Deschizând colecţia CĂRŢII ROMÂNEŞTI intitulată "Mari scriitori români" şi poeţilor (pe lângă prozatori şi dramaturgi), ne-am gândit că numele poate cel mai potrivit pentru debutul în acest domeniu ar fi cel al lui Petre Stoica, mare creator liric, cu o operă impresionantă, operă care străbate, într-un chip original şi fără echivoc, ultimii cinzeci de ani de poezie românească.
Petre Stoica este, în primul rând, un poet care se aşează pe sine dincolo de mode, ca şi de cerinţe exterioare versului. În anii proletcultismului, în a căror atmosferă nefastă debutează, poetul întoarce spatele "noului" şi se autoproclamă un cântăreţ al "vechiului". În deceniile şase şi şapte, când mulţi autori lirici din peisajul nostru poetic fac din limbaj obiectul poeziei, Petre Stoica, dimpotrivă, face din obiecte limbajul predilect al acesteia. Poetul desacralizează şi demitizează. Redescoperă absurdul şi discontinuităţile suprarealismului. Astfel, pentru sine, poezia "nu-i fete de l'intelect/ e doar un felinar în ceaţă".Redescoperă, cu forţă de emblemă, eul existenţei banale şi al realităţilor cotidiene, atras de lucruri, dar şi conştient, prin ironie şi autoironie, de posibila lor agresivitate: "eu/ fumător de ţigări ordinare/ consumator de rachiuri ieftine/ şi prieten cu popândăii şi cu toate/ vieţuitoarele ameţite de ploaie/ eu/ o notă veselă pe o partitură tristă".
Acest eu are drept vocaţie fundamentală faptul de a se dezvălui pe sine, dezvăluind, în acelaşi timp, adevărul peisajului care îl înconjoară. Chiar şi autoportretul pe care şi-l compune poetul este acela al unei fiinţe trăind ÎN RĂSPĂR faţă de norme şi convenţii: "Sunt de statură potrivită port barbă/ şi am o concepţie de viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/ şi mai cu seamă îmi place să va pun sub nas/ adevăruri pline cu praf de strănutat"
Poemele "simple" ale lui Petre Stoica, poeme din care "izbucnesc mirosurile şi zdrenţele erei atomice sau behăitul oilor mănate la abator", au reînoit şi reinoiesc, fără îndoială, limbajul liricii româneşti. Nu mai puţin, ultimile volume de poeme ale lui Petre Stoica, cele de după '90, arată fidelitatea "vocii" singulare a poetului ("fidelă în faţă hârtiei/ fidelă oricând şi oriunde") la aventura sinelui sau în lume şi la propriul adevăr uman. Limbajul de astăzi al poetului este, depotrivă, un limbaj al melancoliei, dar şi un limbaj care nu se arată deloc indiferent la discursul rebarbativ, politic şi social.
Marea originalitate a lui Petre Stoica ar consta, însă, în faptul că poemele sale prezintă o dovadă palpabilă că miracolul vieţii trăieşte în orice. Iată, de pildă, "descompus" universul unuia dintre poeme: frunze de tutun, albine lipite de gura borcanului cu urme de zahăr, trepetnicul căzut în oala cu lapte, curcile picotind la umbra gardului, muşcatele prăfuite din cutiile de conserve, un bătrân care trece drumul ţinându-se cu mâna de burtă, autobuzul de seară. Ce se întâmplă cu toate aceste prezenţe, din care clamează însăşi umilitatea? Nimic mai mult, dar şi nimic mai puţin. Toate, cum scrie poetul, "vor învia din morţi şi vor cere o picătură de apă". Poeme despre melancolie (ca loc unde dorinţa se uneşte cu luciditatea), poeme despre tristeţe, teamă, agonie, neant, poeme despre trecut ("bestia tandră ce roade cu dinţişori de oţel""), dar şi despre un prezent confuz ("fumăraia democrată"), poemele lui Petre Stoica întrupează, ca ultima realitate, viaţa şi moartea:
eu îmi contemplu cactuşii unghiile
pe terezia ruginită din pivniţă îmi cântăresc lucrările anilor
în timp ce-n subconştientul meu are loc o luptă năvală
între leii morţi şi stindardele vieţii
(2004)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu