Nu
mai este o raritate când o plachetă a unui debutant sau chiar a unui
autor consacrat îşi justifică numele de "plachetă", adică însumează doar
câteva zeci de pagini. Devine deja un semn al timpului în care virtutea
este de a edita cât mai puţin. De a fi selectiv şi la maximum de
exigent în primul rând cu propria ta creaţie.
Pentru
un debut logica de a include doar câteva texte era oarecum la
suprafaţă, înţeleasă de la sine. 20-30 de poeme sunt suficiente pentru a
te lansa ori, invers, a fi aruncat în anonimat. Pentru o primă probă,
un mănunchi de câteva poeme era considerat
aşadar de mai demult un test satisfăcător. În ce priveşte autorii cu o
biografie în spate (şi cu un nume, cum este acum cazul lui Petre
Stoica), explicaţiile ţin mai degrabă de o grijă exagerată pentru
rating. Or, nu există niciodată o certitudine unanim recunoscută că ceea
ce ai inclus în volum este de-a dreptul excepţional, în afara oricăror
dubii. În artă o asemenea suficienţă, nemaivorbind de infatuare, se
pedepseşte crunt. Şi atunci este preferabilă situaţia să-ţi exprimi
îndoielile – fireşti într-un gen de activitate care exhibă
subiectivitatea – apărând în faţa cititorului cu texte bine triate, în
consecinţă cu un număr redus de pagini. În plus există o inflaţie atât
de mare de "poezie", încât însuşi gestul de a edita poezie poate fi
înţeles ambiguu, dacă nu chiar agresiv.
Nu
este cazul lui Petre Stoica, poet apreciat în mediile artistice cele
mai subţiri, cu simţul măsurii literare bine articulat, cu
sensibilitatea neştirbită. Petre Stoica nu a scos "cărămizi" nici atunci
când băteau alte vânturi în vele, nu scoate nici acum când democraţia a
desfundat multe ecluze.
Volumele
de poezie ale unor autori remarcabili ţin să sublinieze, cu fiecare
ocazie, caracterul de excepţie şi de sărbătoare a simţurilor şi
cuvintelor convertite în poezie. Anume aşa trebuie întâmpinat noul volum
al lui Petre Stoica, Vizita maestrului de vânătoare, apărut la prestigioasa editură Vinea. Titlul pare o proiecţie – falsă -
de sus în jos, superioară; conţinutul este o împletire de naraţiuni
impersonale ironice, amare şi discursuri intime, epurate de ironie dar
la fel de amare; scriitura, accentuat concisă, cu final aforistic, iar
ultima pagină, "colofonul", emblematică, stilizată într-un limbaj de
epocă şi menită să confere cărţii, de fapt poeziei, exemplaritate:
"această nouă carte de versuri originale … s-a tipărit în 501 exemplare,
la editura vinea director nicolae tzone la tipografia app director
petre paul anghel ambele din acelaşi târg balcanic până în rărunchi
bucureşti …"
Colecţia Diferenţe, în cadrul căreia apare cartea lui Petre Stoica, este
concepută, după cum se pare, pentru a servi gusturile cele mai elevate,
împătimiţii de literatură, "snobii" de poezie. Tirajul, cu o unitate
peste câteva sute ( pentru Basarabia ar fi probabil destul cu o unitate
peste zeci), relevă preaplinul, belşugul sarcastic, depăşirea unei
limite ridicole.
Titlul
volumului este şi el ironic. Maestrul de vânătoare nu este un prinţ
maiestuos dintr-o vânătoare regală, ci un biet personaj pe care
evenimentele precipitate ale zilelor noastre l-a împins în faţă.
Anticipând puţin, voi spune că spectacolul politico-social reprezintă
una din faţetele cărţii, nu cea mai inspirată, după părerea mea.
Există
mai multe tipuri de poezie în volum, pentru gustul fiecăruia. Unele –
situate mai ales la începutul volumului – sunt scrise într-un registru
parabolic, utilizează un stil aluziv şi distanţat. Aceste câteva poeme,
unele dintre care au fost publicate relativ recent în România literară (fapt divers ăau pornit să prindă marele peşteî, mesaj de îmbărbătare, sărbătoare sacră etc.), sunt foarte aproape de maniera de a face poezie în socialism, mai ales în ţară, unde a existat
o cenzură incomparabil mai blândă decât în Moldova sovietică. Poeţii
strecurau, acolo şi atunci, ceea ce s-a numit printr-un cuvânt sugestiv
"şopârle". Comicul situaţiei ajunsese la aceea că unii cititori deprinşi
cu o astfel de lectură se delectau descoperind doar aceste
"şopârle". Petre Stoica încearcă să readucă, poate absolut inconştient,
"perdelele de fum" de odinioară, abordând bineînţeles realitatea
imediată. În treacăt fie spus, încă o vreme îndelungată orice aluzie sau
adiere parabolică va fi simţită, poate la fel de involuntar cum a
făcut-o poetul bucureştean, ca o emanaţie a regimului totalitar
comunist. Citez poemul fapt divers care e mai mic: "au pornit să
prindă marele peşte/ vietatea văzută de întreaga obşte// seara bărbaţii
s-au întors cu mâinile goale/ îmbătrâniţi şi gârboviţi/ şi cu opţiunile
politice schimbate".
Poetul
subliniază, uneori dând la o parte limbajul esopic, că ravagiile
generale la care asistăm au o cauză simplă aflată în trecutul apropiat.
Acest trecut constituie cimentul unei anormalităţi arborescente,
atoatecuprinzătoare. Ideea este exprimată tranşant în mai multe texte (fapt divers ăînaintau pe vreme de arşiţă pe vreme de ploaie răpăitoareî, sărbătoare sacră).
Mai mult, prezentul anchilozat e prins între două coordonate temporale –
trecutul şi viitorul – ca în două cârje: "ajunşi la locul unde li s-a
spus/ că-i aşteaptă mesajul strămoşilor/ au găsit o pălărie roasă de
molii" (fapt divers ăînaintau pe vreme de arşiţă pe vreme de
ploaie răpăitoareî); " era mesajul de îmbărbătare / trimis de viitorul
şchiop de timpul/ cu podoaba capilară coborâtă în bernă" (mesaj de îmbărbătare).
Mai multe poeme poartă acelaşi titlu: fapt divers. Acestea
caută să surprindă, invariabil, clişee ale cotidianului anost sau,
dimpotrivă, colorat pestriţ, ca figurile unui carusel balcanic.
Exemplele negative colcăie, mişună la tot pasul, nu trebuie decât să le
ridici şi să le pui în pagină. În acest tip de poezie, "ancorată în
cotidian", poezia nu mai recurge la poetizare şi renunţă cu
desăvârşire la patina romantică pe care a avut-o dintotdeauna. Aici
poezia înseamnă proliferarea urâtului, terapia de şoc, ofensiva
inesteticului. Aceste tendinţe – curioase pe vremea când le experimenta
Marta Petreu sau alţi poeţi – au început să capete un caracter de masă.
Din fericire, Petre Stoica îşi reprimă aceste puseuri la jumătate de
drum, încearcă şi o altfel de poezie, acea pe care ştie să o facă cu
mână de maestru (nu de vânătoare). Există câteva poeme excepţionale în
volum, adevărate capodopere, mostre antologice (insomnie, morţii din casă, elegie, îmbrăţişează poemul, naşterea poemului, înserare). Voi
cita integral două poeme nu numai pentru frumuseţea lor deosebită, ci
şi fiind totodată cu gândul la acei cititori care, din varii motive, nu
vor putea avea volumul: "eternizaţi în rame vag prăfuite/ aşteaptă
contemplare poate milă/ din partea oaspetelui găzduit în odaia/
principală// unul a fost ţăran bogat/ căsătorit cu o ţărancă bogată şi
ea/ altul a lucrat prin birourile oraşului încă/ luceşte bumbul acului
de aur înfipt în cravată/ altul şi-a slujit patria în calitate/ de
călăraş cu schimbul calul/ este gata să sară din cadru// iar altul/
cumnat al vărului bunicului meu/ a colindat şi colindat europa/ de unde
la adânci bătrâneţi/ s-a întors acasă cu un mănunchi de violete" (morţii din casă);
"vântul iernii intră uşor pe sub uşă/ îţi înveleşti picioarele în pled/
fulguirile penumbrei îţi apasă pleoapele/ degetul rămâne în cartea
închisă/ ce păsări vin dinspre sud? ce tigri/ vin dinspre nord? cineva
bate clapele/ pianului îmbătrânit în pod visezi şi nu visezi/ la capătul
aleii apare fiinţa care ţi-a fost/ logodnică sânii îi sunt lumină de
dimineaţă/ întinzi mâna spre vălul ei de iasomie/ şi vălul se deşiră în
negre fire de ani/ vântul scutură coşul acoperişului nins intră/ uşor pe
sub uşă te trezeşte zvâcnetul/ din degetul rămas în cartea închisă" (înserare). Scriitura evocativă, burduşită de imagini vii, siropoase în ciuda faptului că povestesc despre trecere, îl reprezintă cum nu se poate mai bine pe poetul Petre Stoica la etapa sa de astăzi.
Atunci
când poetul părăseşte rama intimă şi purcede la descrierea unor
panorame cu repere politico-sociale, amplu orchestrate, vocea autorului
îşi pierde timbrul, discursul poetic se ascunde în spatele unor
pancarte. Poemul după risipirea negurei (sic!) ar fi elocvent.
Primele trei distihuri reprezintă un poem în stilul deja recunoscut al
lui Petre Stoica: "o negură densă / îmbrăţişa întregul ţinut// mesagerii
veştilor bune/ rătăcind au ajuns în alt ţinut// după risipirea negurei/
nu ne-am mai recunoscut". Este prezentă evocarea plastică,
pătrunzătoare, proprie acelui stil cu care poetul ne-a răsfăţat mereu.
Finalul este în schimb altceva: "eram cu toţii/ democraţi surdo-muţi".
Poezia alunecă în protest publicistic, etajează o structură ce părea
suficientă. Imixtiunea politicului nu rămâne niciodată fără consecinţe,
nici chiar pentru poezie.
Poemul imediat următor fapt divers
ăarheologii au descoperitî denotă o neîncredere, aş zice banală, în
progresul tehnologic. Internetul, de exemplu, este privit dintr-o
perspectivă "balcanică", este ceva care se va dizolva numaidecât în
oceanul de flecăreală proprie locului. În general, imaginea autohtonă
din viitor este percepută exclusiv în termeni negativi.
De
regulă, marea majoritate a poemelor exprimă o idee clară, traductibilă
într-un limbaj non-poetic descriptiv. Nu este nevoie de eforturi mentale
deosebite pentru a descifra mesajul. El este la suprafaţă, simplu,
accesibil oricui. E mesajul intelectualului ce se află pe baricadele
opoziţiei. Figura lui Gulliver ce intră în sala de şedinţe a
parlamentarilor pentru a-i privi de la o înălţime apreciabilă pe "făcătorii de legi" ar fi un exemplu concludent. Politicul e atacat fără menajamente. Totul e spus
direct, de la un fel de tribună poetică. Există doar vreo două-trei
poeme în care discursul e ceva mai opac, poezia capătă o crustă
ermetică. S-ar putea cita în acest sens întrebare inutilă, poate cadril, pastel ăluna coboară lin duce cu eaî.
Mai
persistă pe undeva prejudecata că poezia e apanajul unei vârste, al
avântului tineresc, al senzaţiilor care se schimbă cu iuţeală, al
afluxului permanent de adrenalină. Bătrâneţea nu e favorizată nici în
artă unde ar trebui să troneze alte criterii. Mă gândesc la volumul lui
Montale Jurnal pe patru ani publicat la vârsta de peste
şaptezeci de ani. Un volum excelent, proaspăt, cu stilistica total
diferită de ceea ce ne oferise marele poet până la acea dată.
Bătrâneţea, solitudinea fatală impusă de vârsta a treia sunt motive pe
care le abordează şi Petre Stoica. Dar nicăieri nu am simţit o ramolire a
poeziei. Petre Stoica mai poate "lăsa poemul să vină … pe nesimţite".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu