Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984)
Ernst Stadler intruchipeaza împreună cu Trakl şi George Heym triunghiul de aur al expresionismului german, fiecare, în parte, aducând o contribuţie esenţială la alcătuirea unui peisaj literar de dimensiune europeană. Necruţător, destinul a vrut ca ei să moară prematur, în condiţii tragice: primii doi pe fronturile războiului mondial, cel de-al treilea inecandu-se în lacul HAVEL de lângă Berlin, pe când încerca să-şi salveze prietenul cu care plecase la patinat... Spre deosebire de Heym, şi mai cu seama de Trakl, existenţe năpraznic boeme, ducând o viaţă de generoasă risipă, Stadler se impunea celor din jur ca o fire ordonată, igienică, cu înclinaţii pentru studii. Un Lucian Blaga uşor retuşat, în sensul că poetul german îşi clădise edificiul erudiţiei exclusiv pe temelia filologiei.
În urma lui Stadler ne rămâne un portret lapidar, aparţinând lui Kasimir Edscmid, poate cel mai autorizat ""hagiograf" al expresioniştilor. După el, Stadler "era un tânăr bărbat suplu, de statură germană şi ţinută engleză, împodobit cu desăvârşită nobleţe a spiritului francez". Alsacian de obârşie (s-a născut în 1883 la Colmar, într-o familie avută), a poposit în sud, La Munchen, una din importantele capitale spirituale de altă dată. Aici a studiat germanistica, romanistica şi filologia comparată, ca la Strasbourg să-şi ia titlul de doctor cu o lucrare intitulată DESPRE RAPORTURILE DINTRE MANUSCRISELE PARZIVAL D şi G de WOLFRAM. Bursier al Fundaţiei Rhodes, tânărul Stadler îşi continuase specializarea la Oxford, specializare încoronată cu un nou titlu academic (cu teza THE HISTORY OF LITERARY CRITICISM OF SHAKESPEARE ÎN GERMANY). Erudiţia sa i-a adus curând investitură de profesor docent la "Univerite libre" din Bruxelles. Preţuit de specialişti la superlativ şi frcvent solicitat să ţină prelegeri, lui Stadler i se propusese şi o catedră la Universitatea Toronto din Canada. De reţinut o întâmplare stranie relatată de cei din anturajul poetului: înainte de a decide pentru acest voiaj transoceanic cu scopul preluării catedrei, o ghicitoare i-a prezis apropiata moarte...În ajunul proiectatului drum spre Canada, Stadler a fost mobilizat ca ofiţer de artilerie şi la scurtă vreme sfârtecat de o grenadă engleză pe frontul belgian (la Zandvoorte, lângă Ypres). Avea doar treizeci de ani!
După cum uşor se poate descifra din cele relatate până acum, Ernst Stadler îşi însuşise o cultură demnă de invidiat. Şi trebuie adăugat că era la zi şi cu inoirile poetice ale vremii, decisive în dezvoltarea ulterioară a poeziei secolului nostru.! Laolaltă cu prozatorul şi poetul Rene Schickele, alsacian şi el, a întemeiat în anul 1902 bilunarul DER STURMER, adunând în jurul acestuia o mână de tineri intelectuali entuziaşti, animaţi de idealuri umaniste cu caracter antiburghez. În termeni concreţi, publicaţia îşi propunea scoaterea literaturii alsaciene de sub obrocul provincialismului, eliberarea ei de dogmatismul clerical, orientand-o paralel spre dezbaterea unor probleme de natură morală. Membrii grupului uniţi în jurul lui DER STURMER militau şi pentru o prietenie durabilă între popoarele german şi francez, apropiere pe care o vedeau realizabilă în special pe planul spiritualităţii. Acest crez autenti umanist, Stadler îl ilustrase prin consistente traduceri din Balzac, Charles Peguy şi Francis jammes. De altfel, din ultimul a şi publicat un volum excelent interpretat în limba germană. Pentru catolicul Peguy, editorul lui CAHIERS DE LA QUINZANE, una dintre cea mai de seamă reviste culturale franceze până în 1914, nutrea o nemărginită simpatie. Sorţii au decis ca el să se întâlnească faţă în faţă pe câmpul de luptă, murind amândoi cam în acelaşi timp.Se spune că îşi aruncau peste tranşee bileţele, Stadler adresându-i-se cu "Mon cher collegue et confrere...". Adevărat sau nu, relatarea contemporanilor primeşte valoare de simbol.
Prima etapă a creaţiei lui Stadler se situa sub influenţa estetismului georgian şi hofmannsthalian (cu o vădită prezenţă a temelor neoromantice, transpuse în imagini impresioniste). Avem de a face cu scrisul unei personalităţi artistice în devenire, a unui slujitor al muzelor foarte tânăr dar suveran în tainele versificaţiei. Ne-o demonstrează poemele din culegerea PRALUDIEN, apărută pe când poetul împlinea douăzeci şi unu de ani. Despre originalitate se poate vorbi numai cu parcimonie, ca în cazul genialului Trakl, care, până la a-şi impune un stil propriu, a fost vreme îndelungată tributar simbolismului francez. Printr-o elaborare lentă, fără explozii sau traume, opera lui Stadler cunoaşte o transformare fundamentală, primind aspectul unui amplu şi grav registru liric, exprimat în versuri lungi şi cvasi-libere cu tonuri de extaz şi patetism. Este drumul de la vis la realitatea concretă, la o realitate deasupra căreia pluteşte deseori un aer de blândeţe franciscană. Temele sale, luate din istorie, descrierile încărcate de preţiozitate, atmosfera de "oboseală" specifică sfârşitului de secol, elementele de "Jugendstil" şi siluetele prerafaelite, dispar sub adierea unui curent proaspăt, venit din toate zările vieţii moderne. Prin imagini noi, dar în mod particular datorită problematicei sociale pe care o abordează acum, poetul german participă activ la întemeierea expresionismului, care mai târziu va primi o largă rezonanţă europeană. O paricipare izvorâtă dintr-un temperament totuşi ponderat, care refuză în poezie formele haotice sau excesele de limbaj, proprii multor repreprezentanti ai mişcării expresioniste. Stadler devine exponentul uni univers uman în care truditorii şi cei aflaţi la marginea existenţei sunt cântaţi cu o caldă, democratică simpatie. Spre a fi mai elocvenţi, îl cităm din nou pe Kasimir Edschmid: El îndrăgea fetele de prăvălie, care serara se întorceau acasă, acceleratele, podurile, peisajele - îndrăgea cu farmecul său bărbătesc, exploataţii şi anonimii.
Prin placheta DER AUFBRUCH (Pornire, 1914), care sintetizează metamorfoza pateticului scris stadlerian, în lirică de limba germană intră plenar viaţă cotidiană cu luminile şi umbrele sale, o viaţă elogiată cu o până înmuiată în cerneală proaspătă şi de culoare rar cunoscută în epocă. Ecoul acestui scris poartă pecetea "umilului"" şi vine dintr-o direcţie aflată în multe privinţe la polul opus acelei poezii ce se vrea obscură, intelectualizată, impunând hermetismul ca o obligativitate. Virtutea sa principală o constituie vitalismul. În acelaşi timp acceptă şi proslăveşte civilizaţia modernă cu dinamismul ei, oraşul-metropolă, aventura, şi crede în om şi în cuceririle sale ştiinţifice, tehnice şi geografice. După cum se ştie, iniţiatorul direcţiei este Walt Whitman, cântăreţul extatic al democraţiei şi civilizaţiei industriale. Numai în acest context poate fi înţeleasă opera lui Stadler, care printre cei dintâi din lume a ştiut să-i sporească virtuţile, ridicând la rang de mare artă nu numai subiectele luate din prozaismul existenţei diurne, ci şi exprimarea lor prin mijloace aşa-zis "prozaice"
1975
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu