ERNST JANDL ŞI "POEZIA CONCRETĂ" Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Ernst Jandl (1 august, 1925 - 9 iunie, 2000) a fost un poet, traducător și eseist austriac.

 Drumul lui Ernst Jandl spre notorietatea de care se bucură astăzi, are în urmă ani de febrile căutări artistice nerăsplătite de nimeni. După ce îi parcurgem volumul ANDERE AUGEN(Alţi ochi - 1956), radiogramă convingătoare a acestor căutări, ignorarea poeziei sale din acea vreme pare greu explicabilă. Se găsesc în cartea amintită versuri mature, de problematica socială modernă, dominată în mare parte de o tonalitate satirică apropiată de cea a lui Enzensberger, poet necunoscut pe vremea când debuta Jandl. Lecţia exprimării simple, uşor prozaice, e învăţată de la Brecht şi Carl Sandburg, dar universul investigat şi tehnica inteligenţelor metode de asociere sunt numai ale poetului austriac. Insuccesului i-au urmat ani de firească tăcere şi meditaţie, pentru ca în cele din urmă Jandl să simtă nevoia unei radicalizări a expresiei sale poetice. Îi vin în ajutor, cum o mărturiseşte el însuşi, dadaiştii şi scrierile Gertrudei Stein, dar şi contemporanii autohtoni, cei din cadrul lui "Wiener Gruppe". Îi studiază totodată pe expresioniştii nepatetici, în frunte cu August Stramm, preluând de la aceştia tehnica reducţiei cuvântului şi a potenţării versului cu funcţii pantomimice. După ce îşi îndreaptă atenţia asupra versului mai "concentrat şi intensiv", într-o zi Jandl aderă, printre primii din lume, la un nou tip de poezie, cunoscut sub numele de "Konkrete Lyrik". La prima vedere, "poezia concretă" pare să fie o recrudescenţa a dadaismului; în acelaşi timp dă impresia că ar fi vorba de un amestec de Dada şi letrism. De fapt, e vorba de o poezie în care există doar relaţia dintre poet şi limbă, şi nu între poet şi realul palpabil. Creatorul "poeziei concrete" pare să fie germanul Max Bense, dar Jandl este, indiscutabil unul dintre primii care o popularizează, contribuind în acelaşi timp la perfecţionarea ei. În prezent, genul îşi are pretutindeni în lume atât partizanii cât şi denigratorii, mai mare rămânând totuşi numărul derutaţilor! Atâta timp cât o asemenea creaţie rămâne simplă reprezentare grafică, o succesiune de semne care îşi propune numai şi numaai redarea unor "obiecte poetice", sorţii ei de a convinge estetic sunt reduse la zero. Cu atât mai puţin pot convinge "formele, în care nu se află nimic", având "varianta vizuală drept aria". Pură aberaţie, exprimând nu numai limita creaţiei lui Jandl, ci şi a crizei unei poezii care cere totală abolire a inspiraţiei, a conţinutului de orice fel, a inteligibilităţii etc, etc.

Helmut Heißenbüttel

Autor

Născut: 21 iunie 1921, Wilhelmshaven, Germania

Decedat: 19 septembrie 1996, Glückstadt, Germania

Dar Jandl este un genial clovn al limbii, care jonglează cu literele şi cuvintele, asociindu-le şi disociindu-le, tăindu-le şi combinându-le cu voluptatate şi mai ales cu o fantezie de-a dreptul diabolică. Exegetul sau, poetul Helmut Heissenbuttel spune pe bună dreptate: "El creează versuri, înfruntând limba [pe care] o înhaţă şi se năpusteşte în ea", după breşa făcută, nu mai urmează "succesiunea logicii gramaticale, care determina corelaţia, ci o cale ce merge din surpriză în surpriză". Astfel, Jandl ajunge să arunce dintr-un cer imaginar torente de "Witz-uri" şi admirabile jocuri de cuvinte, inveselindu-şi cititorul până şi atunci când comunică lucruri profund tragice. O bună parte a poemelor sale trebuiesc recitate, altfel ele îşi pierd efectul percuţiei permanente, sau poate poanta scontată rămâne nerealizată. În general, caracterul lor e pantomimic, litera se cere multiplicată sau permutată, intensitatea pronunţării sale având funcţii declanşatoare. În cazul acesta avem de a face cu "poemul vorbit" (în opoziţie cu "poemul grafic" şi "poemul obiect"" sau "poemul literă"" - care trebuiesc privite. Pentru exemplificare, reproducem un poem de Jandl, care reprezintă tot ce are mai caracterisitc "poezia concretă", atât pe planul vizualităţii cât şi al conţinutului "humoristic:

tatăl
îşi controlează
lunga sa





barbă.

În ce are Jandl mai bun, cu acele versuri în care vede lumea pieziş, subliniindu-i şi ingrosandu-i laturile groteşti, se poate spune că poetul austriac adaugă peisajului liric actual notă de originalitate similară celeia aduse odinioară de Christian Morgenstern în literatura germană de la începutul veacului nostru. El are de pe acum un mare număr de cititori, care îi adoră "Witz-urile". Volumul sau LAUT UND LUISE (Sonor şi Luise), apărut în 1966 s-a epuizat într-un timp record, în ciuda unui preţ destul de... concret.

Friederike Mayröcker (20 decembrie, 1924) în Viena, Austria) este un poet, dramaturg și romancier de ori austriacă.
Friederike Mayröcker scris primele texte literare la vîrsta de 15 ani. Din 1946 pînă în 1969 a lucrat ca profesoară de limba engleză. S-a pensionat de timpuriu, pentru a se putea dedica exclusiv scrisului. Apte ani mai tîrziu avea să debuteze în revista Plan. Mayröcker scris patru piese de acest gen împreună cu Ernst Jandl, partenerul ei de mână inimă, cu care a convieþuit din 1954 pînă la moartea acestuia în anul 2000.

Este membră a Academiei de Arte Berlin, a Asociației autorilor din Graz a Academiei germane pentru limbă creație literară din Darmstadt.

Friederike Mayröcker este considerată drept una din cele mai importante scriitoare contemporane din spaþiul lingvistic german. Acest rang l-a dobîndit mai ales prin poezie. S-a afirmat însă cu succes ca autoare de proză, de literatură pentru copii teatru radiofonic: »Iată cum î descrie marea poetă propriul concept maniera de lucru: Trăiesc în imagini. Văd totul în imagini, tot trecutul meu, amintirile sunt imagini. Iar imaginile le transform în cuvinte… Despre textele ei s-a spus că se sustrag intervenþiei raþionale, sunt o þesătură poetică, preponderent melancolică, sunt vise, care ne încântă - eliberează. Bună ca Mayröcker era expresia supremei laude printre avantgardistele din Viena postbelică...«[2]

Friederike Mayröcker trăiește în Viena.

Viaţa: între 1943-1946, soldat şi prizonier. Studiază germanistică şi anglistică..Este "Dr." şi predă limba engleză la un liceu din Viena. Din când în când preda germana la Londra. Publică numeroase broşuri de popularizare a "poeziei concrete". Trăieşte modest şi retras. Nimic din ţinuta sa extraordinară nu trădează apartenenţa la tagma poeţilor. Pare mai degrabă preot metodist sau un foarte grav rebusist. Poezia nu-i aduce decât satisfacţii estetice, dar nu şi venituri materiale - ca atare traduce şi romane.

1969

 Ernst Jandl (1 august, 1925 - 9 iunie, 2000) a fost un poet, traducător și eseist austriac.

Ernst Jandl a făcut studii de lingvistică și literatură (germană și engleză) la Universitatea Viena. Din 1949 până în 1979 a lucrat ca profesor de limba engleză. S-a pensionat timpuriu, pentru a se putea dedica exclusiv scrisului. Jandl a scris patru piese de acest gen împreună cu Friederike Mayröcker, cu care a conviețuit din 1954. Ernst Jandl este considerat drept unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani din spațiul lingvistic german. Acest rang l-a dobândit mai ales prin poezie.
A fost membru al Academiei de Arte Berlin, a Asociatiei autorilor din Graz, a Academiei germane pentru limbă și creație literară din Darmstadt.

JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Schiller National Museum at Marbach am Neckar (Germany)

DECEMBRIE, 1967 (partea a treia)

Seara cobor în restaurantul hotelului, care de fapt e un "Weinstube" foarte agreabil. Obişnuiţii localului se aşează la mesele lor de stejar şi la lumina lumânărilor, dublată discret de cea a becurilor, încep să joace cărţi. Oamenii se cunosc de când lumea, atmosfera e caldă, prietenoasă, aproape provincială. Rămân destule mese libere, ca să nu te consideri intrus în mijlocul unei reuniuni atât de familiare. Îmi vin în minte scene asemănătoare pe care copil le văzusem prin restaurantele din reşedinţele noastre de plasă. Tocmai încerc gustul ""Apfelwein""-ului (care îmi fusese recomandat cu căldură la Frankfurt), când în faţa mea se opreşte un tanar cu înfăţişare de beatl. Se prezintă foarte civilizat, după care îmi spune că m-a văzut în sala bibliotecii. Mă invită să luăm cina împreună, precizând că ni se va alătura şi colegul său de la Universitatea din Gottingen, un japonez. Insolitul gestului mă impresionează, dar sunt pus în neplăcuta situaţie de a-l refuza. Îi citesc pe faţa cu trăsături adolescentine o oarecare tristeţe pe care nu şi-o poate disimula. Aflând că sunt doar un consumator de moment, nevoit să plec dintr-o clipă în altă, înţelege şi şi se retrage. Paul Raabe tocmai intră pe uşa, căutăndu-mă cu privirile sale mioape.
Localul în care am fost poftit să-mi petrec seara e instalat în casa natală a Dorotheei, mama lui Friedrich Schiller, poetul pe care din păcate ne-am obişnuit mai mult să-l sărbătorim, decât să-l citim, neglijându-i mai cu seamă eseurile. Mi se spune că prea puţine s-au schimbat în înfăţişarea clădirii în care ne aflăm acum, şi chiar a străzii, ceea ce mi se pare foarte verosimil, întrucât în Marbach inventivitatea edililor moderni n-a stricat încă nimic! Interiorul, uşor adaptat unui local de oarecare lux, poartă patina duioasă a vremii. Ambianţa îmi evocă restaurantul Capşa, prin prezenţa plusului roşu şi mai ales prin atmosfera intimă şi gravă în acelaşi timp.
La masa noastră se găseşte şi exegetul lui Oskar Loerke, marele cântăreţ al naturii magice, iniţiatorul unei şcoli poetice de nebănuită vitalitate. Apucase să-mi frunzărească antologia şi era vădit încântat de alegerea pe care o făcusem din opera acestui liric, profund înrudit prin viziune cu Lucian Blaga. Îmi spune că în urmă cu doi ani se întreţinuse aici cu Oskar Walter Cisek. Mă bântuie emoţia şi tristeţea, pentru că l-am iubit mult pe acest elevat scriitor şi om de cultură, prieten sfânt al literelor noastre, un inegalabil ambasador al spiritualităţii româneşti. Acelaşi îmi mărturiseşte că primise de la Cisek o scrisoare, expediată cu puţin înainte ca acesta să fi trecut pragul spre lumea umbrelor neclintite.

Oscar Walter Cisek (n. 6 decembrie 1897, București - d. 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

Oscar Walter Cisek s-a născut la București. Tatăl său era un comerciant originar din Boemia, iar mama sa originară dintr-un mic orășel german, Crossen an der Oder. A urmat mai întâi Școala Evanghelică din București, apoi a absolvit studiile în germanistică și istoria artei la Universitatea din München.

S-a remarcat cu o serie de articole și eseuri publicate în revista literară Gândirea. A contribuit la popularizarea curentelor modernist și avangardist din România anilor 1920. După 1930 a intrat în corpul diplomatic al Regatului României, fiind numit atașat cultural și de presă în Austria, Cehoslovacia și Germania. Între anii 1946-1947, de la începutul ocupației sovietice și până la instalarea regimului comunist din România, Cisek a fost consul general al României la Berna, în Elveția.

Un orologiu, nevăzut, şi poate tocmai de aceea atât de tiranic, vesteşte miezul nopţii. Dar discuţia noastră continuă netulburată, deschizând noi albii pe teritorii dintre cele mai imprevizibile. Vinul roşu, de foc, "Bucură inima"", cum spune Trakl, mare iubitor de băutură şi curată prietenie. Timpul închiderii localului desigur a trecut, dar aici există înţelegere pentru colocviile nocturne, astfel că chelnerul în loc să se învârtă neliniştit în jurul nostru ori să facă ordine trântind ostentativ scaunele pe mesele învecinate, preferă somnolenţa discretă într-un ungher întunecat. Şi totuşi, trebuie să plecăm, nu înainte de a-l trezi pe chelner cerându-i încă un rând...
Revenind spre casă mă încearcă o vagă nelinişte: până la camera mea trebuie să treci printr-un labirint de coridoare, să manevrezi chei şi butoane iar perspectiva de a trezi pe cineva mă îngrozeşte. Dar surpriza mea e de altă natură: studentul care mă abordase cu câteva ore mai înainte, îşi prelungise şederea angajându-se într-o cozerie aprinsă cu colegul său din ţara samuraialor. Iată, îmi zic, posibilitatea unei revanşe: le propun să dialogăm în jurul vinului, pe care îl comand imediat şi din abundenţă. Primul studiază aspectele politice ale expresionismului (oglindite îndeosebi în paginile revistei "Die Aktion""), pregătindu-se pentru o dizertaţie, cel de-al doilea, japonezul, se specializează în filozofia lui Nietzsche, dar îl interesează la gradul cel mai înalt şi proza expresionistă, venerandu-l pe Doblin, ceea ce mi se pare întrutotul firesc. La o vreme auzim discrete bătăi în uşa intrării principale. Eate poliţistul de rond, surprins de nerespectarea programului. De loc impacientat, proprietarul localului lămureşte totul cu discreţie: are un oaspete din România. Omul ordinei mormăie un "bine-bine"" şi pleacă urându-i noapte-bună... În gândul meu l-am decretat drept cel mai cumsecade poliţist din lume.

(va urmă)

JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984) DECEMBRIE, 1967 (partea a doua))

Marbach am Neckar - Schiller-Nationalmuseum

"Internationes" din Stuttgart mi-a anunţat vizita, aşa că sunt aşteptat. Intenţia mea e să stau de vorba cu Dr. Paul Raabe, presigiosul istoric literar, căruia i se datorează cele mai de seama editări de documente ale expresionismului. Numeroasele sale lucrări exemplare, constituie pentru germaniştii autohtoni şi de aiurea inestimabile instrumente de lucru. Decorul în care îl găsesc e clasic, de nedesprins din existenţa cotidiană a intelectualului de anvergură: volume debordând din rafturi, reviste, maldăre de plicuri, fotografii. Respiri un aer care îţi prieşte. Discuţia noastră începe profesional, fără prea multe formalităţi protocolare, de altfel de un anume folos doar pentru meleaguri mai apropiate de orient. Îl surprinde încă de la începutul conversaţiei interesul manifestat la noi în ţară nu numai pentru literatura modernă germană, ci şi pentru fenomenul cultural străin, în general. După ce îi arăt că pasiunea noastră e firească, şi înscrisă pe linia unor preocupări devenite tradiţionale, îi pun pe masă câteva numere din "Secolul 20", la care adaug antologia de lirică germană şi recentul meu volum de traduceri din Trakl. Le frunzăreşte cu un interes punctat mereu prin semne de exclamaţie. Sunt convins că omul din faţa mea e foarte sincer - chipul lui de copil îmbătrânit între cărţi, atât de timid, ar trăda orice disimulare. Preţ de două ore conversăm pe tema expresionismului, şi în cele din urmă despre ciudatul nostru Urmuz, al cărui nume, personal, l-aş caligrafia cu majuscule în istoria curentelor de avangardă din Europa. Mă întreabă dacă nu sunt dispus să colaborez la o carte, în fază de proiect, în care izvoarele subterane ale expresionismului vor fi urmărite dincolo de graniţele germane. Ea îşi propune să demonstreze înrudiri apropiate şi stări de spirit identice în numeroase ţări europene, în anumite raporturi cu isoria. Dacă mă gândesc la clasicii avangardei române, unii dintre ei prezenţi activ la naşterea lui Dada, fără doar şi poate primul copil nebun al expresionismului, propunerea care mi se face ar da o raţiune colaborării. Unul dintre punctele de sprijin în stabilirea eventualelor apropieri l-ar putea constitui revista lui Herwarth Walden, "Der Sturn". ea avusese printre primii colaboratori de peste hotare câţiva români în frunte cu Brâncuşi, Tristan Tzara, Brauner şi M.H.Maxy. Nu-mi amintesc să se fi vorbit vreodată la noi despre relaţiile acestor artişti cu "Der Sturn", una din faimoasele publicaţii ale expresionismului.
Înainte de a mă conduce în sala bibliotecii, Paul Raabe mă pofteşte să prelungim discuţia diseară la "Schillerhaus", unde vinul regiunii, cu o reputaţie consfiinţită de oenologi, ne poate apropia şi mai mult...

Paul Raabe (n. 21.02.1927 1927 în Oldenburg; † 05 iulie 2013, în Wolfenbuttel) a fost un savant literar german și bibliotecar, cel mai celebru bibliotecar din Germania!

La ora prânzului mă îndrept spre restaurantul din vecinătatea imediată a muzeului. După cum remarc, aici se adună aceiaşi care stau câteva ore laolaltă în sala bibliotecii. Străinul proaspăt venit e asimilat repede şi, din tact sau instinct, interlocutorul exclude prosteştile întrebări de felul : "de unde sunteţi?" sau "vă place Marbach-ul?" s.a.m.d.
Cu mici excepţii, cei reţinuţi pentru studii în orăşelul şvab alcătuiesc o familie compusă din reprezentanţii celor mai diverse naţionalităţi, germana fiind însă limba de comunicare generală. Aş spune că e vorba mai degrabă de o sectă care face din cercetarea expresionismului o religie. Pentru ea, şi pentru mine (de ce n-o tăinuiesc?), Marbach-ul este o Mecca. În biblioteca anexată a muzeului se află concentrată cea mai bogată colecţie germană de literatură ieşită de sub penitele reprezentanţilor noului "Sturm and Drang". Faptul e remarcabil, dacă mă gândesc că după 1933 în Germania tipăriturile aceste furtunoase mişcări spirituale s-au rărit simţitor, ele fiind destinate rugurilor care iluminau pandalii de sabat modern! Golurile sunt acum umplute cu exemplare elegant fotocopiate după originalele împrumutate de la diferite biblioteci ale lumii. Privită în ansamblu, biblioteca e departe de a fi cea mai bogată din Republica Federală Germania - profilul ei e specializat în acumularea de manuscrise, din care şi posedă până în prezent peste o jumătate de milion de exemplare! De accea i se şi spune "Arhiva literară germană". Având la dispoziţie un material de asemenea bogăţie, incalculabilă ca valoare, Paul Raabe şi colaboratorii săi organizează în cadrul muzeului expoziţii speciale dedicate scriitorilor de seamă, curentelor literare sau unui capitol anumit din istoria literaturii germane. În anul 1960 a fost alcătuită o expoziţie exhaustivă a expresionismului. Ea se bucurase de un succes remarcabil, ecourile importanţei sale fiind înregistrate prompt în străinătate. Voluminosul catalog, opera exclusivă a lui Paul Raabe, reeditat de câteva ori, mi se pare cea mai completă istorie literară a generaţiei de la 1910. Râvnisem mult acest catalog, dar prietenii puşi pe urmele sale primeau întotdeauna invariabilul răspuns: epuizat! Poate că autorul preţioasei lucrări bănuise avatarurile mele în această direcţie, întrucât la despărţire mi-a întins un exemplar pe care scrises "Din inimă".

(va urma)

JURNAL GERMAN, II Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

DECEMBRIE, 1967 (prima parte)

Marbach e un orăşel romantic, îmbibat de atmosferă veche tipic germană, ferit - prin ce miracol? - de zgomotele şi ispitele civilizaţiei moderne. Pentru străinul sosit din Frankfurt, CITY agitat şi isteric, această aşezare de pe melancolicul Neckar, te întâmpină cu oaza de linişte pentru care omul din epoca tehnocraţiei pare să aibă o tot mai accentuată nostalgie. E începutul lui decembrie şi ninge cu o abundenţă copleşitoare. Privesc pe fereastra micului hotel unde am tras şi în faţa ochilor mi se înfăţişează priveliştea unei ilustrate de Crăciun: brazi, artificii scânteietoare, îngeri mecanici, lumini proiectate blând spre acoperişe somnolente. Peisaj relativ anacronic şi sentimental. Mă întreb cine poate fi regizorul acestui spectacol care, la urma urmei, nu-mi displace; îmi redă sentimentul copilului de odinioară, visând deasupra unei cărţi cu poze desenate strâmb şi duios.
Am sosit o dată cu seara şi iată că oboseala începe să se insinueze tiranic. Alergasem toată ziua prin anticariatele din Stutgart, pus pe "vânătoare subtilă" cum ar spune Erns Junger! O ezitare între veghe şi somn, apoi răsucesc comutatorul. În jurul meu pluteşte un nu ştiu ce aer intim şi straniu, conturele mobilierului vechi se estompează până la dizolvare şi în cele din urmă mă scufund într-un calm străin hotelurilor moderne, excelente în privinţa confortului, dar parcă din ce în ce mai văduvite de personalitate.

Spre deosebire de ziua precedentă, acum e o dimineaţă cu lumină plenară. Zăpada îngheţată luceşte ca nichelul. Mă întreb dacă în Germania de vest există multe aşezări mai potrivite studiului şi reculegerii ca Marbach-ul, urbea natală a lui Schiller. Cercetez trecătorii, destul de rari la această ora, casele cu farmec de vechime greu de aproximat; sunt primele tentaţii pe care le simte omul ajuns în locuri vizitate pentru prima dată. Totul, cel puţin pentru moment, îndeamnă la meditaţie şi colocvii cu umbrele trecutului. Clipe identice trăisem doar în urmă cu un an, când nişte prieteni m-au dus cu maşina la Goslar, superb oraş medieval în care întâlnirea cu istoria, sublimată în piatra clădirilor, tonifică, eliberându-te de angoasele şi complexele civilizaţiei neonului. Liniştea străzii sporeşte pe măsură ce mă apropii de "Schiller - Nationalmuseum", care e adăpostit într-un alb palat rococo îndreptat cu faţa spre Neckar. Platanii şi aleile largi vara, de bună seama, transformă împrejurimile în paradisul îndrăgostiţilor şi al păsărilor.

(va urma)

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Nichita Stanescu

Arhiva literara personala "Petre Stoica" - Victor Felea

Victor Felea (n. 24 mai 1923, Muntele Băișorii, județul Cluj - m. 28 martie 1993, Cluj-Napoca) a fost un poet, eseist, și critic literar român.
Fiul lui Toader Felea, preot român unit (greco-catolic), și al Mariei. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie a Universității clujene (1948), el va ocupa posturile de referent literar la Teatrul Național din Cluj (1949-1950), redactor la Almanahul literar și apoi la Steaua (1949-1970). A fost redactor-șef adjunct la revista Tribuna (1970-1985). Din 1949 a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutează editorial cu volumul de versuri Murmurul străzii (1955). Colaborează la majoritatea revistelor literare din țară (Steaua, Tribuna, Contemporanul, Gazeta literară, Cronica, Orizont, România literară etc). A mai publicat traduceri din Robert Frost, Marcel Brion, Roy MacGregor-Hastie etc.

Poezii de Jakob Haringer in traducerea lui Petre Stoica - din poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970)

MELANCOLIE

JAKOB HARINGER

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Sunt un străin, cândva am fost un poet.
Sunt ultimul oaspete din zori al prostituatei obosite.
Sunt peretele care aude totul dar nu spune nimic.
Sunt o lumină care noaptea arde la căpătâiul muribundului.
Sunt matelotul care se întoarce din ţări depărtate şi află că l-a înşelat nevasta.
Sunt zăpada deasupra căreia rugineşte ultima rază a soarelui.
Sunt bătrânul orb care nu poate să moară.
Sunt cartea de rugăciuni a cusătoresei, pătată de lacrimi amare.
Sunt moşneagul care se însoară cu o fată.
Sunt noaptea tuturor disperaţilor şi nemângâiaţilor, condamnaţi la moarte.
Sunt cântecul vesel, trist îngânat în celulă.
Sunt copilul pe care nu-l bucură nimeni cu joaca şi surâs.
Sunt mielul orb, care caută zadarnic tată mamei.
Sunt ultimul orăcăit de broască din stufăriş -
sunt o stâncă visând viorele, muşchi şi grozamă,
nu sunt eu steaua care-şi află cerul -
acum sunt doar ceva mai mult, dar ce, nu ştiu nici eu...

VIENA

(V)

JAKOB HARINGER

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de petre stoica

Ei sunt ca muştele care, prinse de clei, încă speră...
Dintr-o dată izbucnesc duhori de miasme.
Mugurii lovesc în fereastra vagonului,
în cafenea un tânăr stă singuratec.
În grajd, servitorul o apucă pe slujnica blondă
în timp ce ploaia picură lin pe acoperiş.
Nu ţi-a dărui ţie viaţă un drum. Când Domnul
te-a zămislit, s-a înfricoşat şi-a murit.
Prin lumina verde străluceşte o ploaie
trudită ca visul care curge prin viaţă.
Roşcat ţi se topeşte părul în soarele sumbru:
unde sunt uşi, e beznă şi, vai, atâta pustiu!
Izul gărilor nu mai aduce vraja blândeţii
asemeni femeilor frumoase pe cari nu le poţi înţelege
Umerii tremură încă de un plâns înăbuşit -
de unde vin, nicio floare nu mai creşte

Jakob Haringer

Autor
Născut: 16 martie 1898, Dresda, Germania
Decedat: 3 aprilie 1948, Zürich, Elveţia

JAKOB HARINGER, UN VAGABOND SUBLIM Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

JAKOB HARINGER, UN VAGABOND SUBLIM

Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Poposind la Marbach pentru câteva zile de studii, mi-am permis extravaganţa unor lecturi din poeţi odinioară celebri, azi ameninţaţi cu nemiloasa uitare. Capriciul alegerii mele s-a îndreptat spre cărţile lui Jakob Haringer, unul dintre cei mai înverşunaţi boemi din câţi înregistrează literatura apuseană. Într-un fel, sinonimul lui Peter Hille, globe-trotter-ul romantic de la sfârşitul secolului, pornit prin Europa cu şatrele de ţigani. Dar boema lui Haringer a fost însoţită de serioase ambiţii intelectuale, dublate de o mare putere de muncă. Pe lângă numeroase poeme, a tradus cu pasiune şi pricepere din lirica orientului şi cea latină, a editat reviste şi s-a dedicat eseului. Din spirit de frondă, sau poate din convingerea că face un seviciu culturii, a scris un studiu (CASA MORTUARĂ A LITERATURII) în care viaţa şi opera lui Goethe sunt decimate cu cruzime, fapt care a fost penalizat fără întârziere şi ca atare, plătit cu moneda de aur a prestigiului...
Parcurgându-i paginile constaţi cu surprindere, cât de nemijlocit autobiografică îi este intreagă creaţie. Într-o bună măsură, poemele lui Haringer, pline de toponimii austriece, mărturisesc, pe lângă itinerariile unui pelerinaj ciudat şi neliniştit, adeziunea la cea mai umilă pătură socială, de unde, de altfel, şi-a recrutat prietenii trainici: vagabonzi, cerşetori, prostituate. Cercetătorul interesat poate uşor descifra date legate de viaţa poetului, mai cu seama că biografia acestuia e dominată de incertitudini şi inexactităţi. Ambiguităţile le-a provocat Haringer însuşi, care şi-a falsificat savant biografia. Astfel, nu i se cunoaşte cu exactitate locul naşterii (să fie Dresda ori Salzburg?) ; în acelaşi timp, nimeni nu poate preciza anul plecării sale din închisoarea în care fusese întemniţat ca participant la revoluţia sovietică bavareză! Cu certitudine se ştie doar că nu a fost nici "Doctor în filologie"" (cum îl prezintă în continuare majoritatea lexicoanelor)şi nici deţinător îndreptăţit al particulei nobiliare "von", el fiind doar fiul unui hangiu salzburgez... Se mai poate afirmă fără greş, că n-a avut niciodată un cămin. Patria sa putea fi pe rând Austria, Elveţia sau Germania: dispărea fără urmă, ca să reapară în mijlocul prietenilor când nimeni nu se aştepta. Până la descălecatul nazismului care, îndrăgind disciplina soldăţească până şi în viaţa privată, a lichidat un vagabondaj inofensiv şi sublim. Duşman al constrângerii de orice natură, Haringer s-a retras în patria lui Wilhem Tell, unde moartea - în urmă cu două decenii - a curmat firul unei vieţi singulare.
Haringer s-a bucurat de preţuirea contemporanilor (în anul 1925 i se acordase premiul "Fundaţiei Gerhart Hauptmann"!) şi-şi publică poemele expresioniste, de puternică influenţă trakliana, la case de editura dintre cele mai prestigioase. Dar forţa să creatoare a secătuit cu repeziciune, steaua începându-i să apună în timpul vieţii încă. De la poemele străbătute de focul sincerităţii, dominate de expresivitate, a lunecat spre facil, transcriindu-şi sentimentele în manieră "kitsch". Portativele versurilor sale sunt pline acum de note false. Bombasticismul e curent; te afli într-o grădină abandonată buruienilor. Dar poemele sale bune, când inevitabila oboseală încă nu-l făcea să aţipească, ne cuceresc prin tonul lor de confesiune directă, cu glas tragic, prin caligrafierea lor parcă voit strâmbă. Sunt versurile unui poet când pur şi duios, când cinic şi anarhic.
Aura lui Haringer a pierit, dar şoapta sa caldă, tremurată, te urmăreşte mereu prin spaţiu...

1968

Jakob Haringer

Autor
Născut: 16 martie 1898, Dresda, Germania
Decedat: 3 aprilie 1948, Zürich, Elveţia

ANETTE KOLB, SIMBOL AL INTELECTUALITĂŢIi SUPERLATIVE Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

ANETTE KOLB, SIMBOL AL INTELECTUALITĂŢIi SUPERLATIVE

Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Anette Kolb a fost un spirit elevat al culturii germane contemporane, o personalitate a cărei însuşiri artistice se cer scrise întotdeauna cu majuscule. Fiică a unui arhitect-grădinar căsătorit cu o pianistă pariziană, Anette Kolb întruchipa nu numai două rase, ci şi expresia a două culturi pe care de-a lungul anilor izbutise să le contopească într-o sinteză originală. Drumurile, gândurile şi preocupările ei spirituale pendulau permanent între Germania şi Franţa, ţări pe care le visa trăind în armonie, ideal nutrit odinioară şi de alsacienii Ernst Stadler şi Rene Schickele. Autoare a câtorva romane remarcabile (DAS EXEMPLAR, DAPHNE HERBST, DIE SCHAUKEL) şi a numeroase eseuri aşternute pe hârtie cu o peniţă deosebit de fină, ea lasă în literatură germană o opera autobiografică de adâncă analiză psihologică feminină. Subiectul principal al operei Anettei Kolb este aristocraţia, privită cu un ochi ager, critic, fără tentativa idealizării. În cărţile ei sunt conturate siluete de dinaintea primului război mondial, domneşte atmosfera saloanelor din Germania de sud (îndeosebi Munchen) şi Paris. Tradiţia din care descindea, delicateţea ei umană şi intelectuală, respingea prusianismul rigid, militarist, zgomotos, de care avea oroare, orientându-se spre o lume cu valori moral-istorice consfinţite de veacuri. Democrată convinsă, în anul 1914 îşi simte idealurile pacifiste zdruncinate, pentru ca mai târziu, la instaurarea dictaturii hitleriste să-şi vadă întreagă existenţa încadrată într-un chenar de doliu...

Pleacă în Franţa, apoi în Elveţia, şi până la urmă se stabileşte în Statele Unite, unde nostalgiile aveau să-i pustiiasca sufletul. Revine în Europa îndată după capitularea Germaniei, bătrânul şi încercatul nostru continent fiind pentru ea (şi nu numi pentru ea!) singurul loc unde se poate trăi - un continent pe care îl confundă, cum spunea cineva, cu Mozart, Wagner şi Hofmannsthal, cu Munchen şi Paris, cu Salzburg-ul, superba reşedinţa a barocului austriac.

Anette Kolb a murit în vârstă de 92 de ani, după ce devenise o legendă şi un simbol al intelectualităţii superlative. Ultimile ei fotografii ne arată un chip ultragiat de timp, dar vioiciunea ei spirituală care o făcuse celebră, i-a rămas întipărită în priviri până în ultima clipă a vieţii.

1968

Annette Kolb
Autor
Născută: 3 februarie 1870, München, Germania
Decedată: 3 decembrie 1967, München, Germania
Premii: Premiul Goethe

JURNAL GERMAN, I Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Octombrie, 1966

Aşezat între Rin şi Main, nu departe de Frankfurt, Darmstadt se înfăţişează drept un oraş puţin sever, izbitor de ordonat. Este greu să-mi dau seama dacă se ridică astfel din istorie (documentele ce-l întocmesc datează din secolul VIII), mai cu seamă că raidurile aeriene ale celui de al II-lea război mondial nu cruţaseră nici această venerabilă aşezare omenească. Spre deosebire de Frankfurt am Main, azi în mare măsură americanizat (bisericile şi casa în care s-a născut Goethe rămân oaze în centrul oraşului!) Darmstadt, capitala Landului Hessen, inspiră străinului o oarecare încredere în tihnă şi confort. Aceste atribute par să fie tradiţionale aici, dacă e să dăm crezare Johannei Schopenhauer, care prin anul 1816 scriind despre Darmstadt vorbeşte cam de acelaşi lucru, cu un plus de încântare pentru seninătatea locuitorilor. În mod cu totul special, oraşul îi oferă străinului speranţa contactului apropiat cu o atmosferă culturală deodebita de penetrantă. Aici trăise o vreme marele dramaturg modern Georg Buchner (1813-1837), scriitorul revoluţionar care crease MOARTEA LUI DANTON, comedia LEONCE UND LENA şi o piesă neterminată, celebră cu toate acestea, şi binecunoscută tuturor: WOYZECK. Azi nu mai există casa sa părintească, dar o tablă de marmoră, îi indică locul; cum ea se află pe Grafenstrasse, pe unde trec zilnic, am prilejul să meditez la soarta acestui spirit înflăcărat, geniu răzvrătit împotriva seninilor săi concetăţeni, nevoit până la urmă să fugă din urbea pe care o voia cuprinsă de flăcările revoluţiei purificatoare. Aici se născuse în 1741 prietenul lui Goethe, Johann Heinrich Merck, poet al Sturm und Drang-ului şi tot aici îşi pusese capăt zilelor, ajuns într-o imposibilă situaţie financiară. În cea mai veche biserică a oraşului (Stadtkirche, din secolul XV) Johann Gottfried Herder se cununase cu Doamna Carolina Flachsland. Iar între anii 1881-1888, Ştefan George, venit din Bingen, urmase gimnaziul Ludwig-Georg, editând şi o revistă literară intitulată ROSEN UND DISTELN. În Darmstadt se născuse Karl Wolfskel, credincioasa umbră a lui George, liricul şi filologul, pitoreasca figură literară din anii preexpresionismului. Tot aici, încă din vremea de dinaintea primului măcel mondial, îşi petrecuse tinereţea marea poetă modernă, nefericită Elisabeth Langgasser, cântăreaţa atât de inspirată a naturii din împrejurimi, dominate de păduri culcate pe coline parcă plutind în pulberi de aur înceţoşat.
Numele oraşului Darmstadt a devenit o noţiune! Evident, nu numai pentru cele spuse până acum! Toamna mai cu seama, zeci şi sute de cotidiene ale lumii îi tipăresc numele, asociindu-l automat "Premiului Buchner". Datorită lui "Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung", cu sediul într-un splendid cartier de vile (de pe Mathildedenhohe) clădite în acel "Jugendstil" de la începutul secolului. Acest înalt for de cultură, care adună în jurul său personalităţi de prestigiu internaţional (am în vedere membrii ei împrăştiaţi prin Germania apuseană şi Austria, Elveţia şi Olanda ori Anglia şi Statele Unite) acordă anual, în cadrul lucrărilor ei de toamnă, marele Premiu Buchner. Este momentul în care oraşul pare să tresară din somnolenţa sa aproape istorică: gazetari şi editori din toată Germania apuseană vin să asiste la decernarea râvnitului premiu. Cei mai atenţi sunt fireşte gazetarii: surprizele nu sunt excluse, uneori pot avea efectul unei bombe de mare tonaj! În urmă cu vreo trei ani, "furiosul" Enzensberger, conform tradiţiei, la înmânarea premiului, ţinuse o cuvântare. Cu acel prilej aruncase o bombă, speriind unele spirite conservatoare: cerea adoptarea unei politici realiste faţă de R.D.G. Dar în acest an urma să explodeze o bombă adevărată, mai precis: în ziua de 15 octombrie, după ora 16:30, în sala "Otto Brandt" de pe Alexanderstrasse 22. Era o cumplită ameninţare a unui elveţian, nemulţumit că distincţia îi fusese acordată prozatorului şi graficianului Wolfgang Hildesheimer. După părerea lui "Frankfurter Allgemaine" răzbunarea viza mai mult "Grupul 47". Se poate. Cordoanele de poliţişti, dublate de agenţi sanitari, n-au avut însă de lucru: era o farsă! La început crezusem că e vorba de măsuri de pază, mai cu seama că domnul primar Dr. Ludwig Engel apăruse cu un splendid lanţ (de aur) la gât. Toată povestea pe care v-o relatez aveam s-o aflu de-abia la recepţia Academiei, câteva ore mai târziu. Momentul decernării premiului s-a desfăşurat deci fără accidente, aproape extrem de solemn, dacă fac abstracţie de clipele de agitaţie provocate de ironiile cuvântării lui Hildesheimer. Astfel, o sală plină, dominată - ca pretutindeni în lume cu asemenea prilejuri - de studenţi, avusese plăcerea să asculte un frumos LAUDATIO rostit de Walter Jens. Îl ştiam pe acesta, cu ani în urmă încă, nu numai criticul şi eseistul cel mai sagace al "Grupului 47", dar în acelaşi timp un reprezentant de frunte al noii spiritualităţi germane. În stilul retoric, care-l caracterizează, Walter jens a prezentat, poate puţin împrăştiat, opera lui Hildesheimer dovedind o forţă analitică neobişnuită, impresionând totodată prin darul generalizării şi mai cu seamă prin erudiţie. Privindu-i privirea ascetică, răvăşeala înfăţişării fizice, acest tânăr intelectual mi-a sugerat tiparul cărturarului (din ce în ce mai rar) petrecându-şi viaţa printre cărţile dintre care se lasă smuls cu durere. De fapt, această impresie mi-o făcusem încă înainte de evenimentul de care vorbesc. În cadrul lucrărilor de toamnă Dolf Sternberg ţinuse o prelegere destul de interesantă (cu exemplificări uneori fortuite): "Omul de stat ca retor şi literat". Intervenţia lui Jens, sosit în sală în ultima clipă, fusese o memorabilă demonstraţie de erudiţie, dar mai cu seama, originalitate în gândire. dar câtă oboseală trăda chipul sau palid. Şi, ciudat: acest malaxor de cărţi nu poartă ochelari!

Să revin la "Premiul Buchner". Dotat cu o sumă foarte substanţială, el i-a luat locul renumitului "Premiu Kleist", acordat în special în perioada interbelică. Până în prezent, cu premiul Buchner au fost încoronate nume dintre cele mai sonore ale literaturii germane contemporane: Marie Luise Kaschnitz, Elisabeth Langgasser, Gunter Eich, Karl Krolow, Ingeborg Bachmann s.a.m.d. Recentul laureat, Wolfgang Hildesheimer, face parte din generaţia scriitorilor impuşi în deceniul al cincelea, care au depăşit faza influenţei literare americane (mă gândesc în special la Heinrich Boll). S-a născut la Hamburg în anul 1910 şi trăieşte, conform obligatoarei mode vest-germane, dincolo de graniţele ţării, mai precis în Elveţia. El este un "Weltmann", fumează pipă, e frumos încărunţit, curtenitor, şi, ca orice laureat, ştie să-şi mascheze fericirea. L-am cunoscut personal, în seara recepţiei. Doream un contact direct mai mult cu opera decât cu omul. Mulţumită domnului Walter Boehlich de la "Editura Suhrkamp", într-un timp record m-am văzut cu toate cărţile acestuia pe masă: proză şi teatru. Impresii la un prim contact: artistul se relevă drept satiric de bună calitate, universul său e alcătuit dintr-o bizară lume a trecutului, pe un fundal al culturii trecutului. Este, cum spune un comentator, "dorinţa să descopere singur, să creeze el însuşi, să trăiască el însuşi, să TRĂIASCĂ autentic în centrul unei lumi deja trăite".

Cu încheierea recepţiei, peste festivitatea premierii căzuse cortina. Urmă deci să-mi iau rămas bun şi să mă îndrept spre hotel. "O, încă nu, îmi spune poetul  şi prozatorul Rudolf Hagelstange. Nu vrei să vii cu mine? Ce zici, se adresa lui Krolow, îl ducem la Schlosskeller?" Peste câteva ore urma să plec la Frankfurt, cu bilet cumpărat pentru Viena. Trecema prin oraşul pustiu şi ajungem în dreptul acelei pivniti (de fapt o catacombă) la care eram invitat. La intrare, un schelet de vacă, avertizând contactul cu o lume neobişnuită. "Sunteţi membri?" ne întreabă un tânăr cu voce severă. "Da, răspunse Hagelstange, da, suntem cu toţii membrii Academiei". Aici însă nu au ce caută asemenea intelectuali! Dar proaspătul meu prieten este o personalitate bine-cunoscută nu numai în lumea literaţilor... Intrăm adânc sub temeliile oraşului; observ de îndată un clocot şi în acelaşi timp o mişcare de umbre ce l-ar fi făcut pe oricine să creadă că aici se pregăteşte o conjuraţie sinistră. La lumina lumânărilor privesc pereţii afumaţi, savant împodobiţi cu artă abstractă, cu pop-art şi pictură de gang (în germană KITSCH) ostentativ atârnată aici. După o vreme nu mă mai interesează peisajul kafkanesc din jur: Hagelstange, provocat, povesteşte despre primul sau volum, VENEZIANISCHES CREDO, tipărită ilegal pe vremea când era soldat în Wehrmacht. La masa noastră s-au adunat scriitori cunoscuţi şi necunoscuţi, sau pur şi simplu muritori de rând. Hagelstange nu se dezminte: comandă neîntrerupt şi trebuie să bem într-un tempo cu care, din fericire, sunt obişnuit. Fără îndoială, îmi spun, această pivniţă stranie, plină de figuri existenţiale, de genii şi nebuni, nu aparţine Darmstadt-ului, oraş tradiţional, ordonat, sugerând tihna şi confortul.