"În categoria poetior fantezişti şi ironici trebuie pus PETRE STOICA (1931-2009), pătruns cu greu în conştiinţa critică, deşi a debutat cu POEME încă din 1957. Va reveni cu MIRACOLE (1963) şi ALTE POEME (1968), selectate în ARHEOLOGIE BLÂNDĂ (1968) şi, împreună cu MELANCOLII INOCENTE, în culegerea antologică OROLOGIUL (1970). Măsură întreagă a talentului şi-o dă în O CASETĂ CU ŞERPI (1970), BUNICA SE AŞEAZĂ ÎN FOTOLIU, SUFLETUL OBIECTELOR (1972), IEPURI ŞI ANOTIMPURI (1976), UN POTOP DE SIMPATII (1978) şi COPLEŞIT DE GLORIE (1980. Specialitatea sa stă în evocarea atmosferei provinciei, a satului ca şi a oraşului, dominată de prezenţa sau amintirea bunicilor şi a mobilelor demodate, a orologiilor în funcţie sau oprite, a gramofoanelor, malacofurilor, caleştilor, felinarelor, podurilor cu jucării, calendarelor pe o sută de ani. Poetul gustă farmecul acestei lumi muzeale sau compătimeşte victimele iremediabile ale banalităţii, urâtului inertei vieţii mînate de eroziunea timpului. O anume plăcere a naivităţii îl împinge să caute sufletul ingenuu şi nu-i de mirare că-l descoperă în pictura lui Rousseau-Douanier, în tabloul CARRIOLE DU PERE JUNIET, pe care-l descrie într-o epistolă dedicată "cu stimă şi consideraţie". "Spre deosebire de oameni, obiectele uneori reînvie", susţine Petre Stoica, atribuindu-le nu numai un suflet, dar chiar o tiranie asupra omului: "obiectul acela din vitrină / fiinţa aceea de ceramică ieftină / scarba aceea / te vede".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu