de ura împotriva haituitorului gestapovist, constituie unul din personajele remarcabile ale literaturii universale moderne. Aventura, răzbunarea (una din constantele morale în opera lui Remarque), iubirea şi implicit omenia se împletesc organic în ARCUL DE TRIUMF. Lirismul acestei capodopere, care ni-l aminteşte pe Hemingway, revine cu aceiaşi intensitate doar într-o singură creaţie remarquiana ulterioară, având şi ea în centrul acţiunii destinul amar al celor nevoiţi să fugă din Germania hitleristă pentru a-şi pune viaţa la adăpost. E vorba de DIE NACHT VON LISSABON (1963). Şi în cazul de faţă e reconstituită o dramă, de asta dată fiind urmărită soarta lui Iosef Schwartz, care se întoarce cu paşaport fals în Germania numai şi numai că s-o revadă pe Helene, soţia părăsită în urmă cu cinci ani. Dialogul din noaptea revederii e plin de lumină şi tandreţe, desfăşurându-se într-o atmosferă de poezie densă: ""Ai avut multe femei în Franţa? murmură ea fără să-şi deschidă ochii. - Nu mai multe decât a fost necesar, am răspuns. Dar niciuna că tine. Ea suspină şi voi să se răsucească, dar înainte de-a izbuti, somnul o birui din nou. Recăzu. Somnul mă cuprinse şi pe mine încet, visele se goliră, mă umpleau de liniştea şi respiraţia Helenei, iar spre dimineaţă m-am trezit, între noi nu mai exista nimic să ne despartă, am apucat-o şi ea se apropie supusă, şi recăzurăm în somn ca intr-un nor plin de strălucire". Capitolul din care provine citatul pare investit cu valoare de simbol. Remarque demostrand că omenescul nu poate fi ucis în ciuda tuturor vicisitudinilor care îl înfruntă. NOAPTEA LA LISABONA e o carte foarte tristă şi în acelaşi timp o duioasă poveste de dragoste a unui cuplu prins în vâltoarea tenebroaselor evenimente care au traumatizat întregul nostru continent.

Am insistat asupra acestui roman-epopee, intruct el constituie nu numai etapa finală a unei creaţii bogate şi inepuizabile, ci şi proba unei realizări artistice superioare ultimilor sale scrieri: DER FUNKE LEBEN (O scânteie de viaţă - 1952) şi ZEIT ZU LEBEN UND ZEIT ZU STERBEN (Timp de trăit, timp de murit - 1954). Prin acestea din urmă ne aflăm în faţa unor pagini care ne dovedesc ambiţia lui Remarque de a fi mereu prezent în miezul tuturor evenimentelor care au îndoliat secolul XX. Astfel, cititorului i se vorbeşte despre lagărele de concentrare naziste sau despre atmosfera de apocalips din Germania aflată în plină agonie. Faptul că autorul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST a trăit departe de aceste realităţi, necunoscandu-le deci din interior, a păgubit intrucatva autenticitatii naraţiunilor. Tensiunea dramatică scade vizibil, precumpănind caracterul reportericesc.

Puţini ştiu că unul dintre cei mai populari scriitori germani nu se bucură în istoriile literare decât de menţionări lapidare şi calificative estetice meschine. Erich Maria Remarque este înghesuit în rubrici cu litere petite, în vecinătatea unor autori sortiţi să rămână doar în memoria părinţilor noştri. Nici critica subtilă nu l-a răsfăţat vreodată, am spune dimpotrivă, dacă ne gândim că în perioada postbelică i-a întors de-a dreptul spatele. Explicabil oarecum pentru cei familiarizaţi cu o realitate curentă pe anumite meridiane ale lumii: Specialiştii din domeniul literaturii nu se mai ocupă decât de autorii acelor cărţi care poartă marca foarte pronunţată a experimentului, a cifrului de ne-descifrat sau a disonanţei depline. Paralel, o proză searbădă, aşa-zis "documentară" sau "propagandistică" ieşită de sub peniţa strâmbă a celui mai proaspăt adept al unor teorii bakuno-troţkisto-marcusiene, cunoaşte atenţii superlative, Astăzi lauda şi proporţiile laurilor sunt direct proporţionale cu talentul de a face şi întreţine antiliteratura! Mulţi vor spune: O epoca absurdă îşi caută forme de exprimare absurde. O afirmase şi Remarque într-un interviu acordat cu ocazia împlinirii a şaptezeci de ani de la naşterea sa:... eine absurde Zeit nach absurden Ausdruckformen sucht".

Desigur, Erich Maria Remarque nu poate fi considerat de nimeni scriitor de anvergură unui Thomas Mann, Kafka sau Robert Musil, registrul lor literar fiind mult mai amplu şi mai profund, dând expresie unei problematici de largă cuprindere. Opera lui Remarque are caracter de cronică, e sentimentală şi în primul rând accesibilă. Ea nu sugerează, ci "povesteşte" probleme cu aparenţe imediate, actuale, străine de analize hiperintelectualiste. Se poate afirma totodată că în aproape fiecare creaţie remarquiana sunt comunicate lucruri arhicunoscute despre moarte, viaţă şi dragoste - dar felul candid în care le exprimă eroii, cuceresc şi-ţi dau impresia că le afli pentru prima oară. Iată şi una dintre cheile succesului în rândul maselor de cititori de cele mai diverse categorii! Remarque, sincer, spune fără nicio reticienta: Aceasta este viaţa, eu nu fac altceva decât s-o relatez după cum am văzut-o. Atributul suprem al unei opere destinate supravieţuirii. O convingere pe care o verificăm o dată mai mult, poposind asupra cărţilor sale, acum când autorul lor s-a stins din viaţă.

1970

ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Erich Maria Remarque, pe numele său adevărat Erich Paul Remark, s-a născut în 1898 ca fiu al unui legător de cărţi din Osnabruck. O dată cu absolvirea seminarului catolic din oraşul natal, tânărul Remarque este chemat să îmbrace uniformă militară, fiind trimis curând pe front. Experienţa sa de viaţă însuşită în focul bătăliilor se converteşte mai târziu în substanţa unei cărţi care va determina o strălucită carieră scriitoricească. După instaurarea păcii, viitorul romancier îşi câştigă existenţa ca învăţător de ţară şi comerciant, dar abandonează aceste meserii dedicându-se activităţii de gazetar sportiv. Deocamdată desfăşoară o viaţă mondenă, poartă monoclu şi frecventează asiduu cafenelele. Nimic din aparenţa acestui personaj nu lasă să se întrevadă că trudeşte din greu la un roman cu subiect de război... În anul 1928 manuscrisul lui IM WESTEN NICHTS NEUES se plimbă din editură în editură. Dar cine are curajul să tipărească o carte menită să reamintească germanilor lucruri pe care le-ar fi vrut grabnic uitate? Tocmai când speranţele autorului erau pe cale de a se spulbera definitiv a patrusprezecea editura solicitată ("Propylaen") se decide s-o publice asumându-şi eventualel riscuri de natură morală şi mai cu seama financiară. Succesul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST e imediat şi de proporţii fabuloase. Până în zilele noastre cartea a apărut în aproape cinzeci de limbi, înregistrând tiraje neverosimile! Care să fie explicaţia unui succes atât de puţin obişnuit şi cu caracter perpetuu? El constă, după cum s-a mai remarcat, în adevărul profund şi vibrant al faptelor narate, având darul să cucerească dintr-o dată inima cititorului. Uramrind destinul câtorva infanterişti (printr-un dramatic paradox, ultimul dintre ei este ucis tocmai în ajunul armistiţiului, când comunicatele militare anunţă sec şi banal că pe frontul de vest nu se întâmplă nimic...). Remarque urmarea de fapt destinul maselor de soldaţi aruncate într-un război cumplit, cu deznodământ catastrofal. Combatanţii de odinioară, s-au regăsit fără dificultate în paginile romanului, mai precis îşi priveau retrospectiv viaţa cotidiană din beznă tranşeelor năclăite de sânge. Pe bună dreptate se spune despre acest roman celebru că e "un monument al soldatului necunoscut scris de toţi cei care au pierit în război". Privită din perspectiva timpului, cartea pe care fiecare dintre noi am citit-o cândva cu sufletul la gură, pare azi sentimentală şi oarecum desuetă prin viziunea să roamntica asupra războiului.

La numai doi ani de la debut, Remarque publică romanul DER WEG ZURUCK (Drumul întoarcerii). E continuarea lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST, numai că scena acţiunii este mutată acum în patrie, într-o zona geografică sumbră, unde supravieţuitorii tranşeelor sunt puşi în contact direct cu alte realităţi, dure şi pline de neprevăzut. Eroii de ieri se simt trădaţi într-o lume de şarlatani şi profitori de de pe urăm războiului. Relevanţă ni se pare acea latura picareasca a romanului, explicabilă într-un moment de de puternică derută socială şi economică. După înscăunarea lui Hitler, ambele cărţi - pacifiste în esenţa lor - sunt arse cu prilejul inaugurării unei politici culturale "sănătoase" puse în ""slujba poporului"... Exilat în Elveţia încă din 1929, scriitorul german lucrează la un nou volum, deasemenea de veritabil succes: DREI KAMERADEN. E,de fapt, un poem al iubirii şi camaraderiei - teme esenţiale în creaţia lui Remarque. Frumuseţea acestei cărţi, atât de depărtată de orice fel de cazuistică subtilă şi sterilă, este aceea de a aduce în dezbatere poate singura problema care ne preocupă într-adevăr: fericirea individuală într-o epocă de cinism total. Tragică asemenea anilor în care se desfăşoară fabulaţia, CEI TREI CAMARAZI îşi păstrează în continuare prospeţimea atmosferei şi mai cu seamă valabilitatea eticei sale. Obsedandu-l perioada weimariana, remarque revine asupra ei mai târziu, scriind DER ACHWARZE OBELISK, în care cititorul ia cunoştinţă de viaţa unei Germanii bulversate de catastrofa inflaţiei, cu toate consecinţele fireşti. Humorul negru şi cinismul din OBELISCUL NEGRU au fost deseori asemuite cu desenele caricaturale ale lui Georg Grosz. Ca şi în scrierile sale de până acum, Remarque se dovedeşte a fi un excelent cunoscător al sufletului omenesc, subliniindu-i slăbiciunile, duritatea, brutalitatea, dar şi cealaltă latura a sa, care poartă aura dragostei, a cinstei şi virtuţii.

(va urma)

"VAI, DAR UNDE-I ECHIPA NOASTRĂ ACUM?" Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984), Ed. Cartea Româneasca

O bună parte a adolescenţei mele am locuit în vecinătatea stadionului plasat lângă clădirile-fortăreaţă ale Politehnicii. Binecuvântate fie acele zile cu visări mângâiate de catifelele sălciilor străjuind molcoma Bega! În dimineatile începutului de săptămână, în cazul că echipa de fotbal a studenţilor, Poli, jucase acasă, cu geanta liceanului subsuoară, mă abăteam din drumul obişnuit trecând prin stadion. Ca să ascult vuietul mulţimii încă fierbând într-o imaginară scoică uriaşă. Bucuriile, emoţiile îmi erau nealterate : în ziua precedentă participasem la o victorie. De fapt, studenţii, diavolii în alb-negru, îndârjiţi fără plată, câştigau aproape toate bătăliile desfăşurate pe terenul lor. Cum să fi pierdut? Jucau pe viaţă şi pe moarte. De dragul colegilor, a concitadinilor, a sutelor de mii de simpatizanţi din ţară. O înfrângere înseamnă steagul clubului în bernă, insomnia, păcură în supă, în acelaşi timp chermeza adversarilor (timişoreni şi ei), drucherii "cefereului", echipa de granit, cândva premiantă a fotbalului nostru. Stăteam lângă sârma gardului recules ca într-un templu acoperit cu luceferi şi curcubee, refăcând momentele frumoase ale meciului, plin de caligrafii acrobatice - pe atunci jocul cu mingea era jonglerie, virtuozitate, artă. Ba, nici că mi-e ruşine s-o mărturisesc : se întâmpla să cad în genunchi mulţumindu-le zeilor-fotbalişti (care n-ar fi acceptat o aşezare pe Olimpul ambroziei şi a mierii) pentru cele arătate ochilor mei însetaţi după soarele spectacolului : Andrei Rădulescu (cel mai artist, cel mai subtil şi viclean centru-înaintaş român din toate timpurile), Ion Vasile, Marcu (adevărat buldozer), Boroş (portarul), Corbus, Andreescu, Mioc şi alţii. Jucători selecţionaţi în naţională şi studenţi de elită. Nume ovaţionate, chemate mereu la rampa gazonului... "dragi nume proclamau tinerii, / pe rând ca nişte săgeţi / E flacăra în mine imaginea veselă ; totul se mărită / cu amintirea anilor mei imberbi", spune nostalgic triestinul Umberto Saba în cunoscutul său ciclu de poeme dedicat fotbalului. În zilele când studenţii evoluau pe teren străin, seara, noaptea, îi aşteptam laolaltă cu sutele de susţinători, la gară sau de-a lungul şoselei dinspre Arad, pe unde veneau cu camionul deschis, nicidecum cu avionul, ca azi! După-amiezile, în loc să învăţ (am fost întotdeauna elev candidat la repetenţie) le petreceam pe stadion, urmărind antrenamentele. În momentele de pauză mă amestecam şi eu printre jucători. Lipsiţi de ifosul paralizant, democraţi în fapte şi vorbe, se declarau prietenii copiilor, le promiteau goluri grozave şi intrări gratuite la meci. Tinerii stăteau ciucuri în jurul lor, ascultăndu-le însetaţi peripeţiile, pronosticurile viitoareleo confruntări. Scenele acelor clipe înrămate cu flori de câmp îmi amintesc versurile poetului maghiar Zoltan Jekely: ... "foamea de minge, de la depărtări de mile / ca un magnet îi atrage pe ucenici şi pe elevi, / şi pe câte-un tip, vagabondul atât de senin, / care se reazimă încântat de bara porţii". Deseori, încântat mă rezimam şi eu de bara porţii privindu-l pe fenomenalul half Ion Vasile, roşcatul, cum tunde iarbă terenului denivelat, cu odrasla alături, în cărucior. Idealism şi iarăşi idealism. Acelaşi, notat doar prin nota 9 după ultimul meci, înciudat, făcea antrenamente pe lună, singur, în compania fantomelor şi a plopilor "adânci"".
Evocarea mea vine din dragostea pentru o echipa mare, glorioasă, propulsată de incredibile elanuri, cu jucători în stare să intre pe teren cu ghete rupte şi cu picioarele "frânte"" (a făcut-o Andrei Rădulescu la meciul derbi cu Unirea Tricolor pe care a îngenuncheat-o el, invalid atunci, marcând două goluri antologice!). Împrumutând din versurile poetului mai sus citat, mă tângui cu glas de litanie neagră: "Vai, dar unde-i echipa noastră acum?"
Poli, echipa prezentului... Nu merită nici frunze de laur, nici duioşii. Doar o cunună de paie şi nuielele lictorilor pe spinarea logodită cu lenea. Ea este campioană meciurilor urâte, autoarea senină a sinistrului 0-6 din ziua...

1981

Petre Stoica, fragment dintr-un interviu cu Dinu Flamand apărut în revista Amfiteatru, nr. 12/1977

..."... e bine că nu se mai revoltă nimeni, din incultură, împotriva versului alb. Toţi îşi amintesc că rima e semnul decadenţei poeziei descoperită ca atare în Renaştere, şi devenită stare firească a poeziei abia mult după aceea. În momentul când poeţii nu mai aveau ce să spună au început să scrie cu rime. Ce mare poet din acest veac mai scrie cu rime? Până şi Rilke şi-a dat seama de capcana ei şi a scris apoi ELEGIILE DUINEZE în care e genial."...

Petre Stoica, într-un dialog cu Dinu Flămând(fragment), rev. Amfiteatru nr. 12/1977

..."...ţin la convingerea mea că o idee frumoasă în haine soioase îţi provoacă indignare. Cine este primitiv în stil, este primitiv şi în gândire."...

O LALEA IMPERIALĂ PENTRU PRIETENI Petre Stoica din Caligrafie şi culori(1984)

   Îmi cade pentru a două oară în mâna SEMENICUL, o publicaţie din Reşiţa, zămislită cu elan dar şi cu vădită pricepere profesională. Îi citesc paginile cu filigrane frumoase, încântat de reuşita unor tineri crescuţi la şcoala entuziasmului neaducator de beneficii materiale. Despre viaţă şi rosturile acestui "caiet de literatură, artă şi cultură" mi-a vorbit în atâtea rânduri talentatul poet Ioan George Şeitan, copilul oacheş, trădând energii de turbină ori de câte ori zăboveşte asupra poeziei sale şi, în special, asupra celei scrise de alţii. Mulţămită lui grafiez acum cu emoţie. Şi tot datorită lui, la îndemnuri fanatice, am poposit în mijlocul scriitorilor reşiţeni. Anul trecut, când bruma mângâia merele "codrenilor". Duc mâna la inima şi spun că întâlnirea, cu până atunci necunoscuţii mei confraţi, mi-a adus nemărginite bucurii. Le-am ascultat versurile, mi le-au ascultat şi ei pe ale mele. Le-am privit ochii limpezi, clătiţi în apele sfinte ale cerului bănăţean, iar ei mi-au privit ochii poluaţi de fumul ieşit din furnalul tuturor nopţilor mele nedormite. Ne-am despărţit prieteni, ca nişte soldaţi care au dormit în aceleaşi tranşee - spre a ne regăsi în amintiri şi pe calea verbului înfăşurat în mantii tivite cu stele.
  Dacă până deunăzi pe harta literară a ţării noastre Reşiţa era consemnată numai cu litere strâmbe, azi se poate afirma că fosta capitală a locomotivei cu aburi reprezintă un punct luminos, o victorie în devenire, a spiritului. Numele celor care poartă cu siguranţă stindardul viitorului: Ion Chirescu (Chichere), Octavian Doclin, I. G. Şeitan, Ana Selena, Nicolae Irimia, Gheorghe Zincescu, Olga Neagu, Nicolae Sârbu - şi cei aşteptând în umbra crinului. "... noi putem fi în CENTRUL LUMII, prin - desigur - nivelul comunicării şi expresiei artei noastre", afirmă îndrituit Gheorghe Jurma în editorialul acestui ultim număr al SEMENICULUI. Aflându-se pe drumul actual, sunt singur, vor fi. Autorii unor asemenea poeme(le redau în întregime) : "cineva bea piatră/ altcineva bea locul ei / cel de al treilea / zideşte fără poftă" şi "Am ieşit în gradina. / Tocmai înflorise cireşul. / Mirosea grădina ca o lună arată. / Voi coborî pe-o catedrală în pământ. / Atunci să ascultaţi : un ceas de apă / va suna blând" pun umăr sigur la atingerea ţintei fixată lângă raza Luceafărului. Am înfăţişat două bijuterii, prima aparţinând lui Ion Chirescu, înger întunecat, diafan în vorbire şi fapta, cealaltă lui Octavian Doclin, şi el înger, unul cu aripile înmuiate în azur şi alcool.
  Se cuvin fraze de laudă inimilor şi mâinilor care au alcătuit pomenitul caiet, purtând numărul pereche 10. Laudă, pentru că au ştiut să alăture scrisului local, curat şi plin de inspiraţie, scrisul din diferite părţi ale ţării, şi chiar de dincolo de fruntarii. Semn că provincia nu se mai vrea provincie, că ştie să-şi lege cravată de mătase, la zi, uitând panglicile din cufărul cu molii al bunicii. Ca atare, le trimit, prin prispa primăverii, o lalea imperială.

1981



Octavian Doclin (pseudonim al lui Octavian Chisăliţă; 17 februarie 1950, Doclin, judeţul Caraş Severin) este un poet. Este fiul Mariei (născută Olariu) şi la lui Ion Chisăliţă, ţărani. Şcoala primară şi gimnaziul le urmează în comuna natală (1957-1965), liceul în comuna Grădinari (1965-1969). Este absolvent al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972). Predă limbile şi literaturile română şi franceză la Bixad, judeţul Satu Mare (1972-1977).

Începând din 1977, e referent de specialitate (literatură, teatru) la Centrul Judeţean de Creaţie Populară Caraş Severin. Este preşedintele Fundaţiei „Octavian Doclin" din Reşiţa, redactor-şef al revistei „Reflex", care apare la Reşiţa din anul 2000. Colaborează la „Arca" (Arad), „Contempo­ranul", „Convorbiri literare", „Discobolul" (Alba Iulia), „Fa­milia", „Knijevnijivot", „Luceafărul", „Meridianul Timişoara", „Orizont", „Poesis", „Semenicul" (Reşiţa), „Transilvania", „Tribuna", „Vatra" şi „Viaţa românească".

Este deţinătorul mai multor premii literare pentru volumele de poeme A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996), 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte (1998), Urma paşilor în vale (2001). În 1999, i se decernează Premiul „C.S. Anderco" la „Frontiera Poesis" (Satu Mare), pentru întreaga sa creaţie poetică. Debutează în 1970, în volumul colectiv Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan, culegere de versuri apărută la Reşiţa.

Volumul de poezie Neliniştea purpurei (1979) este un imn închinat ţării şi oamenilor, pământului ei, cinstind „mâna roditoare-a ţăranului / preacurată de atâta ţărână" (Greu încărcat de lumină). Pe fond de peisaj străvechi, se intonează o poezie de o senzualitate gravă, între neprihănit şi solemn, născută din neliniştile iubirii prevestitoare de nuntă (Bucură-te, tu, Descântec întors, Mâinile, Neliniştea purpurei).

Volumele ce s-au succedat cu o ritmicitate susţinută, Fiinţa tainei (1981), Muntele şi Iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), sunt alcătuite din poeme exprimând o neîntreruptă comuniune cu natura: „te voi iubi atât de frumos / cum numai un voevod / ţine în braţe o mănăstire" (Pe râu în jos). Ca timp, debutul lui Doclin coincide cu intrarea în scena literaturii a poeţilor generaţiei '80, dar drumul său este orientat către căutarea febrilă a propriei formule poetice.

Cu gândul la metaforă (1986), A te bucura de eroare (1992), Agresiunea literei pe hârtie (1996) îl reprezintă pe autorul lor în neobosita explorare a cuvântului, în drumul spre împlinirea în poem. Reflecţii asupra conceptului de poezie proprie apar încă de la Neliniştea purpurei. Doclin este mereu altul, cu fiecare poem, atât ca formă, cât şi ca direcţio­nare a ariei de cunoaştere, rămânând mereu, în esenţă, acelaşi: „Să înveţi ca pe un risc propriu / uciderea cuvântului pe limbă / când vrea să se nască / deodată matur" (Despre o anume metodă, din volumul În apărarea poemului scurt, 1993).

Dacă în Dubla eroare (1999), Doclin insistă pe experienţa care a făcut din poezie povestea autorului ei, tot aici el încearcă să redea poemului inocenţa şi forţa sa primordială. Reducţia purificatoare, semnalată anterior chiar în titlul În apărarea poemului scurt, este operată acum la nivelul ultim al mijloacelor de expresie, fiind eliminat tot ceea ce ar putea părea îndepărtare de esenţa ideii.

La apariţia cărţii Poeme duminicale (1998), critica, pusă în faţa unei noi experimentări - poetul şi cultura lui religioasă -, acceptă că este vorba de o cotitură şi de un nou program, deşi în dialogul său, care nu poate să fie decât intelectual, cu Dumnezeu, Doclin reia în alt limbaj preocupările dintotdeauna: supunerea propriei creaţii poetice unui examen critic reînnoitor. În acelaşi stil şi pe aceeaşi temă, se manifestă poetul, în calitatea lui de personaj unic al propriei lirici. Subiectivitatea unei asemenea interpretări conduce spre un orgoliu, recu­noscut de Doclin, care îi şi place.

Nici în cele 33 de poeme, intitulate Esau (1997), cu tematica pierderii dreptului primului născut, însuşită din Vechiul Testament, şi stăruinţa pe refacerea itinerarului poeziei, de astă dată pe fundal filosofic, examenul poetului iremediabil prezent rămâne ca un laitmotiv: „Numai poetul / cel ce cu furie sau nevăzut / dispare înlăuntrul poemu­lui / primeşte înţelepciunea de a ceda / dreptul de întâi născut / cuvântului. Nu-l mai priveşte. / Cum eu vorbindu-ţi Esau / astăzi din afara lui / rămân mut şi orb / şi uitând că pe-atunci / piramida avea doar statut / de mormânt." (O anume uitare).

Noul registru este auster, criptic, existenţialist. În Poemele dinaintea tăcerii (1999) şi Intre pereţii de plută sau Moartea după Doclin (1999) se produce o altă schimbare. Discursiv, impetuos, retoric, gingaş, demonstrând temeritate în invenţia formală, Doclin îşi construieşte mental zbuciumul agoniei. Aici este folosit, când sugerat, când direct, decorul camerei de spital, într-un scenariu patetic, vizual. Procesul de descoperire şi înţelegere a lumii poeziei conduce la unitatea lăuntrică a tuturor cărţilor sale de poezie, reţinându-i şi definindu-i specificul.

Opera

• Neliniştea purpurei, Timişoara, 1979;
• Fiinţa tainei, Timişoara, 1981;
• Muntele şi Iluzia, Timişoara, 1984;
• Curat şi nebiruit, Bucureşti, 1986;
• Cu gândul la metaforă, Bucureşti, 1986;
• Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, 1991;
• Ceasul de apă, îngrijită şi postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1991;
• A te bucura de eroare, Timişoara, 1992;
• În apărarea poemului scurt, Timişoara, 1993;
• Climă temperat continentală - Temperate Continental Climate, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de şi traducere de Ada D. Cruceanu, postfaţă de Lucian Alexiu, Timişoara, 1995;
• Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, 1996;
• Esau, postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Reşiţa, 1997;
• Poeme duminicale, Reşiţa, 1998;
• 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte, Reşiţa, 1998; ediţia (47 Poems about Life, Love and Death), traducere de Ada D. Cruceanu, Reşiţa, 1998;
• Poemele dinaintea tăcerii, Reşiţa, 1999;
• Între pereţii de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, 1999;
• Dubla eroare, Timişoara, 1999;
• Dihorul din grădina lui Laur, Iaşi, 1999;
• Urma paşilor în vale, Timişoara, 2001;
• Nisip, ape de odihnă, Timişoara, 2002;
• Carte din inima mea, Timişoara, 2003.

Ion Chichere s-a născut în satul Fizeş, comuna Berzovia (Caraş-Severin). A absolvit liceul teoretic din Gătaia (1973) şi a urmat un curs postliceal de telecomunicaţii (Caransebeş, 1976). Debutează publicistic în 1971 cu poezie in revista “Orizont”, iar debutul editorial are loc în volumul colectiv “Argonauţii” (Ed. Facla, 1986). Colaborează la revistele: “Apostrof”, “Arca”, “Contemporanul”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Literatorul”, “Steaua”, “Tribuna”, “Vatra”, “Timpul”, “România literară” etc.
Din volumele sale de poezii se pot menţiona: “Şansa hârtiei” (Ed. “Semenicul”, Reşiţa, 1993), “ “Aprilie negru” (Ed. “Hestia”, Timişoara, 1994), “Viziuni” (Ed. “Amarcord”, Timişoara, 1996), “Abisaliile” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 1997), “Orchestra neagră” (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2001), “Puterea iluziei” (Ed. “Mirton”, Timişoara, 2004). Ultimul volum de poezie este “Transatlanticul şi păpădia” (Ed. “Marineasa”, Timişoara, 2004). Poetul a decedat in septembrie 2004.