Petre Stoica:
Termenul de "expresionism" a fost pus în circulaţie pentru prima dată în Franţa, la "Salon des Independants", în anul 1901. El denumea astfel pictura lui Julien Auguste Herve, un artist "academic" mediocru. Cam în acelaşi timp îl întrebuinţase Van Gogh în scrisorile sale. Mai târziu, acest cuvânt deosebea pictura lui Matisse şi a "independenţilor" de cea a "impresioniştilor". Dar nu se încetăţenise în Franţa. El fusese preluat de pictorii germani (în 1911) pentru a caracteriza tablourile lui Van Gogh, Munch şi Gauguin. După aceea a trecut în literatură (tot în 1911), devenind ştampila aplicată tuturor noutăţilor din poezie, proză, teatru şi artele plastice. Rampa de lansare a termenului, întrebuinţat deseori impropriu, derutând astfel cititorul, l-a constituit celebra revistă berlineză DER STURM (prin W. Worringer, care publicase în paginile ei eseul ZUR ENTWICKLUNGSGESCHICHTE DER MODERNEN MALEREI). Nu ar fi exclus ca termenul de expresionism, după cum afirmă Paul Portner, să fi apărut chiar în 1910, când l-a întrebuinţat pictorul Max Pechstein. Un exeget mai recent, Armin Arnold, susţine că el a apărut în Anglia în anul... 1850, primind aplicaţie la literatură în Statele Unite, pentru trei decenii de la această dată.
ÎNTR-UN VECHI ALBUM
Georg Trakl în traducerea lui Petre Stoica
din "POETI AI EXPRESIONISMULUI" (1971)
Mereu şi mereu revii, tu melancolie,
O, blândeţe a sufletului singuratec.
Se porneşte stingerea unei zile de aur.
Greu de umilinţă, durerii se apleacă cel care rabdă
De priitoare melodie şi fragedă demenţă răsunând.
Priveşte! a şi-nceput amurgul.
Din nou se întoarce noaptea şi Muribundul se tânguie
Şi altul mai jeleşte împreună cu el.
Plin de fiori, sub stele tomnatice
An de an capul se înclină mai adânc.
SEARA
Georg Trakl în traducerea lui Petre Stoica
din "POETI AI EXPRESIONISMULUI" (1971)
Galbenă-i încă iarba, cenuşie şi neagră pădurea:
Dar seara se luminează un verziş.
Din munţi pârâul vine rece şi limpede,
Răsună-n ascunziş de stânci; la fel răsună
Când beat îţi mişti picioarele ; sălbatecă hoinăreală
În albastru; şi desfătatele strigăte ale păsărilor.
Cea atât de sumbră acum, mai adânc îşi înclină
Fruntea peste apa albăstrie, suav femeiască.
Din nou asfinţind în verde rămuriş de seară.
Armonios răsună pasul şi melancolia în soarele de purpură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu