Pe Stelaru l-am avut musafir permanent cam un an. Mai lipsea nopţile, lipsea şi câte două-trei zile, hălăduind pe la vechi cunoscuţi de-ai săi, veterani ai alcoolului. Îşi motiva absenţele prin deplasări la Constanţa: "Am fost pe-acasă, mi s-a făcut dor de Eumene". Eumene, fiica stelară, aşa îi spunea fetiţei sale. De unde bani de drum? În realitate, îşi abandonase familia, a cărei viaţă o transformase în iad. Rămaşi odată în doi, cu lumina stinsă (pe întuneric confidenţele se fac mai uşor) mi-a povestit câte ceva despre soacra lui, care, cică, îşi propusese să-l hăcuiască şi să-i arunce resturile pământeşti în gura primului canal ivit în cale. Aceeaşi fiinţă ("bestia, auzi, măi Stoica, bestia"), când intra în casă, o avertiza pe Eumene: "Ascunde-te, uite balaurul"
Se simţea bine în mijlocul nostru. Avea un acoperiş deasupra capului, la nevoie îi puteam fi puternic scut de apărare. Prezenţa lui sporise farmecul şi renumele "Montparnasse"-ului. Oprescu, un blajin cu figură de normalist, se fanatiza pentru poezia lui Stelaru. Oaspetului nostru, mulţumit că-şi poate odihni oasele pe duşumea, Oprescu i-a pus la dispoziţie jumătate din patu-i strâmt, clătinat pe butuci. Eu împărţeam dormeza cu Morariu.
În zilele fără exacerbări alcoolice, Stelaru se purta ca o fată mare. Prezenţa de fulg legănat în aer. Intra pe uşa încet, foarte încet, cu lunecări de felină, înclina uşor capul, de câteva ori la rând, apoi murmura: "Bună seara, băieţi... Ce faceţi? Ce faceţi?" Ne menaja clipele destinate lecturii. Infernul, apărea pe neaşteptate, smoala lui încinsă revărsându-se pretutindeni, necruţătoare. Sub imperiul alcoolului, dădea din aripi zgomotoase. Vorbele-i mânioase, împletite din gâlci şi buruieni otrăvitoare, nu cruţau pe nimeni - duşmanul principal îi rămânea însă francmasoneria mondială, o adevărată cutie a Pandorei din care, zicea el, s-ar revărsa toate relele lumii. În anumite momente afişa un optimism delirant: "Vom avea palate de aur, vom avea bani!" "Noi vom face legile pământului", "Dumnezeul artei va coborî în mijlocul nostru" şi aşa mai departe... Se întâmpla ca de la libaţii omul să mai apară şi însoţit, uitând de înghesuiala în care trăiam. Ne-am pomenit odată cu el, secondat, de actorul Vasile Niţulescu. Intraseră pe uşă în patru labe, cu câte o lămâie prinsă-n dinţi. Stelaru era pus pe distrugeri totale. Cu bisturiul, instrument de care nu se despărţea niciodată, se repezise să-mi sfâşie plapuma. Implorări, proteste. Se lasă greu înduplecat: "Plapumă, he! ca burghezii... Ce, tu eşti poet sau burghez?... Ruşine... dar acum?! Ce dracu, lasă-mă să-ţi sfârtec plapuma, te rog!" În cele din urmă, amărâta mea de învelitoare scăpase nevătămată.
În orele "libere, se gospodărea. Umbla ponosit, dar lenjeria de corp şi-o purta fără abatere de la igienă. Avea până şi o periuţă de dinţi, o păstra în buzunarul interior al hainei. Şi citea. Citea imens, la întâmplare, tot ce-i cădea în mâna. În ciuda faptului că nu cunoştea limbi străine, dovedea o surprinzătoare informaţie în multiple domenii. Un autodidact sensibil, extrem de inteligent. Dicţionarele de specialitate îl menţionează fost student la litere. Scorneală stelariana, căreia i s-a acordat credit. Dar cât de nevinovate, serafice, neadevăruri nu-i ieşiseră de-a lungul anilor pe gură? Ca bunăoară, cea pe care o redau sub forma dialogului desfăşurat între noi doi. Discutăm întâmplător despre autorul romanului VIN PLOILE. "Nea Stelarule, de unde îl ştii pe Bromfield?" "Ce negru eşti, drace... păi l-am cunoscut la Paris." "Cum, ai văzut Parisul? Prin ce ţări ai trecut?" "Am călătorit cu un camion, am fost tot timpul beat". De necrezut, dar l-am crezut.
Din câte mi-am putut da seama, Stelaru nu scria în văzul tuturor. Pentru el, gestul creaţiei avea caracter intim, discret. Odată, bănuindu-ne dormind, l-am surprins în poziţie chircită, după cum i-o permitea patul strâmt. Se apucase de scris la lumina dimineţii de vară. Cu un ciot de creion punea rânduri, rânduri pe hârtie. Din când în când se oprea şi trăgea cu acul fire în călcâiul ciorapului mulat pe ciuperca de lemn, sculă nelipsită din desagă-i de clochard de pe malul Dâmboviţei. În timpul operaţiei de gospodină săracă, urmarea alte fire, ale poemului - când i se adunau în minte, apuca iarăşi flecuşteţul de creion, dând în lături ciuperca. Cusutul alterna cu scisul. Scenă înduioşătoare. Refuzăm gândul că la o anumită vârstă aş putea ajunge în situaţii asemănătoare. Boema mi-o doream încheiată o dată cu studenţia. N-a fost să fie aşa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu