ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI (2) Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Pe măsură ce în Germania se consolidează fascismul, Europa e străbătută de o nouă categorie umană, mai puţin cunoscută până acum. E vorba de emigranţi, de oameni persecutaţi de un regim politic odios, ce-şi propune să-i extermine pe toţi cei care nu acceptă dogmele sale elaborate în numele celei mai iraţionaliste gândiri. Pus în situaţii de viaţă-limită, în care provizoratul devine treptat permanenţă, emigrantul e hăituit pretutindeni de pericole vizibile şi invizibile. . Această temă, foarte familiară lui Remarque (el însuşi "emigrant" prin câteva ţări), devine curând materialul a două noi romane : LIEBE DEINEN NACHSTEN (Iubeşte pe aproapele tău - 1940) şi ARC DE TRIOMPHE (1945). În special prin ultimul (de altfel BESTSELLER mondial al anului de apariţie), Remarque narează dramatica luptă pentru supravieţuire a omului, mai precis evocă figura dezrădăcinatului, victima istoriei. Luând în discuţie destinul individului faţă de isorie, scriitorul german dezbate o problema majoră a timpului nostru drapat în funingini. Din acest punct de vedere, medicul Ravic, emigrant cu sufletul bântuit de ura împotriva haituitorului gestapovist, constituie unul din personajele remarcabile ale literaturii universale moderne. Aventura, răzbunarea (una din constantele morale în opera lui Remarque), iubirea şi implicit omenia se împletesc organic în ARCUL DE TRIUMF. Lirismul acestei capodopere, care ni-l aminteşte pe Hemingway, revine cu aceiaşi intensitate doar într-o singură creaţie remarquiana ulterioară, având şi ea în centrul acţiunii destinul amar al celor nevoiţi să fugă din Germania hitleristă pentru a-şi pune viaţa la adăpost. E vorba de DIE NACHT VON LISSABON (1963). Şi în cazul de faţă e reconstituită o dramă, de asta dată fiind urmărită soarta lui Iosef Schwartz, care se întoarce cu paşaport fals în Germania numai şi numai că s-o revadă pe Helene, soţia părăsită în urmă cu cinci ani. Dialogul din noaptea revederii e plin de lumină şi tandreţe, desfăşurându-se într-o atmosferă de poezie densă: ""Ai avut multe femei în Franţa? murmură ea fără să-şi deschidă ochii. - Nu mai multe decât a fost necesar, am răspuns. Dar niciuna că tine. Ea suspină şi voi să se răsucească, dar înainte de-a izbuti, somnul o birui din nou. Recăzu. Somnul mă cuprinse şi pe mine încet, visele se goliră, mă umpleau de liniştea şi respiraţia Helenei, iar spre dimineaţă m-am trezit, între noi nu mai exista nimic să ne despartă, am apucat-o şi ea se apropie supusă, şi recăzurăm în somn ca intr-un nor plin de strălucire". Capitolul din care provine citatul pare investit cu valoare de simbol. Remarque demostrand că omenescul nu poate fi ucis în ciuda tuturor vicisitudinilor care îl înfruntă. NOAPTEA LA LISABONA e o carte foarte tristă şi în acelaşi timp o duioasă poveste de dragoste a unui cuplu prins în vâltoarea tenebroaselor evenimente care au traumatizat întregul nostru continent.

Am insistat asupra acestui roman-epopee, intruct el constituie nu numai etapa finală a unei creaţii bogate şi inepuizabile, ci şi proba unei realizări artistice superioare ultimilor sale scrieri: DER FUNKE LEBEN (O scânteie de viaţă - 1952) şi ZEIT ZU LEBEN UND ZEIT ZU STERBEN (Timp de trăit, timp de murit - 1954). Prin acestea din urmă ne aflăm în faţa unor pagini care ne dovedesc ambiţia lui Remarque de a fi mereu prezent în miezul tuturor evenimentelor care au îndoliat secolul XX. Astfel, cititorului i se vorbeşte despre lagărele de concentrare naziste sau despre atmosfera de apocalips din Germania aflată în plină agonie. Faptul că autorul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST a trăit departe de aceste realităţi, necunoscandu-le deci din interior, a păgubit intrucatva autenticitatii naraţiunilor. Tensiunea dramatică scade vizibil, precumpănind caracterul reportericesc.

Puţini ştiu că unul dintre cei mai populari scriitori germani nu se bucură în istoriile literare decât de menţionări lapidare şi calificative estetice meschine. Erich Maria Remarque este înghesuit în rubrici cu litere petite, în vecinătatea unor autori sortiţi să rămână doar în memoria părinţilor noştri. Nici critica subtilă nu l-a răsfăţat vreodată, am spune dimpotrivă, dacă ne gândim că în perioada postbelică i-a întors de-a dreptul spatele. Explicabil oarecum pentru cei familiarizaţi cu o realitate curentă pe anumite meridiane ale lumii: Specialiştii din domeniul literaturii nu se mai ocupă decât de autorii acelor cărţi care poartă marca foarte pronunţată a experimentului, a cifrului de ne-descifrat sau a disonanţei depline. Paralel, o proză searbădă, aşa-zis "documentară" sau "propagandistică" ieşită de sub peniţa strâmbă a celui mai proaspăt adept al unor teorii bakuno-troţkisto-marcusiene, cunoaşte atenţii superlative, Astăzi lauda şi proporţiile laurilor sunt direct proporţionale cu talentul de a face şi întreţine antiliteratura! Mulţi vor spune: O epoca absurdă îşi caută forme de exprimare absurde. O afirmase şi Remarque într-un interviu acordat cu ocazia împlinirii a şaptezeci de ani de la naşterea sa:... eine absurde Zeit nach absurden Ausdruckformen sucht".

Desigur, Erich Maria Remarque nu poate fi considerat de nimeni scriitor de anvergură unui Thomas Mann, Kafka sau Robert Musil, registrul lor literar fiind mult mai amplu şi mai profund, dând expresie unei problematici de largă cuprindere. Opera lui Remarque are caracter de cronică, e sentimentală şi în primul rând accesibilă. Ea nu sugerează, ci "povesteşte" probleme cu aparenţe imediate, actuale, străine de analize hiperintelectualiste. Se poate afirma totodată că în aproape fiecare creaţie remarquiana sunt comunicate lucruri arhicunoscute despre moarte, viaţă şi dragoste - dar felul candid în care le exprimă eroii, cuceresc şi-ţi dau impresia că le afli pentru prima oară. Iată şi una dintre cheile succesului în rândul maselor de cititori de cele mai diverse categorii! Remarque, sincer, spune fără nicio reticienta: Aceasta este viaţa, eu nu fac altceva decât s-o relatez după cum am văzut-o. Atributul suprem al unei opere destinate supravieţuirii. O convingere pe care o verificăm o dată mai mult, poposind asupra cărţilor sale, acum când autorul lor s-a stins din viaţă.

1970

ERICH MARIA REMARQUE, POETUL DRAGOSTEI ŞI CAMARADERIEI Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Erich Maria Remarque, pe numele său adevărat Erich Paul Remark, s-a născut în 1898 ca fiu al unui legător de cărţi din Osnabruck. O dată cu absolvirea seminarului catolic din oraşul natal, tânărul Remarque este chemat să îmbrace uniformă militară, fiind trimis curând pe front. Experienţa sa de viaţă însuşită în focul bătăliilor se converteşte mai târziu în substanţa unei cărţi care va determina o strălucită carieră scriitoricească. După instaurarea păcii, viitorul romancier îşi câştigă existenţa ca învăţător de ţară şi comerciant, dar abandonează aceste meserii dedicându-se activităţii de gazetar sportiv. Deocamdată desfăşoară o viaţă mondenă, poartă monoclu şi frecventează asiduu cafenelele. Nimic din aparenţa acestui personaj nu lasă să se întrevadă că trudeşte din greu la un roman cu subiect de război... În anul 1928 manuscrisul lui IM WESTEN NICHTS NEUES se plimbă din editură în editură. Dar cine are curajul să tipărească o carte menită să reamintească germanilor lucruri pe care le-ar fi vrut grabnic uitate? Tocmai când speranţele autorului erau pe cale de a se spulbera definitiv a patrusprezecea editura solicitată ("Propylaen") se decide s-o publice asumându-şi eventualel riscuri de natură morală şi mai cu seama financiară. Succesul lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST e imediat şi de proporţii fabuloase. Până în zilele noastre cartea a apărut în aproape cinzeci de limbi, înregistrând tiraje neverosimile! Care să fie explicaţia unui succes atât de puţin obişnuit şi cu caracter perpetuu? El constă, după cum s-a mai remarcat, în adevărul profund şi vibrant al faptelor narate, având darul să cucerească dintr-o dată inima cititorului. Uramrind destinul câtorva infanterişti (printr-un dramatic paradox, ultimul dintre ei este ucis tocmai în ajunul armistiţiului, când comunicatele militare anunţă sec şi banal că pe frontul de vest nu se întâmplă nimic...). Remarque urmarea de fapt destinul maselor de soldaţi aruncate într-un război cumplit, cu deznodământ catastrofal. Combatanţii de odinioară, s-au regăsit fără dificultate în paginile romanului, mai precis îşi priveau retrospectiv viaţa cotidiană din beznă tranşeelor năclăite de sânge. Pe bună dreptate se spune despre acest roman celebru că e "un monument al soldatului necunoscut scris de toţi cei care au pierit în război". Privită din perspectiva timpului, cartea pe care fiecare dintre noi am citit-o cândva cu sufletul la gură, pare azi sentimentală şi oarecum desuetă prin viziunea să roamntica asupra războiului.

La numai doi ani de la debut, Remarque publică romanul DER WEG ZURUCK (Drumul întoarcerii). E continuarea lui NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST, numai că scena acţiunii este mutată acum în patrie, într-o zona geografică sumbră, unde supravieţuitorii tranşeelor sunt puşi în contact direct cu alte realităţi, dure şi pline de neprevăzut. Eroii de ieri se simt trădaţi într-o lume de şarlatani şi profitori de de pe urăm războiului. Relevanţă ni se pare acea latura picareasca a romanului, explicabilă într-un moment de de puternică derută socială şi economică. După înscăunarea lui Hitler, ambele cărţi - pacifiste în esenţa lor - sunt arse cu prilejul inaugurării unei politici culturale "sănătoase" puse în ""slujba poporului"... Exilat în Elveţia încă din 1929, scriitorul german lucrează la un nou volum, deasemenea de veritabil succes: DREI KAMERADEN. E,de fapt, un poem al iubirii şi camaraderiei - teme esenţiale în creaţia lui Remarque. Frumuseţea acestei cărţi, atât de depărtată de orice fel de cazuistică subtilă şi sterilă, este aceea de a aduce în dezbatere poate singura problema care ne preocupă într-adevăr: fericirea individuală într-o epocă de cinism total. Tragică asemenea anilor în care se desfăşoară fabulaţia, CEI TREI CAMARAZI îşi păstrează în continuare prospeţimea atmosferei şi mai cu seamă valabilitatea eticei sale. Obsedandu-l perioada weimariana, remarque revine asupra ei mai târziu, scriind DER ACHWARZE OBELISK, în care cititorul ia cunoştinţă de viaţa unei Germanii bulversate de catastrofa inflaţiei, cu toate consecinţele fireşti. Humorul negru şi cinismul din OBELISCUL NEGRU au fost deseori asemuite cu desenele caricaturale ale lui Georg Grosz. Ca şi în scrierile sale de până acum, Remarque se dovedeşte a fi un excelent cunoscător al sufletului omenesc, subliniindu-i slăbiciunile, duritatea, brutalitatea, dar şi cealaltă latura a sa, care poartă aura dragostei, a cinstei şi virtuţii.

(va urma)