Cu o opera care strabate, în chip original si fara echivoc, ultimii cincizeci de ani de poezie româneasca, Petre Stoica se dovedeste, în primul rând, un creator liric admirabil care se aseaza pe sine dincolo de mode, ca si de cerinte exterioare versului. În anii proletcultismului, în a caor atmosfera nefasta debuteaza, poetul întoarce spatele “noului” si se autoproclama un cântaret al “vechiului”. În deceniile sase si sapte, când multi autori lirici din peisajul nostru poetic fac din limbaj obiectul exclusiv al poeziei, Petre Stoica, dimpotriva, face din obiecte si lucruri uitate limbajul predilect al acesteia. Poetul desacralizeaza si demitizeaza “poezia pura”, afirmând întotdeuna prezenta si nu absenta omului. Redescopera absurdul si inventivitatea poetica a suprarealismului. Astfel, cum reiese dintr-o profesiune de credinta anti- valeriana, pentru el, poezia “nu-i fete de l’intelect/ e doar un felinar în ceata”. În consecinta, autorul Casetei cu serpi reinventeaza, cu forta de emblema, eul existentei banale si al realitatilor cotidiene, atras de lucruri, dar si constient, prin ironie si autoironie, de posibila lor agresivitate. Un eu paradigmatic asadar, trecut prin toate flexiunile existentei, fara a-si pierde însa propriul stil de a fi:
eu
fumator de tigari ordinare
consumator de rachiuri ieftine
si prieten cu popândaii si cu toate
vietuitoarele ametite de ploaie…
eu
o nota vesela pe o partitura trista (p. 282)
Acest eu are drept vocatie fundamentala faptul de se dezvalui pe sine, dezvaluind, într-o aceeasi miscare, adevarul peisajului care îl înconjoara. Chiar si autoportretul pe care si-l compune poetul este acela al unei fiinte traind în raspar fata de norme si conventii, fiinta rebela fata de institutionalizare sau oficializare:
Sunt de statura potrivita port barba
si am o conceptie de viata perfect asamblata
ceea ce înseamna ca îmi plac gogosarii în otet
si mai cu seama îmi place sa va pun sub nas
adevaruri pline de praf de stranutat (Semnalmente)
Poemele “simple” ale lui Petre Stoica, poeme din care “izbucnesc mirosurile si zdrentele erei atomice sau behaitul oilor mânate la abator”,au reînnoit si reînnoiesc, fara îndoiala, limbajul liricii românesti. Nu mai putin, ultimele volume de poeme ale autorului, cele de dupa 1990, arata fidelitatea “vocii’ singulare a poetului ( “fidela în fata hârtiei/ fidela oricând si oriunde”) la aventura sinelui sau în lume si la propriul adevar uman. Limbajul de astazi al lui Petre Stoica este, deopotriva, un limbaj al melancoliei, dar si un limbaj care nu se sustrage fiintei istorice, nearatându-se astfel deloc indiferent la discursul rebarbativ, politic si social, al zilei.
Marea originalitate a poetului ar consta, însa, în faptul ca poemele sale prezinta o dovada palpabila ca miracolul vietii traieste în orice. Iata, de pilda, “descompus”, universul unuia dintre poeme: frunze de tutun, albine lipite de gura borcanului cu urme de zahar, trepetnicul cazut tocmai în oala cu lapte, ca într-o baie purificatoare, curcile picotind la umbra gardului, muscatele prafuite din cutiile de conserve, un batrân care trece drumul tinându-se de burta, autobuzul de seara. Ce se întâmpla cu toate aceste prezente punctiforme, din mijocul carora clameaza umilitatea însasi, banalul cel mai banal ? Nimic mai mult, dar si nimic mai putin. Toate, cum scrie poetul, “vor învia din morti si vor cere o picatura de apa”. Dar iata versurile:
Frunze de tutun atârnând sub streasina neagra
albine lipite de gura borcanului cu resturi de zahar
trepetnicul cazut în oala cu lapte batut
curci picotind la umbra gardului aplecat
pe prispa muscate prafuite în cutii de conserve
si un batrân care se tine cu mâna de burta
trece curând autobuzul de seara si toate
vor învia din morti si vor cere o picatura de apa (Si toate…)
Poeme despre melancolie ( ca loc unde dorinta se uneste cu luciditatea), poeme
despre tristete, teama, agonie, neant, poeme despre trecut (“bestia tandra
ce roade cu dintisori de otel”), dar si despre un prezent confuz (“fumaraia
democrata”), poemele lui Petre Stoica întrupeza, ca ultima realitate,
viata si moartea:
eu îmi contemplu cactusii si unghiile
pe terezia ruginita îmi cântaresc lucrarile anilor
în timp ce-n subconstientul meu are loc o lupta navala
între leii mortii si stindardele vietii
eu îmi contemplu cactusii si unghiile
pe terezia ruginita îmi cântaresc lucrarile anilor
în timp ce-n subconstientul meu are loc o lupta navala
între leii mortii si stindardele vietii
Câteva lucruri converg însa în a da aceasta imagine definitorie,
de chip uman, poeziei lui Petre Stoica. Iata, de exemplu, multitudinea de “eu-uri”
nascute din materia cuvintelor si pe care o aduce în prim-planul poeziei
poemele sale. Este unul din aspectele cele mai frapante ale acestora, caci poetul
îsi declina neîncetat identitatea, într-un mod descriptiv
si sistematic, potrivit însa logicii poeziei, pe parcursul mai tuturor
textelor sale. Pronumele personal de persoana întâi (“este
eu cine spune eu”, cum sustine Benveniste), functionând atât
ca actant al enuntarii, dar mai ales ca obiect al enuntului, devine astfel un
loc privilegiat, un “memento” al poemelor, un punct nodal si un
ordonator de limbaj, un pantonim de unde se dezvolta ramificatii si echivalente,
paradigme si retele semantice multiple. Sa notam si faptul ca “momentul
de cotitura” în creatia lui Petre Stoica se produce odata cu descoperirea
(inventarea) si abordarea acestui eu imaginar propriu, ca element esential al
strategiei lui discursive, ca afirmare a unei relatii particulare cu lumea si
cu limbajul poetic, ca modalitate concreta de a-si asuma însasi responsabilitatea
poeziei.
Astfel, în primele culegeri de versuri, “rostirea” e mai mult impersonala sau pusa sub semnul unui plural generalizant. Ca subiect care vorbeste, apare aici frecvent, explicit sau implicit, perifraza “noi, copii”, caci versurile îsi propun, cel mai adesea, sa caligrafieze “candoarea copilariei”, decantata prin si în descriptivul unui peisaj stilizat si traditional, lume mimetica, mai mult sau mai putin fidela lumii reale. Expansiunea eului, ca spatiu al tuturor echivalentelor posibile si imposibile, s-ar putea înregistra plecând îndeosebi de la volumele O caseta cu serpi (1970) si Bunica se aseaza în fotoliu (1971). În prima culegere amintita, Petre Stoica face, de altfel, o disociere, mai mult decât pertinenta pentru poetica sa, între privitorul melancolic si din afara al lucrurilor si observatorul activ si implicat, capabil de a initia gesturi pozitive în favoarea vietii, plenitudinii si frumusetii acesteia:
iar cel care priveste melancolic obiectele
Îngropate acolo îndaratul perdelelor
orbeste foarte curând numai acela
care pune acum o floare-n pahar
întelege mesajele beznei (p. 101)
Astfel, în primele culegeri de versuri, “rostirea” e mai mult impersonala sau pusa sub semnul unui plural generalizant. Ca subiect care vorbeste, apare aici frecvent, explicit sau implicit, perifraza “noi, copii”, caci versurile îsi propun, cel mai adesea, sa caligrafieze “candoarea copilariei”, decantata prin si în descriptivul unui peisaj stilizat si traditional, lume mimetica, mai mult sau mai putin fidela lumii reale. Expansiunea eului, ca spatiu al tuturor echivalentelor posibile si imposibile, s-ar putea înregistra plecând îndeosebi de la volumele O caseta cu serpi (1970) si Bunica se aseaza în fotoliu (1971). În prima culegere amintita, Petre Stoica face, de altfel, o disociere, mai mult decât pertinenta pentru poetica sa, între privitorul melancolic si din afara al lucrurilor si observatorul activ si implicat, capabil de a initia gesturi pozitive în favoarea vietii, plenitudinii si frumusetii acesteia:
iar cel care priveste melancolic obiectele
Îngropate acolo îndaratul perdelelor
orbeste foarte curând numai acela
care pune acum o floare-n pahar
întelege mesajele beznei (p. 101)
Volum “eretic”, cu multe poeme
continând numeroase aluzii la evenimentele critice din august ’68
(“mesajele beznei”), O caseta cu serpi prefigureaza, ca atitudine
de constiinta, poemele de mai târziu, din culegerea Piata Ten An Men II
(1990). Sa observam, de asemenea, ca tot din aceasta perioada, poetul începe
sa-si construiasca un eu al tacerilor si singuratatii, al asteptarilor si senectutii
( “singur sunt azi … dar azi sunt batrân port aproape patru
decenii de lemne pe umeri”), dar, în acelasi timp, si un eu ludic,
fantezist, parodic, autoironic si persiflant, care afecteaza de multe ori comedia
umilintei si a insignifiantei, fiind însa, deopotriva, si un partizan
declarat al celor refuzati de soarta si de existenta. Aceste caracteristici
sau “semnalmente” (cum le numeste Petre Stoica) ale eului sau poetic
se regasesc pretutindeni, precum într-un joc de simetrii, de suprapuneri
si substituiri continui, pâna la cele mai recente culegeri de versuri
ale poetului, unde acesta se descrie, rând pe rând si cu neistovit
zel denominator, ca fiind “contabilul senectutii mele”, ca “singura
persoana fara umbrela “(într-un orasel bucuros sa-si afiseze mondenitatea)
sau ca “batrânul cersetor încapatânat/ sa aseze pe altarele
oraselului atipit/ un buchet de cuvinte celeste”. Nu lipseste nici imaginea
propriu-zisa a “eului liric” (“dar eul meu liric”),
care, precum un soi de gardian al unui comportament adecvat situatiei actuale,
îl trage prevazator pe poet ”în directia câinelui cufundat
adânc în lectura ranilor sale”.
Inventarea acestei constelatii de “eu-ri” coincide totodata cu inventarea locului atopic al limbajului si al experientei poetice, strain oricarei topografii contingente, chiar daca unele poeme (dintr-unul am si citat) ne-ar putea conduce la ideea reconstituirii unui peisaj empiric si contextual. “Casa mea”, afirma poetul în poemul final din Bunica se aseaza în fotoliu, “e numai un turn de hârtie subtire”; “insula scrisului”, se insista într-un poem de mai târziu; sau un indefinibil “undeva”, situat la fel de vag – “la marginea padurii din ses”, loc unde “poemele scrise de mine” sunt “luate brusc de vântul primaverii”. Suntem, cu toate acestea, înca departe de a epuiza aceasta problema, a nomenclaturii sau, altfel zis, a catalogului eului din poezia lui Petre Stoica, fiindca nu atât vreo pluralitate introspectiva ori contradictorie se pune aici în discutie, cât un sistem descriptiv în care se manifesta o adevarata bulimie textuala a identitatii, dar si o utopie lingvistica a denumirii, sugestiei si etichetarii, ca si cum poetul ar vrea sa experimenteze toate iluziile legate de o limba referentiala. S-ar putea vorbi astfel despre un eu în exces, care rupe cadrele reprezentarii obisnuite; eu care, efectiv, sare din tablou, pentru a-si afirma prezenta, gusturile si preferintele, participarea, identificarea, dar si diferenta:
eu sunt echivalentul unei farâme de pâine
eu sunt o singura litera din fraza simpla a pavatorului
eu sunt o rima pentru toate fructele umile din padure
eu sunt o marturie tacuta
pentru nimic în lume nu ma retrag
din gradina rezervata pentru mine
pe vremea când zeppelinul mai era o speranta (p. 183)
“Farâma”, “litera”, “rima”, acest eu metaforic se rostogoleste în poem precum un bulgare de zapada care îsi sporeste dimensiunea, la fiecare salt, prin noi si noi adaugiri. Asadar, prin acumulare aici, alteori prin sugerarea apartenentei la un soi de specie rara, în prag de extinctie iminenta (de exemplu: “sunt ultimul din glorioasa pleiada a crescatorilor de iepuri”), poetul izbuteste sa-si creeze pentru sine ceea ce am numi un mod superlativ al minusculului, umilului si neînsemnatului, pozitie de pe care poate, într-o libertate deplina, sa afirme faptul ca “se bucura de toate prerogativele timpului”. Sa mai observam si amanuntul ca textul descriptiv al eului se constituie într-un spatiu retoric supradeterminat prin bogatia procedeelor sintactice si a figurilor de stil folosite. Constructia anaforica (reluarea acelorasi cuvinte la începutul mai multor fraze), dispunerea paratactica a frazelor (juxtapunerea acestora fara a recurge la particule de coordonare sau subordonare), dar si metafora sau metonimia care fac din eu o parte a unui întreg mai amplu evoca nu atât multiplicarea sinelui, cât participarea acestuia, simultana, sincretica, la un text mai extins, acela al lumii simple, esentiale, fruste si adevarate. Acelasi rol îl joca descrierea repetata a propriilor poeme (“poemele mele nu au stralucirea cozii de paun ….poemele mele au duritatea pamântului sarac”), ca si aceea dedicata modului personal de a scrie poezie. Repetitia anaforica si paratactica e un element de baza al discursului poetului, ca si cum prin suprapunerea imaginara a starilor diverse ale obiectului sau fenomenului s-ar încerca epuizarea, la fel de imaginara, a esentei acestora.
Toate aceste texte descriptive declina însa lista de caracteristici a poeticii lui Petre Stoica: poetica a intuitiei si nu a intelectului; poetica a transparentei si nu a obscuritatii; poetica aflata de partea realitatii si a lucrurilor, în masura în care acestea reprezinta o deschidere spre universul uman; poetica, în fine, pentru care conteaza atât diversitatea lumii exterioare cât si faptul ca aceasta diversitate ar putea fi unificata în imaginarul poetic. Sub umbrela eului care scrie, Petre Stoica îsi rânduieste peisajul sau liric personal, oferind un întreg catalog al acestuia. În acelasi timp, nu trebuie ignorata cronologia si temporalitatea acestui eu metaforic, care se prezinta, în buna masura, si ca un eu al stratificarilor în vârste de creatie, atras, într-o perioada, de “sufletul lucrurilor”, în alta, predispus mai degraba sa-si afirme identitatea lirica, într-o vreme nu tocmai favorabila receptarii manierei lui de a scrie, pentru ca, mai ales în culegerile de poeme de mai târziu, cele de dupa ’90, sa se arate preocupat si de motivele pierderii si alienarii, întrupate mai cu seama în triada constituia din “teama agonie neant”. A descrie o fiinta, a descrie un obiect înseamna a le conferi acestora identitate. Altfel spus, a le scoate din uitare, din confuzie si nevedere, a le face perceptibile si recognoscibile. Reiterarea eului devine astfel, la Petre Stoica, si un mijloc de a acoperi momentele de izolare si de singuratate ale acestuia. Culegerea de poeme din 1980, Coplesit de glorie (titlul e autoironic) este elocventa în aceasta privinta. Niciodata poetul nu va apela, asa cum o face aici, la atât de multe forme de confesie si expresie subiectiva, forme care tin mai degraba de epica si narativ. Majoritatea poemelor poarta titulatura de “jurnal”, “interviu”, “reportaj”, “scrisoare”, “declaratie”, “sfaturi”. Probabil ca o viitoare biografie va lamuri si motivele care au dus la o asemenea revarsare neobisnuita de spunere de sine. În orice caz, orice interpretare viabila a poemelor lui Petre Stoica trebuie sa tina seama de o trasatura capitala a viziunii autorului. E vorba de fantezie, întelegând prin aceasta prezenta diversitatii si a spiritului, a paradoxului, parodiei si a unei, cel putin aparente, gratuitati.
Petre Stoica nu face nici un secret în ce priveste “continutul” scrisului sau. Totul se vrea la vedere, aratat prin aceeasi miscare energica, asertiva, de expunere si extensie a temei abordate care caracterizeaza spiritul sau poetic. Iata poemul Marturisire, care începe, asa cum încep multe dintre poemele autorului, prin a nega mai întâi (accentul rebel) ceea ce nu-i este propriu:
Eu nu scriu poeme cu arome de biscuiti
nu scriu poeme cu substrat hegelian
nu scriu poeme înaripate de mitologia greceasca
nu scriu poeme despre coapsele femeilor din provincie
care iubesc poezia subtila
nu scriu poeme despre nemurire si despre gloria
celor ramasi în bezna piramidelor
nu scriu poeme care sa permita speculatii absurde
nu scriu poeme cu rime tocite ca rotile din Roskoful bunicului
în orisice caz
nu scriu poeme ca sa fiu adulat
eu scriu poeme simple ca degetele cu unghii murdare de pamânt
scriu despre valoarea unui ac de cusut
scriu despre justificata foame a vulpii
scriu despre iepuri si anotimpuri
scriu despre râia de pe limba maresalului
scriu despre maretia frunzelor de varza creata
scriu despre lucruri moarte numai în aparenta
scriu despre duiosia camerelor cu flori de hârtie creponata
scriu despre solnitele si viorile din bodegile aglomerate
scriu în asa fel încât poezia se fie pusa sub semnul întrebarii
scriu si scriu
ca sa-mi distrug posibilitatea de-a primi o cununa de lauri
Sistematizând putin afirmatiile din versurile acestea si încercând totodata sa exemplificam repertoriul tematic al autorului prin câteva texte (spatii descriptive) memorabile, care ar furniza într-un fel osatura peisajului sau substantial, am putea vedea astfel ca poetul scrie consistent atât despre obiecte (damigeana, masina de calcat, nasturii), cât si despre concepte, elemente si fenomene naturale (trecutul, focul, vântul); atât despre stari psihice (teama, tristetea), cât si despre momente ale zilei (dimineata, dupa-amiezele, amurgul, noaptea); atât despre paradigma zilelor saptamânii si a lunilor anului, cât si despre secventele visului. Animalul sau vegetalul apar frecvent, dar numai în arhitectura metaforica a poemelor. Atentia poetului, sa notam faptul, nu se îndreapta niciodata spre descriptia obiectului sau a notiunii în sine, ci spre felul cum se manifesta acestea în legatura cu existenta umana. Constiinta poetica este aici o constiinta a relatiei. Diversitatii înfatisarilor lumii si impactului provenit din hazardul realitatilor i se opune astfel diversitatea îmbinarilor imaginare, a asociatiilor si contiguitatilor nascute de fantezia creatoare. Petre Stoica nu cauta misterul lucurilor, nici profunzimea lor, ci un mod cât mai direct liric de a le pune pe acestea în contact cu viata omului. El nu este un observator rece sau analitic al obiectelor, care ar dori sa le implice în raporturi abstracte, ci un traitor printre ele, fratern si cald, sentimental si înclinat spre compasiune, atunci când e cazul, pentru ca obiectele îsi traiesc aventurile, îsi traiesc viata si moartea odata cu noi si în mijlocul nostru. Un lucru serveste scopului pentru care a fost creat, dar totodata se transforma, în poemul lui Petre Stoica, într-o jerba asociativa, într-o textura de metafore care îi etaleaza calitatile si slabiciunile, stadiile diverse pe care le parcurge, devenirile în timp, nasterea ca obiect imaginar (damigeana, de exemplu, e ocrotita, rasfatata si înfasata ca un nou nascut) si disparitia ca obiect real (masina de calcat cu carbuni apare ca o victima a progresului tehnologic). Moartea obiectului nu înseamna numai învechirea acestuia si scoaterea lui din uz ca nefolositor, dar si caderea lui în desuetudine, caci daca oamenii îsi traiesc clipele de glorie (relative si trecatoare), lucurile neînsufletite cunosc momentele de apogeu atunci când sunt la moda. Capriciile modei, ale acestei inventii omenesti, provoaca scufundarea lucrurilor în uitare, dar tot fiinta umana, prin limbajul ei, se dovedeste capabila sa le reînvie, atât pe ele, cât si lumea carora le apartin de fapt. Capacitatea evocativa a cuvântului e astfel de ordin magic, fiindca, odata rostit, numele recheama la viata obiectul pe care îl desemneaza, asa încât poetul poate afirma ca “spre deosebire de oameni obiectele uneori reînvie/ când bunica îndrageste cuvântul majolica sa zicem”. Rostind acest cuvânt, mai afirma într-un alt vers Petre Stoica, ar trebui sa ne gândim la “îngeri lunecând desculti prin salon”.
Dincolo de faptul ca moda, pentru sensibilitatea retro a autorului, reprezinta o invazie a utilitarului în dauna esteticului, ea mai înseamna si un accident, o ruptura în timp, un clar semn de discontinuitate. La fel, disparitia obiectului lasa un loc gol în peisajul nostru familiar, ca si cum, odata cu obiectul, ar disparea si o casuta dintr-un imaginar tablou Mendeleev al lucrurilor faurite de om si de care omul s-a folosit în istoria lui. Poet însa al suprafetelor continui, fara hiatus, Petre Stoica resimte în modul cel mai acut dramatic momentele de separare, de diviziune, de pierdere. Orice atentat la adresa continuitatii îl nelinisteste. Ca si natura, s-ar putea spune, poezia lui are oroare de vid. Idealul ar consta într-o atingere usoara, prelungita a epidermei realitatilor, epiderma care sa le lase pe acestea distincte, dar care totodata sa le învaluie într-un acelasi corp comun:
Stiu ca spatiul meu launtric e facut
pentru experiente mai dure
mie însa îmi place sa privesc
cum norul acela atinge cu genele sale mereu umezite
copacii casele mormintele si urmele
de argint ale oilor seara ((p. 156)
O aceeasi abordare epidermica a realului e marturisita si într-un alt vers: “Dar mie îmi place aroma portocalei si nu carnea ei”. Consemnam, cu aceste observatii, câteva trasaturi de baza ale modului cum se structureaza universul personal în lirica lui Petre Stoica. Favorizarea suprafetei în dauna profunzimii (care înseamna, implicit, si interioritate) coincide astfel cu preferinta net indicata pentru tot ceea ce se vede, se arata, se pune în lumina, pentru tot ceea ce se poate cunoaste pe cale sensibila. Vorbim, asadar, despre o poezie a fenomenalitatii, despre o poezie a ochilor deschisi (aici întunericul orbeste), unde chiar si oniricul se dovedeste a fi vizibil si luminos. La capatul opus acestei miscari preferentiale a constiintei aflam idiosincrazia fata de opac si obscur, inform si inert. Este ceea ce poetul nu poate defini, locul unde imaginatia pur si simplu i se blocheaza: “Ma împiedic de cabluri rasucite ca niste mate de porc/ sar peste un sant revarsat de mizerii/ nu am destula imaginatie nu le pot defini” (p. 305).
Categoriile misterului si ale miracolului ar putea ilustra cel mai bine aceste miscari, deopotriva ale constiintei si sensibilitatii lui Petre Stoica. “Oh durerosul alfabet al misterului” – exclama, de exemplu, poetul în versurile din Carnaval prenocturn, poem al dilemelor inexplicabile, legate de o existenta care s-ar repeta mecanic, în tipare prestabilite(“procesiuni de gesturi au fost si ale mele cândva/ în acest carnaval prenocturn/ îmi amintesc si nu-mi amintesc de ele”). Astfel, la ceas de seara, cu o “inima” tânjind “dupa un pic de realitate nedivizata”, poetul, dimpotriva, întâlneste în jur numai mister: enigmatice “umbre dindaratul ferestrei” sau, la sfârsitul periplului, o lume necomunicanta, în care “fiecare sta neclintit într-o cutie de cristal” (coincidenta semnificativa, cu o metafora asemanatoare caracterizeaza poetul si versul lui Valery: “fiecare vers al sau este un sicriu de cristal”). Daca misterul e însotit, precum un simptom de boala, de “durerea de a nu primi nici un raspuns”, pe de alta parte, pus fata-n fata cu acest alfabet de nedescifrat, al necunoscutului, al insondabilului, spiritul însusi, la fel ca în cazul imaginatiei blocate în confuzia peisajului deject, se poticneste în negativitatea lui “nu stiu”. Este modul perplex în care poetul reactioneaza, de pilda, si la senzatia pierderii bruste de identitate (“îmi caut identitatea … nu stiu nu stiu ritmez disperat … inspir lavanda misterului”) si la sentimentul de neliniste provocat de gândul manevrelor inscrutabile implicate în jocul destinului (“nu voi sti niciodata/ totul totul e fixat în viscerele misterului”). Exemplele oferite sunt culese din volumul Tango si alte dansuri (1990), fara îndoiala volumul cel mai “speculativ” dintre cartile autorului. Din acelasi cuprins, constatam faptul ca angajarea în jocul necontrolat al presupunerilor vane – cele care submineaza, de pilda, certitudinile spatio-temporale ale fiintei (“aici” si “acum”) ori cele care forteaza deslusirile obscure ale sinelui - poate avea consecinte periculoase pentru starea de securitate a eului. Astfel, la capatul unei multitudini de conjecturi asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de “aici”, poetul se simte în mijlocul unui adevarat vertij, flatant pentru forta imaginatiei, dar riscant pentru relatia sa cu lumea. O gura de real se dovedeste, în cele din urma, a fi salvatoare, repunându-l cu picioarele pe pamânt: “deschid ochii/ constat ca trandafirul meu japonez a înflorit” (Presupuneri). Mai grava, daca nu chiar chinuitoare pentru spirit prin revelatiile avute, se arata încercarea de a scruta straturile ce se afla în spatele realitatilor:
îndaratul meu ce se ascunde ?
noaptea copilariei ? umbra tatei ?
dar îndaratul micutului semn de întrebare ce se ascunde ?
teama agonia neantul (p. 389)
Inventarea acestei constelatii de “eu-ri” coincide totodata cu inventarea locului atopic al limbajului si al experientei poetice, strain oricarei topografii contingente, chiar daca unele poeme (dintr-unul am si citat) ne-ar putea conduce la ideea reconstituirii unui peisaj empiric si contextual. “Casa mea”, afirma poetul în poemul final din Bunica se aseaza în fotoliu, “e numai un turn de hârtie subtire”; “insula scrisului”, se insista într-un poem de mai târziu; sau un indefinibil “undeva”, situat la fel de vag – “la marginea padurii din ses”, loc unde “poemele scrise de mine” sunt “luate brusc de vântul primaverii”. Suntem, cu toate acestea, înca departe de a epuiza aceasta problema, a nomenclaturii sau, altfel zis, a catalogului eului din poezia lui Petre Stoica, fiindca nu atât vreo pluralitate introspectiva ori contradictorie se pune aici în discutie, cât un sistem descriptiv în care se manifesta o adevarata bulimie textuala a identitatii, dar si o utopie lingvistica a denumirii, sugestiei si etichetarii, ca si cum poetul ar vrea sa experimenteze toate iluziile legate de o limba referentiala. S-ar putea vorbi astfel despre un eu în exces, care rupe cadrele reprezentarii obisnuite; eu care, efectiv, sare din tablou, pentru a-si afirma prezenta, gusturile si preferintele, participarea, identificarea, dar si diferenta:
eu sunt echivalentul unei farâme de pâine
eu sunt o singura litera din fraza simpla a pavatorului
eu sunt o rima pentru toate fructele umile din padure
eu sunt o marturie tacuta
pentru nimic în lume nu ma retrag
din gradina rezervata pentru mine
pe vremea când zeppelinul mai era o speranta (p. 183)
“Farâma”, “litera”, “rima”, acest eu metaforic se rostogoleste în poem precum un bulgare de zapada care îsi sporeste dimensiunea, la fiecare salt, prin noi si noi adaugiri. Asadar, prin acumulare aici, alteori prin sugerarea apartenentei la un soi de specie rara, în prag de extinctie iminenta (de exemplu: “sunt ultimul din glorioasa pleiada a crescatorilor de iepuri”), poetul izbuteste sa-si creeze pentru sine ceea ce am numi un mod superlativ al minusculului, umilului si neînsemnatului, pozitie de pe care poate, într-o libertate deplina, sa afirme faptul ca “se bucura de toate prerogativele timpului”. Sa mai observam si amanuntul ca textul descriptiv al eului se constituie într-un spatiu retoric supradeterminat prin bogatia procedeelor sintactice si a figurilor de stil folosite. Constructia anaforica (reluarea acelorasi cuvinte la începutul mai multor fraze), dispunerea paratactica a frazelor (juxtapunerea acestora fara a recurge la particule de coordonare sau subordonare), dar si metafora sau metonimia care fac din eu o parte a unui întreg mai amplu evoca nu atât multiplicarea sinelui, cât participarea acestuia, simultana, sincretica, la un text mai extins, acela al lumii simple, esentiale, fruste si adevarate. Acelasi rol îl joca descrierea repetata a propriilor poeme (“poemele mele nu au stralucirea cozii de paun ….poemele mele au duritatea pamântului sarac”), ca si aceea dedicata modului personal de a scrie poezie. Repetitia anaforica si paratactica e un element de baza al discursului poetului, ca si cum prin suprapunerea imaginara a starilor diverse ale obiectului sau fenomenului s-ar încerca epuizarea, la fel de imaginara, a esentei acestora.
Toate aceste texte descriptive declina însa lista de caracteristici a poeticii lui Petre Stoica: poetica a intuitiei si nu a intelectului; poetica a transparentei si nu a obscuritatii; poetica aflata de partea realitatii si a lucrurilor, în masura în care acestea reprezinta o deschidere spre universul uman; poetica, în fine, pentru care conteaza atât diversitatea lumii exterioare cât si faptul ca aceasta diversitate ar putea fi unificata în imaginarul poetic. Sub umbrela eului care scrie, Petre Stoica îsi rânduieste peisajul sau liric personal, oferind un întreg catalog al acestuia. În acelasi timp, nu trebuie ignorata cronologia si temporalitatea acestui eu metaforic, care se prezinta, în buna masura, si ca un eu al stratificarilor în vârste de creatie, atras, într-o perioada, de “sufletul lucrurilor”, în alta, predispus mai degraba sa-si afirme identitatea lirica, într-o vreme nu tocmai favorabila receptarii manierei lui de a scrie, pentru ca, mai ales în culegerile de poeme de mai târziu, cele de dupa ’90, sa se arate preocupat si de motivele pierderii si alienarii, întrupate mai cu seama în triada constituia din “teama agonie neant”. A descrie o fiinta, a descrie un obiect înseamna a le conferi acestora identitate. Altfel spus, a le scoate din uitare, din confuzie si nevedere, a le face perceptibile si recognoscibile. Reiterarea eului devine astfel, la Petre Stoica, si un mijloc de a acoperi momentele de izolare si de singuratate ale acestuia. Culegerea de poeme din 1980, Coplesit de glorie (titlul e autoironic) este elocventa în aceasta privinta. Niciodata poetul nu va apela, asa cum o face aici, la atât de multe forme de confesie si expresie subiectiva, forme care tin mai degraba de epica si narativ. Majoritatea poemelor poarta titulatura de “jurnal”, “interviu”, “reportaj”, “scrisoare”, “declaratie”, “sfaturi”. Probabil ca o viitoare biografie va lamuri si motivele care au dus la o asemenea revarsare neobisnuita de spunere de sine. În orice caz, orice interpretare viabila a poemelor lui Petre Stoica trebuie sa tina seama de o trasatura capitala a viziunii autorului. E vorba de fantezie, întelegând prin aceasta prezenta diversitatii si a spiritului, a paradoxului, parodiei si a unei, cel putin aparente, gratuitati.
Petre Stoica nu face nici un secret în ce priveste “continutul” scrisului sau. Totul se vrea la vedere, aratat prin aceeasi miscare energica, asertiva, de expunere si extensie a temei abordate care caracterizeaza spiritul sau poetic. Iata poemul Marturisire, care începe, asa cum încep multe dintre poemele autorului, prin a nega mai întâi (accentul rebel) ceea ce nu-i este propriu:
Eu nu scriu poeme cu arome de biscuiti
nu scriu poeme cu substrat hegelian
nu scriu poeme înaripate de mitologia greceasca
nu scriu poeme despre coapsele femeilor din provincie
care iubesc poezia subtila
nu scriu poeme despre nemurire si despre gloria
celor ramasi în bezna piramidelor
nu scriu poeme care sa permita speculatii absurde
nu scriu poeme cu rime tocite ca rotile din Roskoful bunicului
în orisice caz
nu scriu poeme ca sa fiu adulat
eu scriu poeme simple ca degetele cu unghii murdare de pamânt
scriu despre valoarea unui ac de cusut
scriu despre justificata foame a vulpii
scriu despre iepuri si anotimpuri
scriu despre râia de pe limba maresalului
scriu despre maretia frunzelor de varza creata
scriu despre lucruri moarte numai în aparenta
scriu despre duiosia camerelor cu flori de hârtie creponata
scriu despre solnitele si viorile din bodegile aglomerate
scriu în asa fel încât poezia se fie pusa sub semnul întrebarii
scriu si scriu
ca sa-mi distrug posibilitatea de-a primi o cununa de lauri
Sistematizând putin afirmatiile din versurile acestea si încercând totodata sa exemplificam repertoriul tematic al autorului prin câteva texte (spatii descriptive) memorabile, care ar furniza într-un fel osatura peisajului sau substantial, am putea vedea astfel ca poetul scrie consistent atât despre obiecte (damigeana, masina de calcat, nasturii), cât si despre concepte, elemente si fenomene naturale (trecutul, focul, vântul); atât despre stari psihice (teama, tristetea), cât si despre momente ale zilei (dimineata, dupa-amiezele, amurgul, noaptea); atât despre paradigma zilelor saptamânii si a lunilor anului, cât si despre secventele visului. Animalul sau vegetalul apar frecvent, dar numai în arhitectura metaforica a poemelor. Atentia poetului, sa notam faptul, nu se îndreapta niciodata spre descriptia obiectului sau a notiunii în sine, ci spre felul cum se manifesta acestea în legatura cu existenta umana. Constiinta poetica este aici o constiinta a relatiei. Diversitatii înfatisarilor lumii si impactului provenit din hazardul realitatilor i se opune astfel diversitatea îmbinarilor imaginare, a asociatiilor si contiguitatilor nascute de fantezia creatoare. Petre Stoica nu cauta misterul lucurilor, nici profunzimea lor, ci un mod cât mai direct liric de a le pune pe acestea în contact cu viata omului. El nu este un observator rece sau analitic al obiectelor, care ar dori sa le implice în raporturi abstracte, ci un traitor printre ele, fratern si cald, sentimental si înclinat spre compasiune, atunci când e cazul, pentru ca obiectele îsi traiesc aventurile, îsi traiesc viata si moartea odata cu noi si în mijlocul nostru. Un lucru serveste scopului pentru care a fost creat, dar totodata se transforma, în poemul lui Petre Stoica, într-o jerba asociativa, într-o textura de metafore care îi etaleaza calitatile si slabiciunile, stadiile diverse pe care le parcurge, devenirile în timp, nasterea ca obiect imaginar (damigeana, de exemplu, e ocrotita, rasfatata si înfasata ca un nou nascut) si disparitia ca obiect real (masina de calcat cu carbuni apare ca o victima a progresului tehnologic). Moartea obiectului nu înseamna numai învechirea acestuia si scoaterea lui din uz ca nefolositor, dar si caderea lui în desuetudine, caci daca oamenii îsi traiesc clipele de glorie (relative si trecatoare), lucurile neînsufletite cunosc momentele de apogeu atunci când sunt la moda. Capriciile modei, ale acestei inventii omenesti, provoaca scufundarea lucrurilor în uitare, dar tot fiinta umana, prin limbajul ei, se dovedeste capabila sa le reînvie, atât pe ele, cât si lumea carora le apartin de fapt. Capacitatea evocativa a cuvântului e astfel de ordin magic, fiindca, odata rostit, numele recheama la viata obiectul pe care îl desemneaza, asa încât poetul poate afirma ca “spre deosebire de oameni obiectele uneori reînvie/ când bunica îndrageste cuvântul majolica sa zicem”. Rostind acest cuvânt, mai afirma într-un alt vers Petre Stoica, ar trebui sa ne gândim la “îngeri lunecând desculti prin salon”.
Dincolo de faptul ca moda, pentru sensibilitatea retro a autorului, reprezinta o invazie a utilitarului în dauna esteticului, ea mai înseamna si un accident, o ruptura în timp, un clar semn de discontinuitate. La fel, disparitia obiectului lasa un loc gol în peisajul nostru familiar, ca si cum, odata cu obiectul, ar disparea si o casuta dintr-un imaginar tablou Mendeleev al lucrurilor faurite de om si de care omul s-a folosit în istoria lui. Poet însa al suprafetelor continui, fara hiatus, Petre Stoica resimte în modul cel mai acut dramatic momentele de separare, de diviziune, de pierdere. Orice atentat la adresa continuitatii îl nelinisteste. Ca si natura, s-ar putea spune, poezia lui are oroare de vid. Idealul ar consta într-o atingere usoara, prelungita a epidermei realitatilor, epiderma care sa le lase pe acestea distincte, dar care totodata sa le învaluie într-un acelasi corp comun:
Stiu ca spatiul meu launtric e facut
pentru experiente mai dure
mie însa îmi place sa privesc
cum norul acela atinge cu genele sale mereu umezite
copacii casele mormintele si urmele
de argint ale oilor seara ((p. 156)
O aceeasi abordare epidermica a realului e marturisita si într-un alt vers: “Dar mie îmi place aroma portocalei si nu carnea ei”. Consemnam, cu aceste observatii, câteva trasaturi de baza ale modului cum se structureaza universul personal în lirica lui Petre Stoica. Favorizarea suprafetei în dauna profunzimii (care înseamna, implicit, si interioritate) coincide astfel cu preferinta net indicata pentru tot ceea ce se vede, se arata, se pune în lumina, pentru tot ceea ce se poate cunoaste pe cale sensibila. Vorbim, asadar, despre o poezie a fenomenalitatii, despre o poezie a ochilor deschisi (aici întunericul orbeste), unde chiar si oniricul se dovedeste a fi vizibil si luminos. La capatul opus acestei miscari preferentiale a constiintei aflam idiosincrazia fata de opac si obscur, inform si inert. Este ceea ce poetul nu poate defini, locul unde imaginatia pur si simplu i se blocheaza: “Ma împiedic de cabluri rasucite ca niste mate de porc/ sar peste un sant revarsat de mizerii/ nu am destula imaginatie nu le pot defini” (p. 305).
Categoriile misterului si ale miracolului ar putea ilustra cel mai bine aceste miscari, deopotriva ale constiintei si sensibilitatii lui Petre Stoica. “Oh durerosul alfabet al misterului” – exclama, de exemplu, poetul în versurile din Carnaval prenocturn, poem al dilemelor inexplicabile, legate de o existenta care s-ar repeta mecanic, în tipare prestabilite(“procesiuni de gesturi au fost si ale mele cândva/ în acest carnaval prenocturn/ îmi amintesc si nu-mi amintesc de ele”). Astfel, la ceas de seara, cu o “inima” tânjind “dupa un pic de realitate nedivizata”, poetul, dimpotriva, întâlneste în jur numai mister: enigmatice “umbre dindaratul ferestrei” sau, la sfârsitul periplului, o lume necomunicanta, în care “fiecare sta neclintit într-o cutie de cristal” (coincidenta semnificativa, cu o metafora asemanatoare caracterizeaza poetul si versul lui Valery: “fiecare vers al sau este un sicriu de cristal”). Daca misterul e însotit, precum un simptom de boala, de “durerea de a nu primi nici un raspuns”, pe de alta parte, pus fata-n fata cu acest alfabet de nedescifrat, al necunoscutului, al insondabilului, spiritul însusi, la fel ca în cazul imaginatiei blocate în confuzia peisajului deject, se poticneste în negativitatea lui “nu stiu”. Este modul perplex în care poetul reactioneaza, de pilda, si la senzatia pierderii bruste de identitate (“îmi caut identitatea … nu stiu nu stiu ritmez disperat … inspir lavanda misterului”) si la sentimentul de neliniste provocat de gândul manevrelor inscrutabile implicate în jocul destinului (“nu voi sti niciodata/ totul totul e fixat în viscerele misterului”). Exemplele oferite sunt culese din volumul Tango si alte dansuri (1990), fara îndoiala volumul cel mai “speculativ” dintre cartile autorului. Din acelasi cuprins, constatam faptul ca angajarea în jocul necontrolat al presupunerilor vane – cele care submineaza, de pilda, certitudinile spatio-temporale ale fiintei (“aici” si “acum”) ori cele care forteaza deslusirile obscure ale sinelui - poate avea consecinte periculoase pentru starea de securitate a eului. Astfel, la capatul unei multitudini de conjecturi asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de “aici”, poetul se simte în mijlocul unui adevarat vertij, flatant pentru forta imaginatiei, dar riscant pentru relatia sa cu lumea. O gura de real se dovedeste, în cele din urma, a fi salvatoare, repunându-l cu picioarele pe pamânt: “deschid ochii/ constat ca trandafirul meu japonez a înflorit” (Presupuneri). Mai grava, daca nu chiar chinuitoare pentru spirit prin revelatiile avute, se arata încercarea de a scruta straturile ce se afla în spatele realitatilor:
îndaratul meu ce se ascunde ?
noaptea copilariei ? umbra tatei ?
dar îndaratul micutului semn de întrebare ce se ascunde ?
teama agonia neantul (p. 389)
Cu aceasta ocazie, Petre Stoica pare a fi uitat propriul sfat protector, si
anume de a accepta “doar acele mistere ce nu depasesc profunzimea oglinzii”.
Ceea ce se ascunde (misterul, indefinibilul, inexprimabilul) tulbura, nelinisteste,
bulverseaza, chiar înspaimânta constiinta poetului; ca si ceea ce
se închide, se fereca în sine. Toate acestea, daca vorbim despre
peisajul personal al lui Petre Stoica, reprezinta atentate la idealul continuitatii,
macând goluri si brese nefavorabile, sustrase omogenitatii texturii perceptuale.
Imaginarul respinge lucrurile separate, astfel ca, nu foarte departe de oroarea
de vid, pe scara repulsiilor, se afla discomfortul rezultat din senzatia proliferarii
haotice (haosul, confuzia, tenebrosul sunt alti inamici mortali pentru sensibilitatea
lui Petre Stoica), drept consecinta a unui soi de proces de autosciziune. Câteva
imagini sunt graitoare: “soarele se divide în berbeci deliranti”;
“misterele se divid în dangate de clopot”; “densitatea
vie” se împarte în suvoaie care, la rândul lor, “se
divizeaza-n entitati în îmbratisari în nume/ intra tacute
în tunele orizontale si verticale la capatul lor/ asteapta scaunul si
masa”. Ce peisaj mai dezolant decât acesta, unde diviziunea se însoteste
cu închiderea într-o carapace !
Combinarea mai tuturor atributelor negative pentru spiritul poetului e însa admirabil expusa în poemul care se ocupa de starea de teama. Asadar, pentru Petre Stoica, teama “traieste pretutindeni/ e nevazutul si nepipaitul/ e numai umbra soaptei/ golul dintre bataile orologiului/ respiratia horoscopului/ miezul ecoului”. Utopia referentialitatii continua astfel si nu se opreste decât în momentul în care poetul reuseste sa “prinda” teama în plasa descriptiva a unei creaturi de bestiar: “vietatea cu oase de aer în piele de bezna” (p. 335). Tratamentul notiunii de trecut ne arata, în schimb, altceva, pentru ca acesta pune realmente la încercare balanta dintre idiosincraziile si preferintele sensibile ale lui Petre Stoica. Trecutul, pe de o parte, se ascunde si dizolva, se retrage si somnoleaza, sporeste si se închide; dar, pe de alta parte, se afla în relatii pozitive, care înseamna tot atâtea elemente de continuitate, cu melancolia si amintirea, cu istoria si constiinta, în asa fel încât ambiguitatea modului de a-l privi se regaseste în ambiguitatea metaforei care îl transforma într-un animat: “trecutul aceasta bestie tandra ce roade cu dintisori de otel”.
Combinarea mai tuturor atributelor negative pentru spiritul poetului e însa admirabil expusa în poemul care se ocupa de starea de teama. Asadar, pentru Petre Stoica, teama “traieste pretutindeni/ e nevazutul si nepipaitul/ e numai umbra soaptei/ golul dintre bataile orologiului/ respiratia horoscopului/ miezul ecoului”. Utopia referentialitatii continua astfel si nu se opreste decât în momentul în care poetul reuseste sa “prinda” teama în plasa descriptiva a unei creaturi de bestiar: “vietatea cu oase de aer în piele de bezna” (p. 335). Tratamentul notiunii de trecut ne arata, în schimb, altceva, pentru ca acesta pune realmente la încercare balanta dintre idiosincraziile si preferintele sensibile ale lui Petre Stoica. Trecutul, pe de o parte, se ascunde si dizolva, se retrage si somnoleaza, sporeste si se închide; dar, pe de alta parte, se afla în relatii pozitive, care înseamna tot atâtea elemente de continuitate, cu melancolia si amintirea, cu istoria si constiinta, în asa fel încât ambiguitatea modului de a-l privi se regaseste în ambiguitatea metaforei care îl transforma într-un animat: “trecutul aceasta bestie tandra ce roade cu dintisori de otel”.
Daca ne întoarcem acum spre optiunile
autorului în ce priveste realitatile sensibile, vom observa ca ele converg
spre acele componente ale universului fenomenal care au capacitatea sa conecteze
lucrurile, sa le scalde într-un acelasi aer si într-o aceeasi lumina.
Zorile, de exemplu, leaga dimineata lui “azi” de noaptea lui “ieri”,
care nu e altceva decât moartea zilei precedente (“S-a facut dimineata
si vânatorii se întorc de la lucrarile lor sângeroase”);
trec apoi prin peisajul domestic (eu si tu), care ofera o proba de normalitate
si stabilitate, pentru a recupera în cele din urma, printr-o imagine onirica,
si “basmul zilei de ieri”. Aceasta, în ideea continuitatii,
nu poate fi stearsa cu totul din existenta (S-a facut dimineata…). Zorile,
cu alte cuvinte, unesc viata si moartea. La fel, focul pe care îl celebreaza
Petre Stoica e “un foc menit sa mentina si nu sa doboare” (de aceea,
poetul poate afirma ca “poemele mele au fost si vor ramâne întotdeuna
incendii solemne”). Apa, dimpotriva, se dovedeste a fi un element dizolvant
si absorbant în acelasi timp, si singura ipostaza acvatica pe care o agreeaza
imaginatia poetica e aceea a marii care leaga tarmurile. Vântul, figurat
ca un fluviu aerian, dar si ca o suflare esentiala a cosmosului, pune în
relatie un întreg univers, de la locul familial (“Vântul acesta
nevazut însufleteste cocosul de tabla de pe casa”) pâna la
tarâmul mortilor; de la astrul solar pâna la lumea gândurilor
si sentimentelor. Desi “nevazut”, vântul se face vazut, perceptibil
prin efectele sale, prin tot ceea ce antreneaza atât imaginatia materiala,
cât si imaginatia dinamica. Se simte din chiar fosnetul si miscarea verbelor
(aproape douazeci la numar), pentru ca însufleteste, descifreaza, desface,
deformeaza, consimte, aprinde, impune, umple, cristalizeaza, pune, soseste,
aduce, nu cunoaste, desarta, scutura, smulge, determina. Poezia lui Petre Stoica
e astfel – si prin scriitura si prin reverie - un spatiu al întâlnirilor.
Visul însusi functioneaza aici ca o punte de legatura, de contact între lumi. De pilda, în poemul Pe balconul de peste drum, Petre Stoica ne ofera o fictiune a idealului sau, figurând imaginea unui loc paradisiac, unde “plenitudinea vietii se repeta clipa de clipa” si unde, deopotriva, “totul e departe de tenebre de haos de moarte”. Din acest spatiu, eul liric iese, în chip semnificativ, nu cu un mar, ci cu “metafora portocalei pe buze”. Locul edenic desemneaza totodata “punctul unde se întâlneste febra realului cu luciditatea magiei”. Într-un mod asemanator, în alt poem, “în punctul acela îndepartat”, care este însusi orizontul reveriei care filtreaza zarile si distantele, marea “glorifica întruna întâlnirile dintre perfectiunea lacrimei si transparenta zilei”. Amurgul, pe de alta parte, cu lumina lui specifica, ne-ar putea oferi o idee despre lumea onirica, pentru ca, observa poetul, “imaginile apusului de soare se organizeaza ca-n vis”. Or, peisajul visului – peisaj al dorintei la Petre Stoica – transforma aici materia banalului loc familiar (curtea, casa, camera) într-un spatiu al tuturor alaturarilor posibile între fiinte si obiecte eterogene. Rezultatul nu e haosul sau confuzia, ci coerenta. Visul îsi asociaza astfel virtuti extraordinare de porozitate activa, de luminozitate si interconectare; si, mai presus de toate, uneste, pastrând în acelasi timp distanta fata de eul care îl contempla:
si dincolo de norii leganati pe cântare de aur
o punte împletita din crini uneste viii cu mortii
totul totul este real
plasmuire sunt numai eu
care nu pot atinge nimic din ceea ce vad (395)
Modul cum e perceput, la Petre Stoica, misterul
(ascunsul, divizibilul, inexprimabilul) ne poate conduce, asa cum am si încercat
sa arat, la câteva din obstacolele care se interpun obsesiei de continuitate,
legate, la rândul ei, de idealul unei plenitudini, manifestate atât
la nivelul existentei în genere, cât si la acela al fiintei. Caci,
pentru Petre Stoica, fiinta umana este o fiinta a cuvintelor, a literei, a istoriei
si a memoriei, toate acestea putând fi considerate ca adaposturi ale continuitatii.
Cum ne avertizeaza poetul, atunci când cuvintele se dilata si pleznesc,
când litera îngheata, când istoria se retrage în absenta,
când memoria îmbratiseaza culoarea apei, în momentul acela
se produce dezastrul: “omul a lunecat din univers”. În acelasi
timp, pentru fiinta individuala, trupul constituie sediul celor mai profunde
continuitati. Melancoliile trupului masoara fisurile discontinuitatii. Speranta
e legata de miracol, opusul misterului. Astfel, în imaginarul autorului,
miracolul constituie surpriza, surpriza ca lucrurile pot renaste si pot continua,
chiar si dintr-un punct considerat ca fiind mort. Inanalizabil, ca si misterul,
miracolul, spre deosebire de acesta, se arata, se ofera, irumpe si tâsneste
din obscuritatea cea mai deplina pentru a se face cunoscut ca un semn al vietii
resuscitate. De sorgintea miracolului este, de exemplu, ivirea, ca din neant,
a papadiei pe “locul blestemat din curte”, asimilat iadului si beznei,
groapa de gunoi unde se aglomereaza toate vechiturile si deseurile gospodariei.
Chiar în mijlocul lor rasare acest mic soare terestru care “îsi
revarsa lumina sfânta si plina de mierea tandretei” (p. 147). Miracol
este si nasterea poemului, instantaneu de verticalitate si autoiluminare: “arunc
în sus un bulgare de zapada/ bulgarele se desface-n picaturi albastre/
si deodata e noapte stiu/ si ma iluminez” (p. 512). Într-un mod
asemanator, atunci când toate continuitatile se arata a fi amenintate,
poezia, pentru Petre Stoica, este ceea ce ramâne si spatiul unde eul se
regaseste:Visul însusi functioneaza aici ca o punte de legatura, de contact între lumi. De pilda, în poemul Pe balconul de peste drum, Petre Stoica ne ofera o fictiune a idealului sau, figurând imaginea unui loc paradisiac, unde “plenitudinea vietii se repeta clipa de clipa” si unde, deopotriva, “totul e departe de tenebre de haos de moarte”. Din acest spatiu, eul liric iese, în chip semnificativ, nu cu un mar, ci cu “metafora portocalei pe buze”. Locul edenic desemneaza totodata “punctul unde se întâlneste febra realului cu luciditatea magiei”. Într-un mod asemanator, în alt poem, “în punctul acela îndepartat”, care este însusi orizontul reveriei care filtreaza zarile si distantele, marea “glorifica întruna întâlnirile dintre perfectiunea lacrimei si transparenta zilei”. Amurgul, pe de alta parte, cu lumina lui specifica, ne-ar putea oferi o idee despre lumea onirica, pentru ca, observa poetul, “imaginile apusului de soare se organizeaza ca-n vis”. Or, peisajul visului – peisaj al dorintei la Petre Stoica – transforma aici materia banalului loc familiar (curtea, casa, camera) într-un spatiu al tuturor alaturarilor posibile între fiinte si obiecte eterogene. Rezultatul nu e haosul sau confuzia, ci coerenta. Visul îsi asociaza astfel virtuti extraordinare de porozitate activa, de luminozitate si interconectare; si, mai presus de toate, uneste, pastrând în acelasi timp distanta fata de eul care îl contempla:
si dincolo de norii leganati pe cântare de aur
o punte împletita din crini uneste viii cu mortii
totul totul este real
plasmuire sunt numai eu
care nu pot atinge nimic din ceea ce vad (395)
tu ramâi pâna la sfârsitul sfârsitului
nobila mea suferinta de asemenea ramâi
cheia portii care da spre locul
unde timpul îmi readuce puterea
de-a conjuga credinta cu dreptatea
din trandafirii culesi iau firul gloria dei
asezându-l lânga corabia ta de hârtie
sosita în golful solitudinii mele
Dan Cristea s-a nascut la 10 noiembrie 1942, in Bucuresti. In 1965 a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti. In 1992 a obtinut doctoratul (Ph.D.) in literatura comparata la Universitatea din Iowa (SUA). A debutat publicistic in Contemporanul, in 1964. Este redactor-sef al revistei Luceafarul de dimineata. A debutat editorial in 1974, cu volumul Un an de poezie (Editura Cartea Romaneasca). Este autorul urmatoarelor volume de critica si istorie literara: Arcadia imaginara (1977), Faptul de a scrie (1980 – Premiul pentru critica al Uniunii Scriitorilor din Romania), Version and Subversion – The Autobiographies of Benjamin Franklin, Henry Adams and Michel Leiris (1996), Versiune si subversiune – paradoxul autobiografiei (1999; editia a II-a revazuta, 2012), Autorul si fictiunile eului (2004 – Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti), Poezia vie (2008).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu