Alfred Mombert (1872-1942) este unul dintre cei mai ciudaţi şi personali poeţi germani. S-a născut la Karlsruhe, ca fiu de medic. A studiat dreptul în câteva oraşe din Germania, intrând apoi în magistratură, unde timp de şapte ani a practicat funcţia de procuror, cu o blândeţe şi îngăduinţă puţin compatibile cu obligaţiile acestei profesiuni. A practicat şi avocatura, după 1906 renunţă la toate acestea pentru a se consacra exclusiv scrisului. De fapt, Mombert a trăit mai mult izolat, închis printre cărţile adunate de-a lungul vieţii cu o inegalabilă pasiune. Casă sa din Heidelberg era un adevărat muzeu, ticsit cu tipărituri neobişnuite şi rare, cele de astronomie şi astrologie constituind podoaba rafturilor. Din această viaţă de patriarh înţelept l-a smuls neagra furtună nazistă, aruncându-l (în 1940) în lagărul Gurs din sudul Franţei. Colegaul sau Hans Carossa s-a zbătut să-l salveze, dar toate eforturile sale au rămas inutile. L-au salvat peste un an nişte prieteni elveţieni. În ciuda vieţii sale claustrate, poetului îi plăcea să călătorească, muntele şi marea fiind pentru el puncte de permanentă atracţie. Dorinţa lui era ca vântul munţilor elveţieni să-i împrăştie în cele patru zări cenuşa.
Poezia lui Mombert constituie un tot armonios, simfonic (cu momente de respiraţie ivite întotdeauna în clipa potrivită), iar universul ei este circumscris la elementele cosmosului, proiectate pe fundaluri fantastice, de vis. Mombert a descris aceste momente cu un extaz de vizionar, fapt pentru care îl şi considerăm cel mai de seamă precursor al expresionismului. Versurile sale par străbătute de forţe stranii, ceţoase, în care fiinţa umană e aşezată într-un timp şi un spaţiu neprecizat. Apar simboluri bizare, cu tablouri ce se întrepătrund, ca în vis, lipsite de elemente de legătură - ceea ce determină uneori asimilarea lui la suprarealism. Toată opera sa poetică (alcătuită din numeroase volume, care pot fi socotite drept cicluri ale unei singure cărţi) exprimă o mare şi constantă fascinaţie faţă de imensităţile cosmice şi înălţimile de pisc îngheţat şi puritate a eterului. Versul mombertian este liber (cu ritmuri subordonate imaginilor, situaţiilor) de limpezimea cristalului, ideile ţâşnind aidoma săbiilor de apă ale fântânilor arteziene. Dar alături de cele mai bune versuri ale sale, când nici nu te aştepţi, apar hiaturi, cuvinte goale, prozaisme, s.a.m.d.
Poezia lui Mombert dă sentimentul măreţiei, a infinitului, a veşniciei.
1967
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu