miercuri, 10 august 2016

Nichita, omul de dincolo de cuvinte



..."Multă lume, într-un spațiu mic - întâlnirile din locuința lui Nichita includeau, inevitabil, distracția lichidă. Poveștile legate de băutură l-au însoțit de-a lungul vieții și chiar și după moarte. Povești „apocaliptice" despre beții monstruoase au circulat nestingherite vreme de decenii.
„Teoria asta, că el a băut foarte mult... Nu”, subliniază Mircia Dumitrescu. „Petre Stoica, un poet important și care era unul dintre cei mai mari vodcari pe care i-am cunoscut, nu de puține ori relata despre el: Nichita era un prost. Eu beam vodcă și el mânca înghețată!. Nichita s-a apucat de băut foarte târziu. La început mânca înghețată”, povestește Eugen Suciu.


Cum am devenit prieten cu Nichita Stănescu. Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (5)





'El era cu vreun an sau doi mai mic decât mine. Eu terminasem facultatea, eram proaspăt căsătorit, în derivă financiară, nu aveam bani. Şi mi-am propus să-mi vând cărţile. Le-am dus la facultate, le-am pus pe banca de marmură şi am văzut venind spre mine un băiat foarte frumos. M-a întrebat cât costă cărţile. S-a oferit să le cumperepe pe toate. "Am dat lovitura", mă gândeam. Numai că nu avea bani la el. M-a lovit în moalele capului. Într-adevăr, mi-a dat banii ulterior, dar a survenit un gol de vreo patru-cinci luni şi ne-am întâlnit ducându-ne la imprimerii: era cu logodnica lui de-atunci, Doina Ciurea. Am mers undeva să bem, ne-am înţeles să ne vedem mâine. A venit, a doua zi, cu Matei Călinescu, mentorul lui - el l-a pregătit pe Nichita, care nu citea, dar avea o capacitate extraordinară de a asimila, în sensul că putea să vorbească despre o carte fără s-o fi pătruns, căci nu l-am văzut, doi ani cât am împărţit acelaşi pat, să citească una. Aşa ne-am cunoscut. El n-avea unde să doarmă - niciodată n-a avut locuinţă, până spre sfârşitul vieţii. Soţia mea nu mai putea locui în condiţii grele şi s-a dus la Craiova, fiindcă era însărcinată. Aşa că el s-a mutat la mine. A fost o perioada de vis, cu toate discuţiile pe care le purtam.
În privinţa scrisului, Nichita a avut o evoluţie fantastică, scria foarte greu la începuturi, ca mai apoi, spre bătrâneţe, să dicteze poeziile. Pe de altă parte, nici un şpriţ nu putea bea, vărsa imediat, ca să devină, dintr-o dată - probabil din cauza lui Nicolae Velea - mare băutor de votcă. Nichita mai era şi un om care dispărea: câte două luni nu ştiai unde era. Prin acea periodă, mă împrietenisem foarte tare cu Alin Gheorghiu (pictorul Ion Gheorghiu). Eram confidentul lui, singurul care avea permisiunea să între în atelier la el când avea model. Şi-l înjura tot timpul pe Nichita Stănescu - era perioada de vârf a prieteniei mele cu Nichita. Vreun an am dus muncă de lămurire cu Alin Gheorghiu, până a acceptat să vin la atelier cu amicul meu. S-a produs spontan o prietenie. Abia apoi Alin mi-a spus care e motivul supărării sale pe Nichita. Soţia sa, graficiană de prima mână (Anamaria Smigelschi), i-a făcut coperta pentru O VIZIUNE A SENTIMENTELOR. Nichita i-a dat telefon să-i mulţumească şi a invitat-o la Athenee Palace. Ea l-a întrebat dacă poate veni cu logodnicul ei, iar Nichita s-a dezumflat şi i-a zis "da"; deşi ea a venit, el nu s-a mai dus. Îţi dai seama ce afront?
Dar toate fiind de-acum rezolvate, megeam des pe la atelier. La un moment dat, Alin ne anunţă că îşi inaugurează casa, o vilă - el câstiga bani foarte buni, cumpărau străinii de la el tablouri, plus ea, care era graficiana numărul unu - şi ne-a somat să apărem la ora opt, pentru că tot atunci vin şi demnitarii - era deja prieten cu Maurer etc. Acest Alin era foarte generos, bun camarad de-altfel, dar puţin megaloman. Ne gândeam ce să facem noi până la opt. Am hotărât să mergem la Bordei, fiindcă acolo nu e votcă, decât vin şi nu ne îmbătăm. Măi, şi era un vin, domnule, de te trăsnea - foarte puternic, foarte tare. Pe la ora şapte a apărut soţia lui Grigore Hagiu, care umbla prin toate birturile, şi ea invitată, împreună cu soţul, şi-am mai băut, deşi eram deja pişcaţi. La ora opt, ne dăm seama c-am întârziat şi luăm un taxi. Ne gândeam pe drum ce cadou să-i ducem. Aveam bani mulţi, pentru că încasaserăm sâmbătă. Nu ştiam încă cine-i acolo"...

(continuarea, mâine la aceiaşi ora!)

 ",,,Era prin februarie, cu zăpadă cum e acuma, dar îngheţată. Si rupe Nichita o cracă din pom şi ia o cărămidă de pe gard. Deschide uşa, trage craca aia, se umple de zăpadă. Când mă uit în sus... toţi la negru îmbrăcaţi. Lasă Nichita craca, pune cărămida jos şi, fiindcă nu ni se dau scaune, ne aşezăm pe trepte. ""Noi nu primim nimic de băut?", mi-am permis eu, fiind cum ar veni, de-al casei. Ei urmăreau un film, pe atunci. Televizoarele erau rarităţi, iar ei urmăreau un documentar despre Jaques Prevert. De la o discuţie despre Jaques Prevert s-a ajuns la ceartă, Nichita a fost dat afară din casă, iar eu l-am însoţit. M-a pus în faţa casei să jur pe copil, pe nevastă, că nu mai întru niciodată acolo, ceea ce eu am şi făcut, beat fiind. Dimineaţă la ora şapte - Alin ăsta avea disciplina muncii, nu conta c-a băut sau nu, c-a dormit că n-a dormit, el era în faţa şevaletului, că lucra, că nu lucra - mă sună şi zice : "Petre..."... probabil voind să-mi explice, vocea era foarte normală. Eu pun receptorul jos. Peste două sau trei săptămâni plec la Berlin - aveam bursa aceea de şase luni - şi mă-ntorc. Şi vine Eugen Simion şi-mi spune: "Am auzit că ai o colecţie de tablouri Alin Gheorghiu, suntem vecini de bloc, aş putea să vin să le văd?" "Cu mare plăcere" zic, "dar când l-ai cunoscut pe Alin Gheorghiu?" "La un chef cu Nichita Stănescu." Poftim?! ... "Măi Nichita", mă gândeam, "păi nu te prind eu acuma?"
S-a pornit în acea perioadă şi nebunia lui şi începuse să fie urât de colegi. L-am prins. "Ce-ai făcut, măi? Ai uitat ce s-a întâmplat, când m-ai pus acolo, în genunchi, să jur şi tu chefuieşti după aia cu..." Şi mă ia: "Domnule, ai fost în Nemţia şi ai uitat de bunurile obiceiuri balcanice". "Nichita, dacă nu repari toată treaba asta, te distrug. În 24 de ore trebuie să faci ceva". Seara, stau cu Dinu Flămând, să dau un interviu pentru "Amfiteatru". Deci se crease o animozitate teribilă împotriva sa. Într-o seară, însă, îl văd singur la masă, trist. Vocile mele sentimentale spuneau să mă duc eu la Nichita; totuşi, după atâţia ani, e păcat să... Am flămânzit zile-n şir, am adunat chiştoace pe stradă... Oh, el fericit, comandă imediat şampanie, votcă, tot ce vrei, pupi-pupi, dar... pregătea deja cuţitul. Vine un debutant la masa noastră să ne salute, unul din provincie. "Ia loc", îl invită. Toarnă imediat în pahare şi-i spune: "Ştii cu cine stai la masă? Dar mai ştii că Petre Stoica este un ordinar? Când am auzit asta, am crezut că înnebunesc. Nichita, Nichita... Asta a fost lovitura! Nu mi-am revenit. I-am dat telefon lui Breban - pe vremea aia eram în relaţii foarte bune. Am stat până dimineaţă, bând o sticlă. "Tu nu ştii cum e Nichita? Şi mie ce mi-a făcut..."Numai despre asta am discutat cu el. Din clipa aceea am rupt-o. Ne salutam în continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu intram în casa lui, nu mai povesteam intimităţi. Lumea nici bani nu mai vroia să-i dea - pentru că avea o datorie foarte mare. Şi parcă văd, stăteam pe o canapea, avea picioarele umflate, săracul, şi m-a întrebat - a fost ultima discuţie pe care am purtat-o cu el şi pe care am regretat-o enorm după aceea: "ţie ţi-e frică de moarte?"Şi-atunci am fost de o răutate teribilă, am zis "Nu"... Pentru că el avea o vorbă, "Sunt puternic ca un tanc sovietic". "păi nu eşti tanc sovietic?"

marți, 9 august 2016

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (4)

Zaharia Stancu
Dan Haulica

A.E.Baconsky
Max Demeter Peyfuss









































"Mulţi îl laudă pe Stancu (Zaharia n.a.), eu nu l-am iubit nici înainte, pentru că a fost un mare demagog. (...) într-o dimineaţă, la ora nouă, eu dormeam - lucram noaptea - sunt sunat să vorbesc cu toavarasul preşedinte. "Băi Stoica...", aud. "Bună dimineaţa, cu cine vorbesc?" - l-am luat eu tare. "Cutare şi cutare, ai tăinuit interviul lui Baconsky, care a făcut acum vâlvă, mă pui într-o situaţie proastă şi pe mine, şi pe Uniunea Scriitorilor..."Adevărul este că acest prieten al meu, Peyfuss, care dormea la mine, nu mi-a spus nimic pentru că şi-a dat cuvântul de onoare lui Baconsky. Ăsta l-a avertizat: "Măi, nu-i spune lui Petre Stoica, fiindcă se-mbată şi se laudă la restaurant". În sfârşit, mi se spune "Ai mijlocit acest interviu, fără să îmi spui. Şi uite ce scandal avem acum etc". N-am ştiut ce să spun. Mă rog, anii trec, vreo doi-trei, şi-mi spune Dan Hăulică - acum mă cunoştea - şi a văzut nu numai că lucrez foarte bine, dar i-a plăcut teribil de mult şi cum îmi asumam riscuri. "Hai să fim o familie aici - tu, redactor-şef adjunct. Doar că trebuie să te înscrii în partid", "A, jamais! Niciodată! Când se desfiinţează cenzura, atunci mă înscriu" Am jurat să nu fiu niciodată membru de partid. Încă nu era obligatoriu, dar s-a derobat de ideea că trebuie să fii. Deci puteam să fiu angajat dar Zaharia Stancu s-a opus: "Să fie întâi membru de partid!". N-am vrut şi m-au făcut redactor principal; mi-a săltat leafa cu o mie de lei, eram, altfel spus, un fel de redactor-şef adjunct. Iar la SECOLUL XX,  timp de 13 ani, jur că nu mi s-a făcut vreodată un reproş."...

luni, 8 august 2016

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (3)





"...a face portretul lui Paul Georgescu este foarte interesant. Era un comunist absolut convins, ba foarte critic, puteai să discuţi cu el, te combătea, în sfârşit... Undeva în anul patru, a venit ca activist de partid la universitate şi ne-a luat pe două grupe, una de la secţia română, alta de la secţia germană. Şi ne-a-ntrebat: Ce părere aveţi despre Arghezi?", la care toţi să facă-n pantaloni, fiindcă până atunci era procesul cu Arghezi etc. etc. S-a lăsat tăcere. "Ştie vreunul o poezie de Arghezi? Una socială." Zic CALIGULA. Pe vremea aceea aveam o memorie bună şi îmi plăcea Arghezi foarte mult. "La ce secţie eşti dumneata?" m-a întrebat. "La germană" - "Nu se poate. Păi cum?". Încep: "Tovarăşe profesor..." Îmi zice: "Eu nu sunt profesor, sunt activist de partid", căci tipul era cinic... Continuu: "Eu am vrut să dau la roamana, conjuctura m-a obligat să vin la germană, pentru că nu au fost suficienţi studenţi..." M-a înştiinţat: "Noi înfiinţăm GAZETA LITERARĂ, care va fi altceva (pe-atunci nu există o revista literară, FLACĂRA ţinea locul, acolo se publicau articolele teoretice, critice, tot ce vrei), vom avea pagini de literatură adevărată. Te angajez!" Zic: "Tovarăşe profesor, eu detest realismul socialist". "Nu umblă cu tâmpenii din astea, eu ţi-am spus că facem literatură. Te angajez la pagină externă". "Nu vreau!" "Dar ce vrei dumneata?" "Eu vreau să practic meseria de profesor, să mă întorc la ţară, să fac apostolat" "Dumneata eşti nebun! Eşti nebun", aşa mi-a zis. A plecat.
Şi vine repartizarea la Lonea. Când am auzit, am înlemnit, cum să mă duc eu la Lonea? M-am dus la el. Se înfiinţase, într-adevăr, GAZETA LITERARĂ, cu un foarte interesant număr unu, cu caricaturi de epocă. Şi i-am zis: "Uitaţi, a venit repartizarea...". A luat-o, a rupt-o şi-a indicat: "La ESPLA, la secţia de proză!". Era foarte mare tipul, devenise acum şi redactorul-şef al GAZETEI LITERARE plus al secţiei de propagandă şi cultură. După două săptămâni de ESPLA am crezut că iau foc. Când am văzut că vine un grafician la redactorul-şef şi-i spune "Nu mai e bună, domnule, coperta, uite, aici e combina şi dumneata pui un ţăran care se uită urât la combină, nu se poate aşa ceva" - i-am spus tovarăşului că nu mai vreau. "Dar ce vrei dumneata?" "la clasici!" "Bine, du-te la clasici; acelaşi lucru. Eu plec de la ESPLA". "Domnule, dumneata nu eşti sănătos. Ce vrei până la urmă? Am zis: "Corector". S-a uitat la mine şi n-a fost de-acord.
Între timp, am făcut cunoştinţă cu un om foarte drăguţ şi m-am angajat corector. Asta a fost şansa unică a vieţii mele. Cum să va spun, în acea perioada exista o singură editură mare, ESPLA - Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (EPLA, într-o vreme). Mai există Aditura CFR, Ceres, care se ocupa de pomicultură şi de-astea... ESPLA, în schimb, era o editură mamut, cu vreo 500 de angajaţi; 20 de corectori. Şi toţi scriitorii români veneau acolo, cu manuscrisele, aşa i-am cunoscut. Am învăţat enorm. inclusiv comportamentul scriitorilor: unii veneau cu nişte ifose fantastice. Pot spune că am învăţat şi limba română acolo. Sigur că veneam întotdeauna mahmur la muncă, după chefuri -de-abia se constituise grupul nostru, cu Nichita - şi adormeam la ora zece, după şapte cafele şi lăsăm la greşeli, ceva de groază. Tatăl lui Paul Cornea -fusese tipograf al lui Arghezi, era un om extraordinar, care ţinea enorm la mine, începusem să public -mi-a spus pe-atunci: "Lasă, că am să fac eu o treabă care să te bucure. Sub pretextul că vin corecturi de urgenţă, vii la ora trei, ca să avem dimineaţă corectura făcută" îţi dai seama, veneam la trei...

Paul Georgescu (n. 7 noiembrie 1923, Țăndărei – d. 15 octombrie 1989, București) a fost un critic literar, eseist, jurnalist, romancier și scriitor român.
Paul Georgescu a fost redactorul-șef al „vechii” Gazete literare, numele dintre 1954 și 1968 al revistei România literară, calitate în care a practicat critica literară de încurajare, spre exemplu susținând debutul literar al lui Nichita Stănescu.

duminică, 7 august 2016

Ileana si Petre Stoica



Chopin - Nocturne for piano and violin


Ferrat Aragon Les poètes

Je ne sais ce qui me possède
Et me pousse à dire à voix haute
Ni pour la pitié ni pour l'aide

Ni comme on avouerait ses fautes
Ce qui m'habite et qui m'obsède

Celui qui chante se torture
Quels cris en moi quel animal
Je tue ou quelle créature
Au nom du bien au nom du mal
Seuls le savent ceux qui se turent

Machado dort à Collioure
Trois pas suffirent hors d'Espagne
Que le ciel pour lui se fît lourd
Il s'assit dans cette campagne
Et ferma les yeux pour toujours

Au-dessus des eaux et des plaines
Au-dessus des toits des collines
Un plain-chant monte à gorge pleine
Est-ce vers l'étoile Hölderlin
Est-ce vers l'étoile Verlaine

Marlowe il te faut la taverne
Non pour Faust mais pour y mourir
Entre les tueurs qui te cernent
De leurs poignards et de leurs rires
A la lueur d'une lanterne

Etoiles poussières de flammes
En août qui tombez sur le sol
Tout le ciel cette nuit proclame
L'hécatombe des rossignols
Mais que sait l'univers du drame

La souffrance enfante les songes
Comme une ruche ses abeilles
L'homme crie où son fer le ronge
Et sa plaie engendre un soleil
Plus beau que les anciens mensonges

Je ne sais ce qui me possède
Et me pousse à dire à voix haute
Ni pour la pitié ni pour l'aide
Ni comme on avouerait ses fautes
Ce qui m'habite et qui m'obsède







luni, 1 august 2016

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (2)



..."Poezia care se scrie astăzi este foarte uniformizată, ea poate să apară şi în Ungaria şi nu ştii dacă este o poezie a unui român sau a aunui ungur. Însă nu-l poţi confunda pe Nichita Stănescu cu Sorescu, pe Sorescu cu Grigore Hagiu; toţi au o individualitate, fiecare la randul lui făcând câte o micuţă concesie ca să poată publica. PIETRE KILOMETRICE a stat şapte ani în rafturi şi mi s-a zis "până nu pui acolo una cu partidul, nu apare." Iar când a apărut, am fost înjurat. Cartea mea, O CASETĂ CU ŞERPI, am dus-o la EMINESCU şi redactorul-şef de-acolo, un băiat foarte subţire, mi-a spus "ia-o de-aici, că-i duşmănoasă". Când am auzit, am crezut că se prăbuşeşte pământul sub mine.
Şi merg pe stradă şi mă întâlnesc cu Ţepeneag, care era redactor la nou înfiinţată editură CARTEA ROMÂNEASCĂ - unde era director Marin Preda şi care, din aceste motive, se bucura de o cenzură destul de laxă -, şi mă-ntreabă "De ce eşti necăjit?". I-am povestit ce mi s-a spus. S-a uitat lung. "Noi luni ne-ntâlnim cu Marin Preda şi ne-ntreabă ce manuscrise avem. Luni îţi trimit cartea la tipar". "Uite ce e", i-am zis, "Marin Preda nu va da drumul acestei cărţi". Şi i-am povestit ce s-a-ntâmplat la Casa Scriitorilor. Eram cu Păunescu la o masă, la altă masă era Negoiţescu cu un băiat şi a venit Marin Preda. Domnule, l-a făcut cârpă, curist, tot ce vrei pe lumea asta şi eu, puţin pişcat, m-am ridicat: "Marin Preda, în pizda mă-tii, aşa vorbeşte un scriitor?" Dimineaţă, la şapte, primesc un telefon de la Baconsky: "Ce mi-ai făcut, mi-a dat Marin Preda telefon etc., etc." Şi, într-adevăr, luni, ma sună Ţepeneag şi-mi spune "Sunt două cărţi: a ta şi a lui Negoiţescu. Lui Negoiţescu, deşi sunt bun prieten cu el, nu-i dau drumul cărţii, întrucât este compozită; ba traduceri, ba originale, ba traduceri cu altcineva. Pe-a ta, îmi dau demisia dacă nu se publică. Felicitări!".
Când am auzit, am înnebunit. Mă rog, după aceea am devenit prieten cu Marin Preda, chefuiam împreună. În sfârşit, vreau să spun că toate depindeau de relaţiile interumane. Şi cenzorii contau foarte mult, dacă erau oameni cu apetenţă de risc, fiindcă cenzorii nu erau toţi imbecili, unii erau ei înşişi scriitori - instituţia în sine era imbecilă. Şi ei trăiau, să ştiţi, sub o tensiune formidabilă, pentru că eu nu păţeam nimic, păţeau ei. Cenzura putea fi păcălită şi multe dedesubturi au scapat. Romanele lui Buzura nu ştiu câtă valoare mai au, întrucât conţin subtilităţi pe care generaţiile noi nu le înţeleg. Cui îi mai spun ceva cele patru poezii ale Anei Blandiana, una cu "suntem un popor vegetal", care era transmisă în fiecare seară la EUROPA LIBERĂ?! Au înnebunit Bucureştiul, toţi umblau cu ele copiate. Mai există azi acea poezie care poate trezi un asemenea interes? Poţi să scrii o poezie formidabilă şi nimeni să n-o cunoască. Eu însumi nu mai ştiu ce apare în România. Nu avem centralizare în această copie proastă a capitalismului."

Fragment dintr-un interviu luat de Ciprian Marinescu poetului Petre Stoica, rev. Orizont, februarie 2006 (1)















"Cenzura e foarte capricioasă. Eu, bunăoară, când am debutat, a fost un dezgheţ, înainte de revoluţia din Ungaria. Şi toate redacţiile căutau poezii apolitice. Eu am marşat, am publicat, a venit contrarevoluţia, s-a schimbat şi politica partidului: dă afară redactorii care au publicat, dă în Petre Stoica - poezia era şi vulnerabilă, pentru că nu era împlinită estetic. Şapte ani n-am mai putut să public, n-a mai avut nimeni curajul ăsta. Sigur că a trebuit să fac unul din micile compromisuri: scriai câte o poezie şi puneai dedicaţie partidului. Am avut un grup, generaţia '60, al cărei întemeietor sunt, împreună cu Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu. Mai erau colateral, intelectuali sau creatori din alte domenii artistice; ne întâlneam şi discutam. Iar Nichita Stănescu spunea: "Doctore, dacă noi reuşim să strecurăm o metaforă frumoasă, merită să facem o concesie"
Eu nu prea eram de-acord cu lucrul acesta, pentru că eram îndoctrinat de cei de la STEAUA. o revistă de rezistenţă extraordinară, care era tot mereu chinuită. Dar, până la urma, am făcut şi treaba asta. Întotdeauna, lupta cu cenzura era foarte grea, în sensul că nu ştiai care e directiva. Venea lunar câte un chestionar cu zece puncte, în funcţie de discursul nu ştiu cui sau, bunăoară, dacă recolta de porumb era slabă, nu mai aveai voie să scrii despre porumb. Şi era la cenzură un şef foarte cultivat care, pe măsură ce a crescut fotoliul sub el a devenit tot mai tiran. Mi-a dat telefon. "Domnule Stoica, nu va cunosc, dar mi-a plăcut foarte mult şi i-am dat drumul!". Erau, deci, şi momente din astea bune. S-a mers pe ideea destul de perversă, că poezia nu prea e citită şi aici putem fi concesivi. Cu teatrul, cinematografia şi romanul, în schimb, trebuie să fim severi. De aceea, poezia a avut posibilitatea să se dezvolte şi cred eu că s-a scris o poezie foarte bună, începând de prin 1961-1962, 1964 nu mai spun"

duminică, 31 iulie 2016

"VAI, DAR UNDE-I ECHIPA NOASTRĂ ACUM?" Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984), Ed. Cartea Româneasca


















O bună parte a adolescenţei mele am locuit în vecinătatea stadionului plasat lângă clădirile-fortăreaţă ale Politehnicii. Binecuvântate fie acele zile cu visări mângâiate de catifelele sălciilor străjuind molcoma Bega! În dimineatile începutului de săptămână, în cazul că echipa de fotbal a studenţilor, Poli, jucase acasă, cu geanta liceanului subsuoară, mă abăteam din drumul obişnuit trecând prin stadion. Ca să ascult vuietul mulţimii încă fierbând într-o imaginară scoică uriaşă. Bucuriile, emoţiile îmi erau nealterate : în ziua precedentă participasem la o victorie. De fapt, studenţii, diavolii în alb-negru, îndârjiţi fără plată, câştigau aproape toate bătăliile desfăşurate pe terenul lor. Cum să fi pierdut? Jucau pe viaţă şi pe moarte. De dragul colegilor, a concitadinilor, a sutelor de mii de simpatizanţi din ţară. O înfrângere înseamnă steagul clubului în bernă, insomnia, păcură în supă, în acelaşi timp chermeza adversarilor (timişoreni şi ei), drucherii "cefereului", echipa de granit, cândva premiantă a fotbalului nostru. Stăteam lângă sârma gardului recules ca într-un templu acoperit cu luceferi şi curcubee, refăcând momentele frumoase ale meciului, plin de caligrafii acrobatice - pe atunci jocul cu mingea era jonglerie, virtuozitate, artă. Ba, nici că mi-e ruşine s-o mărturisesc : se întâmpla să cad în genunchi mulţumindu-le zeilor-fotbalişti (care n-ar fi acceptat o aşezare pe Olimpul ambroziei şi a mierii) pentru cele arătate ochilor mei însetaţi după soarele spectacolului : Andrei Rădulescu (cel mai artist, cel mai subtil şi viclean centru-înaintaş român din toate timpurile), Ion Vasile, Marcu (adevărat buldozer), Boroş (portarul), Corbus, Andreescu, Mioc şi alţii. Jucători selecţionaţi în naţională şi studenţi de elită. Nume ovaţionate, chemate mereu la rampa gazonului... "dragi nume proclamau tinerii, / pe rând ca nişte săgeţi / E flacăra în mine imaginea veselă ; totul se mărită / cu amintirea anilor mei imberbi", spune nostalgic triestinul Umberto Saba în cunoscutul său ciclu de poeme dedicat fotbalului. În zilele când studenţii evoluau pe teren străin, seara, noaptea, îi aşteptam laolaltă cu sutele de susţinători, la gară sau de-a lungul şoselei dinspre Arad, pe unde veneau cu camionul deschis, nicidecum cu avionul, ca azi! După-amiezile, în loc să învăţ (am fost întotdeauna elev candidat la repetenţie) le petreceam pe stadion, urmărind antrenamentele. În momentele de pauză mă amestecam şi eu printre jucători. Lipsiţi de ifosul paralizant, democraţi în fapte şi vorbe, se declarau prietenii copiilor, le promiteau goluri grozave şi intrări gratuite la meci. Tinerii stăteau ciucuri în jurul lor, ascultăndu-le însetaţi peripeţiile, pronosticurile viitoareleo confruntări. Scenele acelor clipe înrămate cu flori de câmp îmi amintesc versurile poetului maghiar Zoltan Jekely: ... "foamea de minge, de la depărtări de mile / ca un magnet îi atrage pe ucenici şi pe elevi, / şi pe câte-un tip, vagabondul atât de senin, / care se reazimă încântat de bara porţii". Deseori, încântat mă rezimam şi eu de bara porţii privindu-l pe fenomenalul half Ion Vasile, roşcatul, cum tunde iarbă terenului denivelat, cu odrasla alături, în cărucior. Idealism şi iarăşi idealism. Acelaşi, notat doar prin nota 9 după ultimul meci, înciudat, făcea antrenamente pe lună, singur, în compania fantomelor şi a plopilor "adânci"".
Evocarea mea vine din dragostea pentru o echipa mare, glorioasă, propulsată de incredibile elanuri, cu jucători în stare să intre pe teren cu ghete rupte şi cu picioarele "frânte"" (a făcut-o Andrei Rădulescu la meciul derbi cu Unirea Tricolor pe care a îngenuncheat-o el, invalid atunci, marcând două goluri antologice!). Împrumutând din versurile poetului mai sus citat, mă tângui cu glas de litanie neagră: "Vai, dar unde-i echipa noastră acum?"
Poli, echipa prezentului... Nu merită nici frunze de laur, nici duioşii. Doar o cunună de paie şi nuielele lictorilor pe spinarea logodită cu lenea. Ea este campioană meciurilor urâte, autoarea senină a sinistrului 0-6 din ziua...

1981