PĂDUREA VIENEZĂ 1896
RAOUL HAUSMANN
poezia austriacă modernă
de la rainer maria rilke până în zilele noastre
bpt, editura minerva (1970)
traduceri de Petre Stoica
pentru Friederike Mayrocker
Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.
Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.
Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.
Pe când eram tânăr, mă duceau în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau de-a mama și de-a tata.
Se trecea prin străzi lungi cu multe case. Locul îmi era necunoscut, se numea Leopoldstadt.
Nu-l înțelegeam, căci locuiam pe Rennweg.
Am ajuns pe un pod foarte lung, cu o panglică
albastră de amandoua laturile. Mi s-a spus
că-i Dunărea, că-i lată
de o mie de metri. Putea să fie, dar eu
nu înțelegeam nimic.
Despre pădure, nici vorbă. Ceea ce se desfășura
aici se numea Prater.
Se ajungea la o mare alcătuire rotundă, era
Roata cea Mare.
De jur-împrejurul sau atârnau mici vagoane urâte.
Parcele hotărau intrarea. După o vreme, roata
cu lada ei
tremurând se ridică domol.
De sus, priveliștea era atât de vastă, încât
îmi era greu să-mi fac o părere.
Nu înțelegeam nimic.
Într-o parte erau acoperișuri enorme, în cealalalta
parte părea să fie o pădure.
Lent, lada plutitoare începea să coboare din nou.
O dată depuși, coboram și porneam către o masă.
Aici se mânca salam tăiat subțire
stropit cu bere.
Pe vremea când eram tânăr, mă duceau
în pădurea vieneză.
Pentru ce, o știau numai parcele, care se jucau
de-a mama și de-a tata.
Dar mie nu-mi făcea nici o impresie, pentru că
nu înțelegeam nimic.
Astăzi sunt bătrân și nimeni nu mă duce
în pădurea vieneză.
Parcele care se jucau de-a mama și de-a tata,
au pierit de mult,
și mi se pare c-a pierit și pădurea vieneză.
