BRECHT ÎN ULTIMUL RĂZBOI MONDIAL Petre Stoica în rev. "Secolul 20" din nr.10/1962

BRECHT ÎN ULTIMUL RĂZBOI MONDIAL
Petre Stoica în rev. "Secolul 20" din  nr.10/1962
După venirea lui Hitler la putere, un număr impresionant de scriitori germani a pornit pe drumul lung al exilului. Bertolt Brecht, dușman declarat al fascismului, se văzu și el nevoit să caute un refugiu provizoriu dincolo de granițele germane. Prin intermediul unui articol semnat de Hans Bunge în revista NEUE DEUTSCHE LITERATUR, aflăm date noi în legătură cu anii petrecuți în emigrație de marele dramaturg și poet german. Interesul lor istorico-literar este dublat de unul politic, astăzi când în lumea capitalistă mai dăinuie practicile persecutarii intelectualitățîi progresiste, inclusiv în Germania de Vest, adică pe o bună parte a teritoriului țării din care a plecat odinioară Brecht.
Scriitorul pleacă din Germania la vârsta de 35 de ani. Printre antifascistii urmăriți cu perseverență de naziști - arată autorul articolului - Brecht era unul dintre cei mulți. Dar el n-a fost un dușman anonim al lui Hitler. Cântecele lui revoluționare erau cântate de muncitori când iereau să demonstreze în stradă, piesele sale erau reprezentate pe scenele multor țări, vocea lui Brecht era auzită în lume. Fasciștii germani știau că Brecht este dușman periculos, tocmai de aceea l-au trecut pe listele de urmărire. Țările în care caută adăpost - aproape douăsprezece la număr - sunt abandonate la intervale scurte deorece din umbră îl urmărește fie Gestapo-ul, fie, după câțiva ani, Wermacht-ul pornit în aventură europeană. Nu se află nicăieri în siguranță; țara care îi oferea seara găzduire, dimineață nu este exclus să-i devină ostilă Deocamdată se stabilește în Danemarca dar fasciștii danezi cer deportarea lui...

Despre însemnările doctorului George Ulieru Petre Stoica în revista "Steaua" nr. 9 / 1957

În 1946, revista Fundațiilor (nr. 7-8-9) publică pentru prima dată partea cea mai mare a interesantului jurnal intim alcătuit de medicul George Ulieru. Surprinzatoarea descoperire a ÎNSEMNĂRILOR stârni numeroase comentarii în acea vreme. Mulți și-au pus întrebări în jurul numelui ce - bănuiau - trebuia să ascundă un scriitor talentat. Adevărul este că autorul lor, mort încă în 1944, n-a întrevăzut valoarea lor documentară și artistică, nefiind un scriitor în înțelesul strict al cuvântului.

Însemnările medicului George Ulieru așternute destul de laconic într-un caiet de diagnostice și prospecte Bayer, constituie "o reală revelație", într-un cuvânt "o operă literară de o savoare excepțională" cum pe drept remarca prof. acad. Alex. Rosetti în prefața primei ediții a ÎNSEMNĂRILOR. Fără să-și dea seama, doctorul Ulieru a făcut literatură anti-semănătoristă. Ea se situează la polul opus aceleia ce împrăștie parfum peste un peisaj dezolant în care țăranul cu existența-i mizeră ne este înfățișat în straie de sărbătoare cu frumoase flori de arnici la cămașe, chiuind în horă sau mânând plăvanii injugati la plug.
Cu o precizie care nu da greș, doctorul Ulieru fixează cadrul moral al acestei lumi de la țară, realizând poate unul din cele mai veridice tablouri ale satului nostru din preajma celui de al doilea război mondial. Lupta sa pentru a îndrepta starea de lucruri din mediul rural, adevărată lupta cu morile de vânt, l-a doborât moraliceste. La o vârstă nu tocmai înaintată demisionează din funcția de medic de plasă, lipsit de mijloace și aruncat pe toate drumurile.
De toate acestea ne-am reamintit răsfoind deunăzi o frumoasă ediție a ÎNSEMNĂRILOR traduse în polonă. Cu același prilej am căutat printre rafturi ultima ediție apărută la noi - una modestă în 1949. Atât. Am consultat de asemenea Proiectul de plan al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (1957), dar am încercat dezamăgirea de a vedea că la rubrica de reeditări valoroasa carte a fost și de data asta omisă. Cititorii - mult mai numeroși în ultimii ani - continuă să fie păgubiți de o carte plină de tâlcuri și interesantă literatură.
Dacă E.S.P.L.A. și-ar propune să retipărească vreodată ÎNSEMNĂRILE UNUI MEDIC DE PLASĂ, n-ar strică să între în posesia jurnalului manuscris dând, în sfârșit, la lumină documentul integral.

Ion Negoitescu - Petre Stoica

De-a lungul întregii maturități, de la CASETA cu ȘERPI (1970) la TANGO și ALTE DANSURI (1989), poezia lui Petre Stoica e dominată de un indelebil sentiment de scârbă morală. Chiar și atunci când acest sentiment prinde alură pregnant estetică, împodobind declinul...

Eugen Negrici - Petre Stoica

Eugen Negrici

Petre Stoica

 
..."Familiarizat cu poezia germană și austriacă - din care a tradus masiv - Petre Stoica a avut un rol de prim ordin în modernizarea poeziei românești în vremea derutei post-staliniste. Întâi pentru că a redescoperit, alături de ceilalți poeți de la Steaua, avantajul prezenței discrete a EULUI biografic și virtuților uitate ale tonului potolit și adecvat și ale emisiei cu surdină. Gălăgioasa poezie agitatorică declarativă, ca și versificarile sfătos narative întrerupte de chicoteli, care au acoperit, vreme de un deceniu, întreg câmpul literelor românești, au devenit ridicole prin simpla prezență a unei alternative de acest tip, adică mai în spiritul ideii înseși de poet și de poezie.

Apoi, pentru a contribuit la fortificarea opiniei că poezia nu are nevoie, pentru a ființa, de fapte glorioase pe care să le cânte rapsodic și că orice lucru, oricât de umil și orice întâmplare, oricât de banală - introduse într-o anume ecuație artistică -, se solemnizeaza și ne oferă prilejul unei "imbogatiri conceptuale", cum spunea Benveniste"

Eugen Negrici - Literatura romana sub comunism. 1948-1964, Cartea Romaneasca 2012

PĂDUREA VIENEZĂ 1896 RAOUL HAUSMANN - poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre bpt, editura minerva (1970) traduceri de Petre Stoica

PĂDUREA VIENEZĂ 1896

RAOUL HAUSMANN

poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de Petre Stoica

pentru Friederike Mayrocker

Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.

Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.

Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.

RAOUL HAUSMANN Petre Stoica din "poezia austriacă modernă de la rainer maria rilke până în zilele noastre" bpt, editura minerva (1970)

 RAOUL HAUSMANN (12 iulie 1886, Viena, Austria - 1 februarie 1971, Limoges, Franța) vede lumina zilei în capitala Austriei, care nu e dispusă nici azi să-i recunoască personalitatea artistică deosebit de complexă. Dar Housmann e notoriu pe alte meridiane, în Franța și mai cu seamă în Anglia. În primul rând, istoria literară îl înregistrează drept întemeietorul dadaismului berlinez ("Club Dada"), dominat odinioară de inspaimantatorii "H" Hausmann, Huelsenbeck, Heartfield și Herzfeld), infinit mai radicali decât de confrații lor din Svitera, dacă ne gândim că Huelsenbeck propunea "să se facă literatură cu pistolul"... După informațiile admiratorilor lui Hausmann, consemnăm faptul că el este inițiatorul fotomontajului (în anul 1918) și totodată precursor necontroversat al "neodadaismului" și al "pop-art"-ului. Spirit efervescent, teribil de inteligent și cu pânzele mereu îndreptate spre orizontul noului, Hausmann înscrie și alte performanțe în palmaresul "invențiilor". Astfel, i se atribuie descoperirea "complexului Clitemnestra", și a otophonului (în 1927), transferat ulterior în mașina electrică de calculat, care în anul 1935 obține patent la Londra! Totodată, numele sau e trecut în fruntea pionierilor fotografiei, domeniu în care a adus inovații dintre cele mai substanțiale. Hausmann a colaborat la numeroase reviste europene și a expus tablouri în marile capitale ale lumii. Este autorul următoarelor cărți: Hurrah (1921), Tratat de chestiuni fără soluții importante (1958), Courrier Dada (1958), Catrafuse (1961), Limbaj de țăndări (1962), poeme și lemne (1961), Pin și povestea lui Pin (1962), în colaborare cu Kurt Schwitters.

Regii știu să aștepte la barieră Petre Stoica, joi 10 iunie 2018, România Liberă

În timpul războiului, Majestatea Sa regele Mihai poposea uneori la Banloc, unde3 își avea reședința regina Elisabeta. Satul în care imiimplineam copilăria stăpânea pământuri ce se întindeau până-n vecinătatea pomenitei localități. Consătenii mei povesteau despre tânărul nostru suveran lucruri pentru mine de domeniul neverosimilului: ba că Regele, solitar, se întreține cu oameni surprinși la muncile câmpului, ba că se avântă vijelios cu mașina de pe digul Barzavei, oprind brusc motorul la firul râului. Cum să umble, gândeam de unul singur, Regele? Mi-l închipuiam înconjurat permanent de generali și de curteni gata să-i satisfacă dorințele, cât de mici. Într-o zi-ne aflam în vara anului 1943-un văr de-al meu, proaspăt venit de pe front-hotărâse să plece cu căruța la Deta, cocheta reședință de plasă străbătută de șoseaua legând metropola Banatului de Stamora-Moravita. La insistențele mele, vărul îmi acceptase compania. Deși bine întreținută, șoseaua era îngustă, căruțele încărcate cu păioase fiind nevoite a parcurge un drum paralel tare prăfos. Tocmai când ne-am apropiat de haltă căii ferate din fața Detei, acarul a coborât bariera. Simultan s-a oprit, aproape lipită de noi, o mașină decapotată. Vehiculul de tip militar avea la volan un tânăr în ținută civilă. Purta jachetă sport de culoare maronie, ochelari de soare și sapcă de genul celor întrebuințate pe atunci de schiori. Vărul mi-a făcut semn ușor cu cotul, șoptindu-mi: "Regele!". Cum, Regele? El, fără nici o suită?-mi-am zis nedumerit. Și-a aprins o "Plugara", tigară cea mai ieftină din România, fabricată din tutun negru și foiță galbenă. Bariera rămânea neclintită, Majestatea Sa fuma liniștit și abia după ce și-a scos ochelarii de soare, am recunoscut chipul acela frumos, familiar mie mulțumită portretelor atârnate în sălile de clasă, alături de cele înfățișând pe Regina mamă Elena. Trecerea mărfarului pusese capăt unei așteptări de aproximativ zece minute. Mașina Majestății Sale a dispărut fulgerător, iar noi am luat-o câtinel spre țintă.
Scena trăită de mine capătă aură pe măsură ce țara noastră intră tot mai adânc în bezna socialismului invincibil. Mahării din fruntea statului se credeau acum ei regi, niște altețe nemaicunoscute în istorie. Altfel spus, grobieni care învățau mânuirea tacâmului de la chelnerii Regelui adevărat, cel iubit de intraga suflare românească, detronat cu brutalitatea specifică bolșevicilor. Față de predecesori, Ceaușescu Nicolae se credea mai mult: împărat. Pe unde gonea interminabila-i coloană de mașini trebuia să încremenească totul, chiar și cu riscul unor catastrofe ireparabile. Dar ce rost mai are să reamintesc momente coșmărești, vii încă în memoria oamenilor? Și totuși, stărui asupra unei întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă, Doamne ferește, alaiul scornicestianului s-ar fi văzut întâmpinat de o barieră lăsată? Un simplu semn citit în privirile împăratului roșu ar fi dus numaidecât la decapitări începând cu amărâtul de acar, până la ministrul trenurilor, bașca totală reorganizare a serviciului de pază și protocol.
Nici în calea actualei coloane prezidențiale nu răsar bariere lăsate, au grijă băieții ca voiajul să decurgă șnur. Cât privește grija de a defaima instituția monarhică, ea îi revine actualului strașnic păzit al națiunii. Cei cu mintea întreagă știu însă că regii constituționali respectă legile, oricât de banale ar fi ele, ca bunăoară una impusă de regulile circulației. Evocarea mea cu valoare de simbol nu este adresată persoanelor care l-au cinoscut îndeaproape pe Majestatea sa Regele Mihai prețuindu-i cumpătarea dublată de proviabila modestie. Ea se adresează neinformaților duși de valul unei deșănțate propagande antimonarhice, purtată mai totdeauna de cei care mai ieri se ingrasau la privitul fastului comunist întreținut cu biciul, cu tropoțică sud-dunăreană și cu ovațiile regizate.

Petre Stoica - Coplesit de glorie (reeditare), Editura Vinea 2018

„OTRAVA DIN RĂDĂCINILE ODEIˮ SAU DESPRE POEZIA „CU SUFLETUL LA GURĂˮ

Cu Petre Stoica se realizează, în fapt, o dezinhibare de proporții a Poeziei în spațiul din spatele Cortinei de fier. Dacă Nichita Stănescu  reușea, treptat, o reluare a legăturilor întrerupte brutal (și total) două decenii la rând cu modernitatea românească interbelică (cu poezia sa se reintră în aerul tare al poemelor unor Blaga, Arghezi, Vinea, Bacovia), prin Petre Stoica occidentalizarea, cu trimiteri către lirica americană fățiș explozivă, dar și, deopotrivă, către avangardele și postavangardele vest-europene, devine  miză obsesivă.
Astăzi apare ca o evidență că numai Petre Stoica putea să scrie textele „în răspărˮ, inflamate, insurgente (individualul își exibă deopotrivă subiectivitatea și personalitatea; acumularea de șocant și derizoriu conduce, organic, la reliefarea tarelor sociale specifice comunismului primitiv de tip Ceaușescu), din volumul „Copleșit de glorieˮ.
Cartea începe percutant, cu referirea la încoronarea, deja împlinită, cu Premiul Nobel. „Deşi sunt laureat al Premiului Nobel...ˮ, scrie poetul. Sigur, afirmația ar putea fi considerată doar amuzant-teribilistă, mai ales că, pe măsură ce discursul se rostogolește, prima impresie este că autorul se autopersifleză, el trăind „într-un sat oarecare plasat la marginea continentuluiˮ, unde „cuvintele rachiurile şi supa de chimen / mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noeˮ.
Recitit, poemul, cum jarul în care se rotește cu îndemânare un  vătrai, dă cumva pe de lături. Iese din matca previzibilului și plonjează în subversiv. Iată textul  în integralitatea sa: „Deşi sînt laureat al Premiului Nobel deşi fac parte din clubul milionarilor deşi mă bucur de toate privilegiile de care se bucurau maharadjahii cîndva prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare plasat la marginea continentului aici cuvintele rachiurile şi supa de chimen mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noe să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoie.ˮ
Enumerarea în prima parte a textului a trei trepte/ipostaze: (a) de laureat al Nobelului; b) de apartenență la „clubul milionarilorˮ; c) de beneficiar de privilegii precum cele ale maharadjahilor, este oare numai un gest de bravadă? Oare câți dintre poeții congeneri, la București, în plină dictatură roșie, își permiteau să se exprime astfel? 
Dar întrebarea aceasta nu poate fi altfel decât retorică. Doar Petre Stoica a îndrăznit (și a reușit, axiologic) un asemenea poem.  De fapt nu este vorba nicidecum de autopersiflare, ci de persiflarea directă și în mod repetat a realităților din țările din estul Europei, unde era imposibil să faci vreodată, scriitor ori nu, parte din vreun club al milionarilar, ori să ai, ca intelectual, privilegii de maharadjah. Cât despre deținerea unui Nobel,  pentru literatură, de către un scriitor din România socialistă, nici în cel mai optimist vis nu se putea închipui!
Intenția lui Petre Stoica de caricaturizare a societății-capcană comuniste este întărită, în poemul citat mai înainte, de versul: „prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare...ˮ. Accentul cade pe cuvântul „preferˮ, deci „preferințaˮ de a alege retragerea într-o viață paralelă sistemului generalizat devine nu numai un gest de curaj, ci și  un gest extrem de orgolios. 
Titlul poeziei: „Precizări pentru toate agenţiile de presă din lumeˮ merită o atenție anume. Este, și el, redactat cu nedisimulată intenție satirizantă. Că, nu, nici chiar prin miracol nu ar fost posibilă prezența acestor mari agenții pe malurile Dâmboviței... Versul final, „să dau şi alte explicaţii cred că nu e nevoieˮ, poate fi citit și în acest mod: România este o țară închisă, absența libertății este vizibilă cu ochiul liber. Nu  e nevoie de „alte explicațiiˮ,  sunt inutile în fața evidenței.
Continuând lectura volumului „Copleșit de glorieˮ în cheie politică, am alcătuit, pentru uz propriu, o listă cu versurile pe care le prefer. Iătă câteva dintre ele: „descrierea vieţii mele rămână pe seama lăcustelorˮ (în poemul „de obiceiˮ); „insectele au ieşit din bezna lor milenară (în „jurnalˮ, I); „dacă mai scriu? / îmi alcătuiesc opera completă / cine mă ajută? pîndarii plasaţi lîngă sat [...] / dacă mă tem? / nu m-am temut niciodată (în „interviuˮ, II). Sau: „E timpul să spun despre mine câteva lucruri esenţiale / [...] că nu m-am bărbierit niciodată cu un brici neascuţit  / [...] că nu am călătorit niciodată inutil cu zeppelinul  / în sfîrşit că nu am avut parte de o înmormântare la înălţimea aşteptărilor / e timpul să spun toate astea / pentru ca exegeţii mei să nu bată câmpii / în anii cînd s-or apuca / să-mi perie haineleˮ („e timpulˮ).
Nu e greu de imaginat pe cine anume semnifică „lăcusteleˮ, „insecteleˮ ori „pândarii plasați lângă satˮ din poeme. Cuvântul „plasațiˮ spulberă orice ambiguitate, fiind vorba de cadrele de securitate care îi urmăreau scriitorului fiecare pas și fiecare gest. Și e de înțeles de ce consideră poetul că e foarte important să atragă, viu fiind încă, atenția „exegețilorˮ săi din viitor „să nu bată câmpiiˮ cu privirea la biografia sa, denaturând-o.

În „Jurnal, IIˮ autorul mărturisește că se află în căutarea unei „insule mai puțin poluatăˮ. Firește, mai puțin poluată decât România lăsată de Occident la cheremul Uniunii Sovietice. Versurile sunt memorabile: „în chilia mea de homme de lettres / stau aplecat peste harta maritimă a lumii / şi caut o insulă mai puţin poluată / trag zăvorul porţii şi gloriei mele îi ordon / să se plimbe în pielea goală pe stradăˮ.
Într-un alt poem foarte bun, „Interviuˮ, III, amintește, fascinate, de Valéry și cu dă cu tifla bătrânei Europa, amenințând-o că o va cuceri, neapărat, cândva în viitor: „[...] ce cred despre Valéry? /fiecare vers al său este un sicriu de cristal / [...] ce să comunicaţi Europei? / că într-o zi voi trece cu trotineta / sub arcurile ei de triumfˮ.
Există, în „Copleșit de glorieˮ, între atâtea și atâtea versuri asupra cărora s-ar putea comenta îndelung, și acestea: „Vă rog să mă anunţaţi din timp [...] / aştept cu sufletul la gură / deocamdată lucrez la o prelegere savantă / despre otrava din rădăcinile odei ava avaˮ.
Ce vers de calibru acesta din urmă! Nu oricui îi este dat să descopere „otrava din rădăcinile odeiˮ și să reflecteze asupra ei.
Petre Stoica este un poet inconfundabil. Un reper între interbelicii și posbelicii noștri de primă linie.
El scrie poeme „cu sufletul la gurăˮ. Poeme rapide. Poeme fulger. Marca sa stilistică este extrem de personală. De nu ar purta semnătura sa explicită, textele sale ar putea fi recunoscute, la lectură, în mare măsură. 

Nicolae Tzone
 

Poemele mele...

POEMELE MELE

Petre Stoica

Vai cât de mult vă înşelaţi vai
poemele mele nu au strălucirea cozii de păun
şi nici gust de migdale nu au
iartă-mă frumoasă domnişoară ilfoveană

ştiu că-ţi plac sonetele stropite cu eau-de-cologne
şi iartă-mă iubite profesor de liceu
ştiu că adori poemele al căror sens e obscur
altfel privirea nu ţi-ar fi încruntată
până şi în clipele în care faci amor
şi iertaţi-mă cu toţii voi care acolo sus în balcon
v-aţi aşteptat să arunc din gâtlej
lungi triluri de privighetoare tradiţională
dar gâtlejul meu e răguşit după atâta ţipat în pustiu
asta e situaţia v-o spun cu deplină sinceritate
poemele mele au duritatea pământului sărac
parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ
au strălucirea lămpii afumate
gâfâie ca o roabă din secolul trecut
au gustul unturii de peşte
au gustul fructelor pădureţe
au gustul vieţii refuzate
poemele mele copii părăsiţi în ploaie
poemele mele degete îngheţate
poemele mele saci cu zdrenţe
poemele mele da poemele mele glorioase
dacă nu vă plac
suflaţi-vă nasul
şi daţi în ele cu pietre

Petre Stoica-Ceva ce gasesti numai o singura data in viata (2017)

Selectia versurilor: Ion Barbu
Fotografii: Camelia Toma, Ion Barbu, Rolland Szedlacsek
Un produs al SOCIETATII CULTURALE "CONDITIA ROMANA"
Cu sprijinul:
ASOCIATIA PAX 21

PETRILA 2017
Referinte:
www.thebarbu.ro
www.facebook.com

 Sunt nouă ani de când căutătorul de cuvinte celeste își culege inspirația fiind pe alte meleaguri. Așa că prieteni și cunoscători ai lui înainte de marea trecere, dar și după aceasta - grație scrierilor sale - s-au adunat la Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia pentru a-și aduce aminte de Petre Stoica. Ion Barbu a și lansat, cu această ocazie, un album fotografic care vorbește despre legătura pe care Petre a avut-o cu Jimbolia, Marcel Tolcea a oferit o altă piesă din puzzle-ul despre personalitatea marelui scriitor, iar câțiva tineri jimbolieni au adus în actual file din cronica unei localități de frontieră. La final, mulțumindu-i Domnului, s-a oficiat o slujbă la monumentul funerar.