"Bucureştiul a fost pentru mine ca un magnet. De mic visam să ajung acolo, să cuceresc lumea, să urmez cursurile unei universităţi în care au predat mari dascăli ai culturii româneşti... Numai ideea că pot sta într-o sală în care a conferenţiat Titu Maiorescu îmi provoca frisoane. Pe de altă parte, Cişmigiul şi Bellu erau miraje pentru mine. Cum am ajuns în Bucureşti, într-o duminică dimineaţă, am lăsat bagajul la o adresă şi m-am dus în Cişmigiu, iar apoi la Bellu. Am stat lângă teiul lui Eminescu ore în şir. Să revin la facultate. Era în '50. Am dat examen la Literatura Romana. Şi aici s-a întâmplat un lucru ciudat, pentru că înainte de începerea cursurilor m-am pomenit chemat la decanat, de decanul pe care îl poreclisem Akaki Akakievici, o nulitate care până la urma a fost dat afară. Mi-a spus, uite, dumneata trebuie să faci germană pentru că nu avem studenţi la germană. Pe atunci tinerii nemţi din România nu prea aveau acces la facultate. Eu am protestat vehement, i-am spus că germana e o limbă foarte grea. Nu contează, mi-a replicat, eu am fost profesor de franceză şi nu ştiu o boabă. Ei, asta m-a convins. Şi a fost bine, pentru că la secţiile de limbi străine corpul profesoral rămăsese, cu puţine excepţii, intact. Schimbări majore avuseseră loc, în schimb, la catedrele de limba şi literatura română. Însă nu am făcut germana asa cum ar fi cuvenit. Facultatea mea a fost, de fapt, biblioteca. Fie a universităţii, fie a academiei."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu