Despre însemnările doctorului George Ulieru Petre Stoica în revista "Steaua" nr. 9 / 1957

În 1946, revista Fundațiilor (nr. 7-8-9) publică pentru prima dată partea cea mai mare a interesantului jurnal intim alcătuit de medicul George Ulieru. Surprinzatoarea descoperire a ÎNSEMNĂRILOR stârni numeroase comentarii în acea vreme. Mulți și-au pus întrebări în jurul numelui ce - bănuiau - trebuia să ascundă un scriitor talentat. Adevărul este că autorul lor, mort încă în 1944, n-a întrevăzut valoarea lor documentară și artistică, nefiind un scriitor în înțelesul strict al cuvântului.

Însemnările medicului George Ulieru așternute destul de laconic într-un caiet de diagnostice și prospecte Bayer, constituie "o reală revelație", într-un cuvânt "o operă literară de o savoare excepțională" cum pe drept remarca prof. acad. Alex. Rosetti în prefața primei ediții a ÎNSEMNĂRILOR. Fără să-și dea seama, doctorul Ulieru a făcut literatură anti-semănătoristă. Ea se situează la polul opus aceleia ce împrăștie parfum peste un peisaj dezolant în care țăranul cu existența-i mizeră ne este înfățișat în straie de sărbătoare cu frumoase flori de arnici la cămașe, chiuind în horă sau mânând plăvanii injugati la plug.
Cu o precizie care nu da greș, doctorul Ulieru fixează cadrul moral al acestei lumi de la țară, realizând poate unul din cele mai veridice tablouri ale satului nostru din preajma celui de al doilea război mondial. Lupta sa pentru a îndrepta starea de lucruri din mediul rural, adevărată lupta cu morile de vânt, l-a doborât moraliceste. La o vârstă nu tocmai înaintată demisionează din funcția de medic de plasă, lipsit de mijloace și aruncat pe toate drumurile.
De toate acestea ne-am reamintit răsfoind deunăzi o frumoasă ediție a ÎNSEMNĂRILOR traduse în polonă. Cu același prilej am căutat printre rafturi ultima ediție apărută la noi - una modestă în 1949. Atât. Am consultat de asemenea Proiectul de plan al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (1957), dar am încercat dezamăgirea de a vedea că la rubrica de reeditări valoroasa carte a fost și de data asta omisă. Cititorii - mult mai numeroși în ultimii ani - continuă să fie păgubiți de o carte plină de tâlcuri și interesantă literatură.
Dacă E.S.P.L.A. și-ar propune să retipărească vreodată ÎNSEMNĂRILE UNUI MEDIC DE PLASĂ, n-ar strică să între în posesia jurnalului manuscris dând, în sfârșit, la lumină documentul integral.

Petre Stoica intervievat de Radu Pavel Gheo, Iaşi 22 aprilie 2000 (fragment)

"...n-am făcut parte din mai multe grupări literare. Fac aici o precizare necesară : gruparea în care eu m-am înscris este cea a revistei STEAUA.  Imediat după Congresul Scriitorilor care a avut loc în 1956 - , auzindu-l pe Baconsky şi echipa lui, impresionat de felul cum vorbesc, m-am încumetat să le scriu o scrisoare prin care am aderat la principiile lor. Ei au fost emoţionaţi, poate nu atât de scrisoarea mea, cât de versurile pe care le-am trimis. M-au căutat şi m-au publicat imediat. Ăsta a fost debutul meu literar şi aşa am devenit de-a lungul timpului un fel de consul onorific al STELEI în Bucureşti, în sensul că la început am fost redactor voluntar şi după aceea am intrat chiar în schema revistei. Ei au apreciat faptul că am reuşit să mă strecor în casele tuturor maeştrilor şi să le procur materiale pentru sumarul revistei, materiale care la Bucureşti nu aveau şanse să apară. De altfel aşa am ajuns în casele marilor scriitori români, începând cu Sadoveanu, Vinea, Maniu... în sfârşit, tot ce a supravieţuit catastrofei...

........

Sigur că Sadoveanu este o persoană controversată. Eu ştiam asta încă de pe atunci. Dar trebuie să fac o precizare : eu româneşte am învăţat citindu-l pe Sadoveanu, întrucât vin dintr-o regiune în care se vorbea o românească... mai altfel. Istoriceşte, faptul este explicabil. Am şi spus într-un interviu că, atunci când am venit la Facultatea de Filologie, făceam pluralul de la "case" - "căşi", pentru că în Banat se păstrase tradiţia şi influenţa şcolii austro-maghiare... Acuma lucrurile s-au schimbat, sigur că da, până şi ţăranii au început să vorbească o limba cvasi-muntenească. În primul rând trebuie să spun că Sadoveanu este prozatorul meu numărul 1. Am o bibliotecă Sadoveanu care conţine vreo 800 de volume, am toate ediţiile princeps, am fotografii inedite, manuscrise inedite etc. De ajuns, am ajuns la Sadoveanu prin intermediul STELEI, cum spuneam adineauri. E o poveste superbă. Aurel Rău mi-a spus: "Dacă izbuteşti să-mi aduci un manuscris inedit de Sadoveanu, primeşti 1000 de lei". Pe atunci era o sumă extraprdinara, căci asta se întâmpla când Sadoveanu a împlinit 80 de ani, adică în '60. Şi m-am dus la mănăstirea Neamţ, mai precis la Vovidenia, am tatonat terenul...

........

L-am convins greu. Era vorba despre CÂNTECUL MIOAREI. Şi trei zile am mâncat la dreapta lui Sadoveanu. I-am plăcut, fiindcă vorbeam mult despre cărţile lui. Eram şi foarte tânăr, evident... Mai mult, când a fost sărbătorit la Bucureşti m-au chemat şi pe mine, a fost extraordinar... Am şi o fotografie cu el. Deci ei au văzut că eu sunt acasă în ceea ce priveşte opera lui Sadoveanu. În ceea ce priveşte compromisurile pe care le-a făcut... acuma ce să spun? Compromisuri au făcut foarte mulţi. Bunăoară, Călinescu. Mai nou am aflat că a scris o odă Fuhrerului. De-aia era el speriat şi, imediat după 23 august, şi-a tras pantalonii.

RPG: Asta se întâmplase în vremea războiului?

Da. George Călinescu a scris un articol foarte laudativ la adresa Fuhrerului şi el există, am şi eu un număr din Fundaţiile Regale. Să vedeţi ce-i acolo, ce ode i-a închinat lui Carol al II-lea! De fapt şi Sadoveanu i-a închinat o odă lui Antonescu. Cam toţi au făcut treaba asta, dar sigur că lui Sadoveanu i se impută mai multe lucruri, nu intrăm în amănunte. Pe mine, în fond, mă interesează opera lui."


(va urmă)