Mircea Horia Simionescu (n. 23 ianuarie 1928, Târgovişte – d. 18 mai 2011, Bucureşti) a fost un prozator, publicist şi eseist român.Tatăl său, Stelian Simionescu, era ofiţer, mama, Irina (n. Popescu), era funcţionară la P.T.T. Urmează şcoala primară (1935-1939) şi cursurile liceului de băieţi Ienăchiţă Văcărescu(1939-1948) în oraşul natal. S-a înscris în 1948 la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care a întrerupt-o în anul al doilea din cauza situaţiei materiale precare. O va absolvi în anul 1962, la secţia fără frecvenţă. Printre profesorii care l-au marcat pe el şi pe colegii săi de generaţie se numărau Tudor Vianu sau George Călinescu. În anul 1943 face cunoştinţă cu Costache Olăreanu şi Radu Petrescu, viitorul nucleu a ceea ce se va numi peste aproximativ 30 de ani Şcoala de la Târgovişte. Din anul 1950 lucrează la ziarul Scânteia, ca redactor; părăseşte gazetăria în 1969, pentru o slujbă de funcţionar pe lângă C.C. al P.C.R. şi în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1969-1971). Devine director al Operei Române între anii 1971-1973, este pensionat în anul 1974.Este afiliat Şcolii de la Târgovişte, alături de Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa. Prietenii il alintă folosind iniţialele M.H.S. A fost caracterizat de critica literară (vezi studiile lui Ion Bogdan Lefter sau Mircea Cărtărescu) drept un precursor al postmodernismului literar românesc.
Despre Dicţionarul onomastic, autorul afirma la reeditarea cărţii:
„Îmi place să-i cred pe criticii şi pe ceilalţi cititori ai mei că interesul general pentru această propunere insolită de nou roman nu a scăzut în cei 30 de ani de la apariţie (1968).
Am inaugurat cu Dicţionarul onomastic tetralogia mea Ingeniosul bine temperat (o repet, pentru că, adesea, chiar editorii şi criticii mei încurcă numele ciclului şi al fiecărui volum...), întrevăzând în următoarele cărţi treptele celorlalte anotimpuri ale cunoaşterii - prin carte, prin istorie, prin critica erorii. Dicţionarul a primit un adaos - când a apărut, mersese doar până la litera J -, odată cu culegerea Jumătate plus unu (Editura Albatros, 1977), astfel ca să adune din mape tot ce conducea firesc la Z. Acest volum este primul text integral al originalului roman ce concurează, cum s-a spus... "Cartea de telefon". De ce nu m-am oprit la un număr rezonabil de nume, dacă important era jocul şi nu textul? Răspunsul nu-l vor afla cei care, obişnuiţi cu horoscoapele, doresc să afle prin nume caracterul, fizionomiile sau măcar părerile unuia despre caracter, nici cei care trag de cotorul cărţii ca să dezgroape etimologii (după informaţiile mele, Dicţionarul onomastic s-a aflat multă vreme, în marile biblioteci, pe raftul dicţionarelor), nici afonii care, călcând pe clapele vioaie ale cărţii, nu disting, sub virtuozităţile ludice ale scrierii, acordurile ei grave.
După cum uşor se poate vedea, este vorba despre o carte de literatură - literatură, scrisă şi oferită cititorului obosit de grămezile de cărţi cu cap şi coadă, dar fără ceva la mijloc, cărţi în care se succed părţi ce nu se plămădesc una dintr-alta datorită simplei inerţii a fermentaţiei, maiaua fiind mai concludentă decât coca.
Dicţionarul e o năzdrăvănie -cum a numit-o, mângâindu-i manuscrisul, Geo Bogza - carte bună de citit, după plac, pe o bancă într-un parc sau pe un acoperiş, în tramvai sau într-o cabană alpină, de la mijloc, de dinapoi înainte, de dedesubt spre manşeta de sus, ca almanahurile şi calendarele străbunicilor, ca răvaşele şi scrisorile, ca telegramele de presă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu