Cronică Literară: Romania Literara nr. 8/2011 O antologie şi jumătate de Cosmin Ciotloş

Cronică Literară: Romania Literara nr. 8/2011

O antologie şi jumătate de Cosmin Ciotloş

Încep cu o rectificare. Afirmam, în urmă cu două săptămâni, că seria de volume ale poeţilor laureaţi ai Premiului Mihai Eminescu ar fi nu doar editată, dar şi iniţiată de Paralela 45. Greşeam, desigur, dar greşeam nu din reavoinţă, ci din comoditate.
Ştiind că România literară publicase nu demult (în numărul 2/2011) un articol cât se poate de lămuritor al lui Gellu Dorian (adevăratul autor moral al iniţiativei) în legătură cu această colecţie, mi-am permis să fac un uşor rabat de la precizie. Că volumul cu pricina, ca şi celelalte de altfel, era editat cu sprijinul Primăriei Municipiului Botoşani, al Consiliului Local Botoşani şi al Fundaţiei Culturale Hyperion-C.B. am omis să spun. Ce mă interesa, în primul rând, era s-ajung mai repede la comentarea cărţii.
Nici acum nu vreau altceva
Petre Stoica, aşadar. Polifonia nopţii. O antologie care conţine exclusiv poeme din volumele de maturitate ale autorului. Începând cu Copleşit de glorie (1980). Îi urmează Prognoză meteorologică (1981), Întrebare retorică (1983), Numai dulceaţa porumbelor (1985), Tango şi alte dansuri (1989), Piaţa Tien An Men II (1990), Visul vine pe scara de servici (1991), Manevrele de toamnă (1996), Insomniile bătrânului (2000) şi Vizita maestrului de vânătoare (2002).
Oricât de substanţială, selecţia aceasta e, prin forţa lucrurilor, sărăcăcioasă. Până la începutul deceniului al nouălea, Petre Stoica publicase totuşi paisprezece volume de versuri. Datorită lor se impusese în generaţia lui. Din ele, Polifonia nopţii nu reţine nici un rând. Traiectoria operei apare, deci, dintru-nceput, înjumătăţită. Nu e un reproş. E o constatare. Am mai spus-o, rolul unei antologii e acela de a decupa din operă conturul unei noi viziuni critice. Tot ce contează e să fie plauzibilă.
Ei bine, este ? Eu cred că da
Aşa cum se prezintă, Polifonia nopţii ia startul în forţă. Interviurile şi paginile de Jurnal (cum se numesc, numerotate, câteva dintre poemele de aici) asigură o bună deschidere cărţii. Petre Stoica e copleşit de glorie chiar în anul în care tinerii poeţi ai generaţiei optzeci sunt dornici de glorie. Iar această contemporaneitate îi conferă, lui, prospeţime, lor, o tradiţie deja recunoscută. Nu e vorba numai despre raportarea imediată la real. (Stoica fiind, la noi, unul din pionierii unei poezii foarte directe, care a făcut, mai apoi, şcoală.) Dincolo de formulele standard, aş spune că e vizibilă şi o afinitate de reprezentare. Poetul e conştient de faptul că ultima variantă a manuscriselor sale nu e de găsit pe hârtie (nici măcar pe aceea ieşită din tipar şi legată între coperte), ci undeva deasupra, în sensibilitatea culturală a cititorilor.
Poemele mele (p. 37) exact la o asemenea literatură prin delegaţie se referă: „Vai cât de mult vă înşelaţi vai/ poemele mele nu au strălucirea cozii de păun/ şi nici gust de migdale nu au/ iartă-mă frumoasă domnişoară ilfoveană/ ştiu că-ţi plac sonetele stropite cu eau-de-cologne/ şi iartă-mă iubite profesor de liceu/ ştiu că adori poemele al căror sens e obscur/ altfel privirea nu ţi-ar fi încruntată/ până şi în clipele în care faci amor/ şi iertaţi-mă cu toţii voi care acolo sus în balcon/ v-aţi aşteptat să arunc din gâtlej/ lungi triluri de privighetoare tradiţională/ dar gâtlejul meu e răguşit după atâta ţipat în pustiu/ asta e situaţia v-o spun cu deplină sinceritate/ poemele mele au duritatea pământului sărac/ parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ.”
Paleta de posibili cititori e mai largă de atât. Un întreg serial de Sfaturi e adresat ba „celui care nu vrea să-şi schimbe modul de viaţă”, ba „celui care doreşte să locuiască pe aceeaşi stradă cu mine”, ba „celui care doreşte să boxeze cu mine”, ba „celui hotărât să trăiască în mijlocul naturii”, ba „celui care doreşte să trăiască în afara continentului nostru”, ba „celui care îndrăgeşte sufletul obiectelor”, ba „celui invadat de lăcuste”, ba „celui care profesează meseria de critic literar”. Nomenclatorul continuă.
E de notat însă atenţia pe care Petre Stoica o arată aşteptărilor fiecărui destinatar în parte. Pentru el, mesajul poetic nu e singular. Nici numai dublu, nici numai triplu. Are atâtea faţete câţi cititori disponibili. Adică pregătiţi emoţional să o aştepte. Luată ca atare, observaţia e un truism. Pusă în mişcare, e o performanţă indiscutabilă.
Volumul Tango şi alte dansuri e, din acest punct de vedere, un summum. Doar din acest punct de vedere însă. Valoric, îl găsesc inferior celorlalte. Fără excepţie, poemele de aici sunt însoţite de câte un ex libris. Dispersia devine dezarmantă. Înainte de a începe, Primăvară somptuoasă promite, de pildă, un „menuet al moliilor” sau „un orologiu prăbuşit printre umbre fărâmicioase”. Odată desfăşurat, poemul conduce la imaginea unui stadion plin de zebre al căror tumult conduce la o eclipsă spontană: „o clipă mingea de fotbal acoperă soarele virginal” (p. 91). De toate pentru toţi. Degustătorii lui Mircea Ivănescu (şi ai altor orfevri delicaţi) se întâlnesc, pe aceeaşi pagină, cu admiratorii lui Radu Cosaşu (şi ai altor practicanţi ai sincerităţii integrale).
Insist asupra acestei idei. Petre Stoica e un poet a cărui misiune se încheie abia atunci când cititorii cărţilor lui ridică ochii de pe foaie. Nu mai devreme. Democraţia nu e doar a limbajului. E şi a lecturii.
Neobservând, în foarte avizata postfaţă a Polifoniei nopţii, această înclinaţie spre dialog, Cornel Ungureanu comite o eroare. Poate singura. Criticul timişorean consideră, deci, volumul Piaţa Tien An Men II mai degrabă o concesie făcută de autor jurnalismului militant decât un act de poezie autentică. Tocmai că nu! Ceea ce în alte cărţi putea trece drept coabitare se transformă acum în solidaritate. Petre Stoica îşi lipeşte, pur şi simplu, umărul de umărul cititorului său. Cât despre lirism, acesta devine radical:
„Scriu numai pentru morţi/ – ei sunt singurii care mai desluşesc ceva.” (p. 140)
Cam asta ar fi de spus în puţine cuvinte despre antologie. Jumătatea în plus pe care o anunţam în titlu se referă la recenta reeditare a unui volum mai vechi al aceluiaşi Petre Stoica. Arheologie blândă (1968). Aici, mai mult decât în cărţile următoare, ataşamentul poetului pentru aura obiectelor minuscule e mai intens cu o gradaţie. Sertarele, albumele cu fotografii, şoproanele, podurile caselor sunt, toate, pline de surprize. Adevărate depozite de poezie. Când nu ocupă, ele, prim planul, în locul lor se insinuează misterios factorul poştal, tocilarul, podarul, profesorul de gimnaziu, frizerul. Oameni al căror ritm vital e dictat de asemenea artefacte.
Prin ei, Petre Stoica se apropie fascinat de lucruri.
Un poem cu alură de pastel vine parcă să confirme atitudinea democratică de care vorbeam mai sus. Autorul nu are exclusivitate asupra metaforelor:
„prăbuşit în el, beţivul satului/ îşi închipuie că el este/ vânătorul tirolez cu mustaţa răsucită/ din tabloul cafeniu atârnat de perete,/ farmacistul îşi arată priceperea la biliard// în pauze scurte soarbe lichior/ şi-i întreabă pe cei din jur/ dacă mai ştiu ce se întâmplă pe front.// Printre nori de tuş negru/ luna este un felinar de dovleac,/ sub raze palide, casele/ se scufundă-n pământ –/ aşa i se pare şi văcarului/ care intră obosit în sat” (pp. 11-12).
Ultimele două versuri sunt semnul suprem al generozităţii unui poet.