Odată ajuns la etajul trei de pe Aristide Briand 20, te lovea dulce, o pală de parfum. Cunoscătorul recunoştea în produsul de cosmeticuri răspândit pe culoarul larg, exoticul paciuli. Sursa lui o descopereai numai poposind la uşa cu tăbliţă de alamă ce indica un nume, nicidecum oarecare: Ion Marin Sadoveanu. Deschzandu-ţi-se, odoratul izbucnea dens, ca în adăpostul de amurg al baronului Bubi Barbu din romanul ION SÂNTU. Şi mi s-a deschis în repetate rânduri uşa... mă întâmpina însuşi stăpânul apartamentului, după prealabilul anunţ telefonic. Se înfăţişa bărbat masiv, Îndeobşte înfăşurat în halat de casă. Monoclului, prezenţă eternă în caricaturile vremii, îi luaseră loc ochelarii cu legături groase. Maestrul, trecut de şaizeci de ani, avea un nas de vultur - remarca aparţine altora - şi faţa puhavita, pronunţat palidă. Întregul lui chip sugera inteligenţă, predispoziţia spre ironie şi aerul vrăjitoresc. Politicos, calm, cu braţele desfăcute în jos, mă poftea în principala încăpere a locuinţei, mai toată îmbrăcată în cărţi. Apoi se aşeza la masa de lucru, o alcătuire rustică, neagră, cu adaosuri de FER FORGE. Îndărătul scaunului atârna - dacă bine îmi aduc aminte - un portret al sau în ulei, cu nelipsita lentilă la ochi. Mă aşezam în faţa domniei-sale şi, în funcţie de dispoziţie, îmi vorbea de manuscrisul pe cale de a-mi fi încredinţat. Uneori mi-l citea, voia să-mi exprim părerea: merge? Megea întotdeuna, pentru că autorul capodoperei SFÂRŞIT DE VEAC ÎN BUCUREŞTI, stăpânea abilitatea adaptării la situaţie. Literele frazelor sale, fin şi mărunt aşternute curseseră prin sita ordinei şi a gândirii în formulări limpezi. Înainte de a mă retrage, imbibabat nu de parfumul întrebuinţat de maestru, ci de atmosfera intelectuală pretutindeni degajată, eram îndemnat să vorbesc cu redacţia pentru o plată mai consistentă. Se căina mereu de greaua-i situaţie financiară. Mă îndoiam că ar duce-o prost, îmi făceam însă datoria anunţându-i pe stelişti, care oricum îl încadrau la rubrica drepturilor de autor rezervată personalităţilor. În ciuda evidenţelor, I.M.Sadoveanu părea nemulţumit. Însemnările mele răzleţe din cursul anului 1961 îmi reînvie tonul şi împrejurările cererilor făcute în sensul amintit. Redau aidoma două momente: " 9 martie. La I.M.S. să iau un fragment din noul sau roman. Cred că am făcut o gafă spunându-i că e palid (avusese noaptea precedentă o cumplită criză de inimă). La despărţire m-a rugat să le comunic celor din redacţie că doreşte să fie mai bine plătit". "5.IV. I.M.Sad. îmi şopteşte la ureche să le sugerez celor de la Steaua că necrologul la Cezar Petrescu să-i fie plătit măcar cu 250 de lei"... La ora aceea depăşise de mult situaţia când era nevoit să-şi vândă o parte din bibliotecă. Se pare că vechea-i sete de bani lua acum proprtii, făcându-l arghirofil. La trecerea lui V. Voiculescu în lumea drepţilor, îndemnat să contribuie şi el cu o sumă minoră la înmormântarea fostului prieten, a invocat sărăcia care îl înghesuia.
Îmi plăcea să-l vizitez pe Ion Marin Sadoveanu, om de rară civilitate, intelectual de la care plecai cu numeroase cunoştinţe sau învăţături legate de meşteşugul scrisului. Devenit colaborator al revistei clujene, răspundea la orice solicitare. Punctualitatea, pentru unii adevărată pierdere de vreme (paradox balcanic) îi era nemţească. Aşa îl ştiam de prin anul 1959, pentru mine rămânând neschimbat până în ziua când a închis ochii.
...........................
Trebuie să fi fost în primăvara lui 1963 când am trecut pentru ultima dată pragul casei lui Ion Marin Sadoveanu. Ştiu sigur că era o după-amiază caldă cu animaţie specifică Bucureştiului, în anotimpul reinoirilor. Veneam să iau un profil Thomas Mann, cerut pentru SECOLUL XX, revista al cărui redactor devenisem printr-o întâmplare aproape neverosimilă. În ziua când am discutat despre această colaborare, îl convinsesem pe maestru (prin diabolice metode persuasive) să-mi împrumute CARTEA CU IMAGINI PENTRU COPII CUMINŢI, a aceluiaş ilustru scriitor născut pe meleagurile Hansei. Podoabă grafică, apărută dacă nu mă înşel, postum, era prevăzută să contribuie la ilustrarea prestigiosului lunar. O dată cu articolul urma deci să mi se înmâneze şi raritatea tipografică. Şi întrucât peste noapte în redacţie s-a născut ideea de a largi spaţiul dedicat prozatorului german pe cale a fi omagiat, acum trebuia să-l conving de o grabnică traducere a schiţei DER WEG ZUM FRIEDHOF (publicat în româneşte sub titlul modificat din pricini extraliterare, SFÂRŞITUL LUI LOBGOTT PIEPSAM)
Conform obiceiul statornicit între noi, ora vizitei a fost stabilită telefonic. Intrând în binecunoscutu-i "laborator", am dat de profesorul Romul Munteanu, care i se adresa cu apelativul de MAÎTRE, acceptat de Ion Marin Sadoveanu cu vizibilă plăcere. Discutau - se putea altfel - despre literatură, sărind de la un meridian cultural la altul. Invitaţia mea de a-şi spori contribuţia la numărul în pregătire şi printr-o traducere, a fost acceptată imediat, deşi bătrânul mânuitor al condeiului, vădit marcat de boala care îl asalta nemiloasă, invocă lipsa timpului şi oboseala. Totuşi, s-a angajat să-mi predea materialul cât mai curând posibil.
În acea după-amiază, din vorbă în vorbă am ajuns la o interesantă dezbatere legată de felul cum e transpus Thomas Mann la noi. Pe Ion Marin Sadoveanu îl irita faptul că autorul CASEI BUDDENBROOK a căzut pe mâna tălmăcitorilor de circumstanţă, unii dintre ei cu totul străini de spiritul literaturii germane, spre paguba acestuia, stilist de mare rafinament. În legătură cu dificilul proces al traducerii operei literare, I.M. Sadoveanu a pus pe hârtie lucruri pertinente, ce merită repetate, măcar în parte. Pe unele le-am găsit în paginile îngălbenite ale STELEI (nr.4/1956), şi îmi face o reală plăcere să le reproduc, întrucât substanţa lor a revenit pe buzele sale şi cu prilejul vizitei de care vorbesc: "O condiţie esenţială pentru o bună traducere, credem noi, fie că ea ar fi proză sau în vers, fie că ar fi roman, poezie sau piesă de teatru, este de a corespunde tonului fundamental al originalului. Dincolo de problemele de sintaxă, de vocabular, de echivalenţe, de cunoaşterea spiritului celor două limbi mânuite de traducător, stă o problema de intimă muzicalitate creatoare a operei, pe care traducătorul trebuie s-o "prindă", pentru a putea reda cât mai aproape textul de la care s-a pornit."
Avea în faţă ochilor, pe birou, o mulţime de hârtii (din jumătăţi de coală) strânse mănunchi. Le-a frunzărit alene, purtat de gânduri, ca să curme tăcerea: "Am contractat traducerea MUNTELUI MAGIC, şi mă izbesc de atâtea dificultăţi... Mă chinuiesc de azi dimineaţă cu o frază"... O confesiune sinceră, probând un înalt grad de constinciozitate profesională, care nu poate veni decât din partea celui perfect familiarizat cu textul hoatarnicit să primească o a două lumină. Apoi a ţinut o scurtă lecţie despre stilul inimitabilului Thomas Mann, rezumat cam la următoarele cuvinte: "În fraza lui, deseori lungă, , uneori foarte lungă, schimbarea timpului gramatical nu provine de la un capriciu, de la vreo neatenţie, ci din necesitatea de a accentua o stare sufletească, cum ar fi de exemplu ironia, specifică mai cu seamă într-o creaţie ca MUNTELE MAGIC. Dacă o asemenea realitate rămâne nesezisata, scopul muncii taele rămâne neatins." Observaţie interesantă, asupra căreia se poate medita cu folos. De pe urma lui Ion Marin Sadoveanu rămân admirabile pagini transpuse din Shakespeare, Goethe, Heinrich Heine, Gottgried Burger etc. Din păcate, moartea nu i-a îngăduit să ne toarne în tiparele cristaline sale limbi româneşti MUNTELE MAGIC. Ne-ar fi rămas moştenire un model în materie, ştiut fiind că pe Thomas Mann îl avea în "sânge" de multă vreme. Se spune că ora despărţirii de pământeni l-a găsit cu fruntea prăbuşită tocmai peste filele pe care transcrisese, prin litere mărunte şi ordonate, silaba tălmăcită. Se spune... Oricum, eu aud şi acum, după aproape două decenii, mărturisirea ce m-a impresionat profund: "Mă chinuiesc de azi dimineaţă cu o frază"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu