Petre Stoica - Intrebare retorica (1983), Editura Dacia

Întrebare retorică

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Lui Mircea Tomuş

Cine e bărbatul care danseaza pe sârmă
şi fluierând povesteşte văzduhului
viaţa-i destrămată ca o pătură veche?

cine e femeia care iese din hotel
melancolică leganandu-şi
sânii copţi în focul dorinţelor?

cine e copilul care-n timp ce priveşte ceasul
vântul îl ridică deasupra clădirilor
unde cântă pasărea de hârtie?

cine e bătrânul care vorbeşte
cu moartea îmbrăcată
în uniforma de stewardesă?

cine e soldatul care în autobuz
îl citeşte pe Homer?
cine e orbul care pluteşte pe cer
cu o floare de oleandru în mână?

claxoane fanfare ţipete la intersecţii

cine sunt aceşti trecători?

cine sunt aceşti trecători
transpiraţi apatici veseli grăbiţi?
trecătorii aceştia cu tomate în palmă
cu suluri de hârtie sub braţ
cu pastile pe limbă?

poartă cu toţii măşti
au în buzunare chei adevărate sau false
au lângă inimă
certificate de sănătate de boală

ies pe o uşă intră pe altă uşă
asurziţi de zgomotul ventilatoarelor
absorbiţi de pompele zilei

cine sunt

cei care visează care plâng care ţipă?

noaptea îi înghite pe toţi în cavoul ei albastru
în beznele ei sunt cu toţii
frunzele tăcute de pe crengile tăcute

sunt cu toţii
apa care trece domoală
de la izvor spre mare
şi de la moarte spre soarele spre norii
care dimineaţă
le aşează pe faţă
măşti mereu schimbătoare

cine sunt?
întreabă poetul
care îşi pregăteşte doctoratul
în ştiinţele parfumului

Ţipat

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Dimineaţa mea fără tine

camera mea golită de aer

zilei îi cresc degete de fantomă
răsună inele brăţări de oţel

stau neclintit şi ascult
ape adormite

mierla oraşului singură
se opreşte pe grilajul balconului
din ciocul ei picură funingine
otrava altor zile galbenă

palmele mele îţi mângâie trupul absent

din cer izbucneşte miros de insecticide
murmurul chiuvetelor râsete impudice
radioul vecinilor e deschis

manevrele militare soldaţii culeg ciuperci
verdeaţa pajiştilor pe care eu nu le cunosc
în casa liftului explodează bombe
mai trăiesc             mai trăiesc până când?

laleaua din glastră e ochiul timpului fericit
o petală cade moale
ca rochia ta ieri alaltăieri

pielea mea îşi aminteşte pielea ta

cineva sună la uşă
vrea să mă cunoască
din gura lui ies broaşte muribunde
în buzunarele lui pândesc lăcuste şi raci
sub cămaşa lui se naşte iarna

pluteam pe navele coapselor tale
fruntea mea îţi ascultă fruntea
beau şi acum
din răcoarea părului tău

tablourile se inegresc
unde sunt arătătoarele ceasornicului?
cuburile de ghiaţă din pahar se topesc
dintr-odată mi-e sete

eşti foarte departe
te înghite o ceaţă
tramvaiele pleacă şi rămân
în neantul betonului

pleacă dimineaţa târâtă
de zei fără picioare fără mâini fără suflet

numai tu ai aripă
şi glas

aşteptarea
poartă întotdeuna numele aşchiei
neagră zvâcnind sub unghie

 Dincolo

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Semafoarele arată cale liberă
dar poţi trece ciu picioarele retezate
dincolo unde se află parcul în care
mierla Isoldei
mai ţese postavul cântecului?

 Aproape un Haiku

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Pe tubul scârbos de beton
un fluture cu aripile împreunate
ca două rime perfecte

ÎN TIHNA SERII

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Vine păianjenul
vine din ungherul acela fără lumină fără nume în calendar

vine pe şase pe zece pe douăzeci de picioare de fier
se opreşte lângă statueta cu braţele supte de timp
stă la pândă negru viclean
ochii îi sunt de mărimea becului electric
pântecul cât globul terestru de pe masă
îţi ascultă
respiraţia sângele întrecutul trecut
apoi te înghite
în timp ce faci
complicatele calcule matematice

 MORŢII NOŞTRI DRAGI

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Morţii intră noaptea în casă
morţii noştri dragi
dau la o parte draperiile grele
aprind chibrite unde sunteţi întreabă
unde

nimeni nu-i aude

dormim pe o altă parte a pământului
visăm dragostea fericirea visăm dimineaţă
sunând că un corn englezesc deasupra clădirilor
în care zi de zi fabricăm nemurirea în serie

nimeni nu-i aude

ei lunecă în bucătărie
îi întâmpină gândacii stacojii
mirosul sosurilor arse
boabele de piper risipite pe jos

rup din pâine înfometaţi
nu au mâncat nimic
de zece de douăzeci de cincizeci de ani
deschid frigiderul beau apă minerală
sunt însetaţi
de zece de douăzeci de cincizeci de ani

morţii noştri dragi privesc la ceas
nu mai ştiu să citească
se călăuzesc după rădăcinile ierbii
după harta cârtiţelor

furtuna
îi împrăştie înainte de revărsatul zorilor

pietrele încep să vorbească
maşinile încep să cânte
păsările încep să urle

ne jupui de pe faţă
pielea somnului transparentă

morţii noştri dragi

ei rămân în pulberea de pe haine
în murdăria de sub unghii

în noroiul de pe ghete
în funinginea din dosare

morţii pururea
morţii noştri dragi

 'DIDACTICĂ

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Înţelegerea textelor nu mai ajută
nu mai ajută nici metafizica mării
cărţile s-au desfăcut din cotoare
libărcile ascultă imnurile nopţii
cutreierate de vânturi sacre
bonum augurium

înfăşuraţi în robe
stăm umăr lângă umăr şi învăţăm
golurile din alfabetul betonului

 ÎN PAIETE DE AUR

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Dimineaţa
lemurii pătrund în imperiul orhideelor
aduc primăvara lor o nouă
gramatică un calendar mai perfect
aduc legea îngheţului şi aura broaştei

academicieni în paiete de aur
ne ducem la şedinţe de spiritism
vom discuta
cu morţii veacului ce va să vie

vom saluta somnul focului căscatul istoriei



 ELEGIE

Lui Modest Morariu

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Marea pururea marea

dimineaţa grădinilor de iod
cimitirul peştilor otrăviţi
mormântul cu flori de ţiţei

cântecul revine acelaşi
horcăitul zilei cu beregată tăiată

Evanghelia
se scufundă în densitatea ruginei
în timpul fără timp

păsările îşi lasă ultima cămaşă albă
pe umerii pietrelor cu sclipat de roze

tobele adâncurilor
violoncelul delfinilor
madrigalul valurilor

nu mai ezistă argonauţi
căutăm ce mai căutăm?

din imensele clădiri
resorturile civilizaţiei de nichel
ne catapultează direct pe plajă
biscuiţii marmeladă acră ne lunecă încă pe gât

surâde marea perfid

tuburi de spray fructe dezinfectate staniol
romane poliţiste cu cruime stilizate perfect
subsuoară şi pubisul injectate
cu parfum de oleandru

marea cu metafizica ei
marea cu zeii ei hermafrodiţi
marea cu vietăţile ei onirice
marea cu lumânările ei

chiar aţi plâns în somn?
doamnă
duceţi-vă la un medic psihiatru
sau dormiţi cu pisica în braţe
există şi alternativa sinuciderii

cuvinte lipsite de sens

sughiţ tranzistoarele behăie casetofonul
intelectualului estropiat
vesela albă plutea Evanghelia
unde-i mater maritima
aducea smochine capere vanilie rafie ulei de măsline
a rămas în iarnă lui Ovidiu
câinii vântului
i-au sfâşiat pavilionul

pe cearceafuri
trupurile se desfac în fragmente de var

biciuiţi de razele soarelui
creierii dezleagă cuvinte încrucişate
nedezlegate pier cuvintele mării

marea pururea marea
meschinăriile ascetismele trădările şi iubirile ei

după-amiaza deşertului
resturi pe plajă
inelul înecatului chibrituri arse coji de pepene
sticle pline de întuneric putrezit

valurile nu mai povestesc nimic
se închid în gândurile lor opaline

destinul îşi caută umbrele

după-amiază tristă ca o statuie cu braţele tăiate
tristă ca o pagină de istorie universală

pe faleza aridă
păzitorul caprelor priveşte crispat deaprtarea
îl chinuie rana dorinţelor erotice

pe puntea Evangheliei plânge gramofonul amurgului

crabii poartă trene de fosfor
mănâncă din seva misterului

seara valurilor fără chip
seara inimilor naufragiate

lungă nesfârşită plutire în vid

ceas de nisip golit de nisip

în calea Evangheliei
fantomele citesc ziarele tipărite în urmă cu două decenii
de atunci faţa lumii căutând paradisul
s-a schimbat de cinzeci de ori
fantomele îşi amintesc întâmplările din taverne
şi ele au căutat paradisul
stă şi acum un cuţit înfipt
în spatele tânărului marinar zurbagiu

plângă scufundate
speranţele gloriile cuceritorilor!
au dispărut atâtea imperii atâtea

marea şi memoria ei necruţătoare

noaptea trupurilor înfricoşate
noaptea mâinilor pătate cu sange
noaptea şi singurătatea naufragiaţilor

clinchetul clopoţeilor al milioanelor
de meduze ameţite

dangerous area

speriaţi
dormim îmbrăţişaţi în vis ca să nu rătăcim
în furtună ce poate veni
dar noi am murit de mult

mare cheamă-ţi lupii din larg şi asmute-i
să sfâşie teama surdo-mută
sexul ei abisal

unde-s oraşele depărtate?
gândacii le devoră măruntaiele de plastic
pulpele de oţel

wrek master moartea stă la masă
aşezată în apa ţărmului vălurită
bea citronadă
contabilizează trecutul prezentul
şi îmbracă viitorul în cifre

marea noaptea şi tăcerea

luna cap de amiral fără vârstă
priveşte busola harta compasul:
incotro se îndreaptă Evanghelia?



 MAI CITIŢI-MI UN VERS

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Acum
uşile se deschid prin apăsare de buton
secolul aleargă pe patine cu roţi
şi suflă prin nările reactoarelor atomice

unde-s poeţii romantici?
foarfeca vântului le-a tăiat pletele lungi
lemurii le-au smuls făcliile

îndărătul uşilor e iarnă
e-un continent în care litera îngheaţă
şi cuvintele se dilată până pleznesc

unde-s poeţii romantici?

mai citiţi-mi un vers
cu aromă de sulfină şi miere

omul a lunecat din univers



POLIFONIA NOPŢII

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Furtuna soseşte o dată cu noaptea
brusc se sting toate lămpile tăiate
cablurile subterane se desfac în braţe de caracatiţă

rufele puse la uscat
iau forma trupurilor ce le-au purtat ieri
alaltăieri

morţii trec din cartier în cartier
vor puţină pâine caldă îşi amintesc
orele de gimnastică avansările degradările

din porii betonului ies aburi
de oţet de sulf de păcură

urlă femeia părăsită
trupul i-a devenit o carcera o noapte
asemenea acesteia

gândacii otravesc legumele
ţăranului adormit pe salteaua pieţii

din gura statuilor izbucneşte praf milenar

cineva trage funia unui clopot amuţit demult
cineva îşi aninteste gustul roşcovei
cineva îşi aminteşte locul crimei
mereu cineva

înaintea decolării avionului ia foc
mai putem aştepta mesaje?

în hotel străinul îşi taie unghiile până la sânge
nu aude nimic timpul păşeşte cu pas de broască vătuit
de unde să ştie că amanta
i-a fost înghiţită de nori?

doriţi un ceai cu lămâie? ce doriţi?
bătrânul din faţa chelnerului s-a născut fără limbă
sau poate a împrumutat tăcerea frunzelor
totul e posibil în această epocă beletristică
în această epocă umblând pe catalige de nichel

noaptea mea fără gânduri
unde sunt coapsele tale?

rezemat de balustradă
privesc busola încrezător
mă îndrept spre pagina necitită
numai pete albe



 LECŢIE

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Ce pot învăţa de la tine iubite poet parnasian?
de la tine filosofule cu pantalonii căzuţi?
şi de la tine tehnocratule mereu în alertă?

priviţi:
câinii ling zahărul şi sarea din cărţile cu basme

priviţi:
pe platoşa anilor cresc saurieni cu litere strâmbe în gură

la urma urmelor de ce să priviţi?

la urmă urmelor nici nu ştiu cine sunteţi

lecţia mi-o dă piatra exilată în baltă
piatra rotundă şlefuită lucioasă
în inima ei stă cheia



ZI ANONIMĂ

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Teroarea parcului golit de păsări de vânt

ai ochii inflamaţi şi transpiri

navele de beton pururi neclintite nave
ancora lor e-n văzduh
punţi acoperite cu sicrie cabluri butoaie sticle ziare fructe stricate

norii atârnă vlăguiţi
baloanele copilului sparte
frunzele ultimele pe băltoaca de ulei

intri în tunel şi înghiţi pastile
câteva clipe întinerită
inima scandează alte cifre

câinele lui Hamlet zace lângă bordură strivit

indicatoarele
trimit spre domenii sterilizate
acolo va apare un sistem metric
acolo va înflori o nouă hieroglifă
acolo se va naşte un pitic fără sânge

şi azi te împiedici de odgoane şi plase

cât o fi ora?

gheaţa anilor trosneşte deasupra frunţii aplecate
rugina primăverii înmugureşte sub unghii

trandafirul piere pe gura canalului
o lampa fragilă în beznă

vreau să ieşi la ţărm
dar poţi tu
înger cu toate viscerele căzute?



FĂRĂ NUME

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Tăcerea nopţii tăcerea căminelor
tăcerea femeii părăsite demult
tacera oţelului şi a frunzei
tăcerea paznicului şi a câinelui
tăcerea cosmonautului în zbor
tăcerea greierului

tăcerea aşteptând sub pietre
care va izbucni într-o zi
mai puternică
decât uraganul dragostea şi focul
tăcerea încă fără nume



NOAPTEA

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Noaptea
statuile vorbesc cu vântul
vântul vorbeşte cu praful
praful vorbeşte cu neantul
în timp ce noi muritorii
vorbim în somn cu trandafirii
încă în viaţă




VIETATEA CU OASE DE AER

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Balansez deasupra prăpastiei
şi întreb:

ce nume are teama? unde
s-a născut teama? ce vârstă
are teama? ce mănâncă
şi unde îşi petrece timpul liber?

doamnelor domnişoarelor şi domnilor
apropiaţi-vă-n vârful picioarelor
şi priviţi în prăpastie

între pereţii ei sclipitori
zac utopii excomunicări şobolani
instrumente de tortură ghilotine ecentrice
lagăre de concentrare cu firme duioase
discursuri ieşite din cimpoaiele broaştelor
autodafeuri scaplari ţapi infernali marţieni
perversităţi anarhie execuţii underground psychology

scafandrii coborând în oceanele sufletului
estropiaţi magie electronică standardizare stress
roţi dinţate automobile strivite măşti de gaze roboţi
proclamaţii homunculi şi eternul
terorism în veşminte după ultimul croi

aha va întoarceţi privirile
vă puneţi ochelari cu lentile întunecate

întreb şi tot eu răspund
teama este o personalitate juridică
voiajează numai incognito
mereu îşi schimbă peruca

că s-a născut înaintea dinozaurenilor
pe certificatul ei de naştere
stă scris începutul timpului
cu parfumul lui din amestec
de violete pucioasă şi sânge

gura ei este un apus de soare imens
un arc de triumf incomensurabil
prin care trece orice suflare
de la umilul purice
până la armatele pământului
înzestrate cu aruncătoare de flăcări
maţele ei au grosimea munţilor laolaltă
în burta ei delicată
zac epocile omenirii câte au fost

doamnelor domnişoarelor şi domnilor
teama nu vine la întâlniri prevăzute
este inefabilă asemenea poeziei

ea trăieşte pretutindeni
e nevăzutul şi nepipăitul
e numai umbra soaptei
golul dintre bătăile orologiului
respiraţia horoscopului
miezul ecoului

teama are caracter universal
ca dragostea fumatul şi băutul cafelei
se poate trăi fără ea?
fără spinul ei dulce în deget?
fără filoxera ei - plasă
întinsă peste fiinţa noastră supusă
tuturor rigorilor de circulaţie?
este oxigenul pâinea cea de toate zilele

o uşă de deschide altă se închide
şi tresărim la mişcarea curentului:
cine a fost? ce vrea?

doamnelor domnişoarelor şi domnilor
azi savanţii jonglează cu atomii
şi-i izbesc cu capul de pereţi
descoperiri şi invenţii capitale
curg pe bandă rulantă
dar forma fixă şi locuinţa
stării de spirit numită teamă
nu va fi descoperită niciodată

iată în ce constă hazul
acestei vietăţi cu oase de aer
în piele de beznă

îmi opresc balansul deasupra prăpastiei
gimnastica mea zilnică
şi mă aşez pe scaunul dentistului

 VESTIŢI

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Cu făclii aprinse
goniţi prin oraş vestiţi pe bulevarde
apariţia vulturului care a văzut totul
care va spune totul



MEMORIA

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Memoria copacului
memoria focului
memoria granitului
memoria fierului
memoria mlastinei
memoria baligei
memoria prafului

memoria omului?



 NEBANUITORI

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Crainicii anunţă sosirea unor păsări exotice
le aşteptăm
cu seminţe de cânepă cu prapuri cu ode

planează deasupra falusilor de beton
şi odată cu topirea amurgului
intră pe ferestre

în timp ce privim patiantorii de pe micul ecran
ne fură pâinea măslinele peştii congelaţi

tristissima noctis imago spunea Ovidiu cândva

dimineaţă ne punem măştile
şi nebanuitori
plecăm la carnaval



BANALĂ

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Gândacii au cucerit templul
gândacii albi gândacii mov gândacii negri
mănâncă pereţii florile din glastră
mănâncă o întreagă civilizaţie
şi intră în pantalonii poetului care tocmai
scrie poeme închinate progresului

rugăciunile insecticidele devin inutile

învârtiţi manivela gramofonului
şi puneţi să cânte grifonii



 ELEGIE

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Sociologii
aruncă miturile din sarcofagul istoriei

fumul acizii înghit fluturii
pictorul inventează culori esenţiale

preoţi în halate albe
intră în catedrala reactorului atomic
slujesc la altare cu mii de butoane
pax vobiscum

cu dafini în mână
orbii defilează alături de lupi

timp titanic
suflet împletit din fire de plastic
stomacul e cimitir de pastile
viaţa cântă din flaute lungi de beton

fumul acizii decretele
cu măşti de scrimă pe faţă
viitorologii compun
o artă poetică şi mai teribilă
saltul apetitul morţii
rămân desigur aceleaşi

îţi pipăi faţa:
unde sunt genele?

numai nebunii mai văd
stele pe cer

coropişniţele
intră în santa scholastica
îi devoră pergamentele florile de oleandru

plânge Socrate pentru a doua oară
înghite cupa cu otravă

timp titanic timp în pielea goală

specialiştii scot capul din columbare
şi anunţă noi tuse geologice
nici o lavă nu te ocoleşte
sărmane turist pe pământ

prezent misterios ca o broască ţestoasă

ţi-e dor de cai de basme de mare

stai în fereastră lumii spartă



ÎMI SPUNE VÂNTUL

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Sie kennen weniger  Baume als Automobiltypen.
(Ernst Junger)

Cunoaşteţi mai multe tipuri
de maşini decât soiuri de păsări
îmi spune în şoapte vântul
în timp ce-mi pune-n fereastră
o scrisoare din apropiatele zone
care încep să îngheţe



CONSECINŢă

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Nimeni dar nimeni nu deschide
această uşa îmbietoare şi simplă

îndărătul ei lângă oglindă
pe masa pâinii se află scrisorile
necesare trecerii noastre calme
peste răul păzit de grifonii
ascunşi după scuturi din bitum

iată
soarele apune şi încă privim
pâlpâirea frunzei ofilite
sub cerul lucind asemeni
lacurilor mari de petrol

caii muşcă pietrele caii aud
gheaţa depărtărilor troznind

dimineaţă ne găseşte timpanele
întinerite de melodiile tranzistorului



CLIPELE NOASTRE

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Clipele noastre din trecut clipele noastre
în prezent nimeni nu le ştie toţi
le hulesc cu limbi împletite din iască
numai vulturii le cântăresc
pe trepte înalte cu talgere de aur



 POLIDIPSIE

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Furnicile sfre3delesc oţelul betonul

se năruie pădurile

smochinele putrezesc în porturi

din temple adie miros de clor

bobocul trandafirului se desface în fragmente de mâl

vulturii se nasc fără cioc fără gheare

albinele cară polen otrăvit

femeia înghite pastile anticoncepţionale şi naşte frunze uscate

ziua are culoarea varului amestecat cu sânge

saurienii cuceresc pământul cosmonauţii populează cerul

tolănit în berjera adâncă
poetul mănâncă arahide
şi scrie lungi poeme optimiste
şarpele îl muşcă de gleznă
cine simte



ANUL 2000

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Cine mai aşteaptă gloria?
cine mai frământă pâinea?
cine mai aprinde lampa?
cine mai îngrijeşte mormintele?
cine mai sapă fântâni?
cine mai străluceşte în basme?

Clopotul s-a scufundat în pământ



VIS

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Decapitat în zorii zilei
alerg împotriva unui zid
mâine vântul citeşte litere de sange
se va afla c-am fost captiv
în plasele timpului numai
atât şi nici o floare
pe mormantul celui cu scrisorile
corectate de harnicii scarbei



ZOOLOGICĂ

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Dumneavoastră spuneţi mai există o şansă
domeniile vântului arată cale liberă
nu toţi bâtlanii au pierit pe treptele mlastinei
nu toţi

minunat minunat exclamă
impaietorul de păsări din faţa televizorului
minunat minunat exclamă
gura obişnuită să cânte

vine cobra noya îi mângâie
picioarele de capră sufletul de apă caldă

pe ecran apare cuvenita pată albă



SEMNUL PROMIS

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Deschid fereastră dau la o parte perdelele

incendiul a fost oprit la timp
lăcustele au zburat în altă direcţie
bombele n-au explodat
apele au rămas în albia lor

privesc prin fereastră cerul senin
aştept un fulg de păpădie semnul
promis în urmă cu patru
sau poate cu zece milenii

pot încărunţi liniştit



PĂRERI IDENTICE

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Cine
cine spune că lumea desfide
epoca gesturilor mari
multiplicate prin hârtie carbon?

filosoful fratele terorismului
împărtăşeşte păreri identice
iată cum trece călare pe urs -

cu umbrela cioclului în mână
predică şi înghite muşte verzi



PE LIMBA ROBOTULUI

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Ce mai căutaţi sub pietre?
ce mai căutaţi în ocean?
ce mai căutaţi sub coaja copacului?
ce mai căutaţi în pământ?

misterele s-au dizolvat demult
în apa tare pe limba robotului
care se plimbă pe stradă
singur şi îmbolnăvit de soare

ne-am iubit părinţii -
le astuparăm gura cu ceară



ANNO MMCI

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Gândul omului era un curcubeu
melodiile sale ridicau sate oraşe hrăneau
făpturile pământului

istoria se retrage din pagini
memoria îmbrăţişează culoarea apei

semnalele pier în depărtare
şi piatra ia forma placentei
în ea gesteaza o pasăre fără aripi
viitoarea cumnată a infernului



RIME

Petre Stoica din volumul "Întrebare retorică" (1983), Editura Dacia

Rime de piatră
rime de lemn
rime de carne
rime de bronz
rime de pământ
rime de mătase

prefer în urechi
sforăitul vântului suspinul
femeii abandonate scrâşnetul
unui fulger pe inelul verde
al pădurii

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002) POEME PENTRU KATHARINA

"Unde eşti, ingandurato! sortită să treci
Prin timpi alături de mine, Lumină, unde eşti?
..................
Mult desfătată de rod şi grădini îmi dădeai
Povaţă bună din inimă, Lumină, unde eşti?
Iarăşi mi-e inima trează, dar crudă şi rece
Mă soarbe amarnică noapte"
( Holderlin)

 ÎNTRE FRAGMENTE DE VIAŢĂ

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

POEME PENTRU KATHARINA

Ca Ulise am trecut de la o insulă la alta
noaptea în fiecare pat mă îmbătăm cu miere
dimineaţă în fiecare pat mă trezeam cu vin năpraznic

zile şi ani zile şi ani
şi deodată m-am văzut în oglindă

cu pavilioanele trenţuite cu etrava ciuruită de rugină
bătrân şi îngheţat am revenit
la poarta prin care am fugit în lume
când iubirea era de-abia cârlionţ de miel

am găsit poarta aplecată spre neant
pe cărare mă aştepta scheletul
unui câine îngheţat şi el

trădată făgăduita mea mireasă plecase demult
purtând pe deget alt inel

adăpostit între fragmente de viaţă
mi-am refăcut emblema coclită
aşezând sub relieful unui schelet de câine
inscripţia mea maxima culpa

 NU TE VEDEAM DECÂT PE TINE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Nopţi încinse
petrecute în braţele unei sofiote
ale unei pariziene ale unei unguroaice
ale unei olandeze ale unei slovace
în braţele atâtor berlineze
şi atâtor şi atâtor românce

nopţi încinse în care dimineţile
scuturandu-mă de cenuşa rece
nu te vedeam decât pe tine
crin aplecat în suavă rugăciune

(aprilie-mai 2002)

 NIMENI NU ŞTIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Sunt bărbatul despre care în orăşelul de câmpie
se spune că este haihui că are numeroase
relaţii cu îngerii metamorfozaţi în vrăbii

cu toţii îi admiră barba veselia şi mersul sprinten
dar nimeni nu ştie câte zile îndoliate
sunt ştanţate în inima sa

nu ştie cât de mare-i distanţă dintre el şi fiinţa de la care
zilnic aşteaptă semnul mântuirii

nimeni nimeni nu ştie că bătrânul poet
care păşeşte înainte de fapt păşeşte
îndărăt mereu îndărăt în căutarea
magicului potir pierdut

mai, 2002

 ÎNSERARE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Vântul iernii intră uşor pe sub uşă
îţi înveleşti picioarele în pled
fulguirile penumbrei îţi apasă pleoapele
degetul rămâne în cartea închisă
ce păsări vin dinspre sud? ce tigri
vin dinspre nord? cineva bate clapele
pianului îmbătrânit în pod visezi şi nu visezi
la capătul aleii apare fiinţa care ţi-a fost
logodnică sănii ei sunt lumina de dimineaţă
întinzi mâna spre valul ei de iasomie
şi valul se deşiră în negre fire de ani
vântul scutură coşul acoperişului nins intră
uşor pe sub uşa te trezeşte zvâcnetul
din degetul rămas în cartea închisă

ianuarie 2002

 DIMINEŢI LA RÂND ZĂBOVESC...

Dimineţi la rând zăbovesc
pe treptele bisericii româno-catolice
aşteptând să iasă copila care mi-a fost
credinţă rozmarin şi speranţa

de fiecare dată apare preotul
care îmi spune că biserica-i pustie
că este timpul să văd numai sufletul
nu şi învelişul lui ce aparţine
timpului iluzoriu

mereu mă îndepărtez
urmărit de un fluture ce-mi şterge din zbor
lacrimă rămasă-n colţul ochilor

Tagebuch, 3 mai 2002

AZI NOAPTE M-AM OPRIT LA FEREASTRA EI

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Azi noape m-am oprit la fereastra ei
voiam s-o întreb
dacă mai simte gustul apei din care am băut împreună
dacă mai simte răcoarea mărului din care am muşcat împreună
dacă mai simte cum degetele mele
îi sărutau genele de polen

un trecător întârziat m-a bătut pe umăr
şi mi-a spus: Strainule pleacă
arătătoarele ceasului tău s-au oprit
la jumătatea veacului trecut

Tagebuch, 11 aprilie 2002

LIED NEGRU

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)


În locurile copilăriei tale
vieţuieşte strâmb un pom fără rod

în locurile copilăriei tale
cade zilnic o pasăre din zbor

în locurile copilăriei tale
timpul naşte timp devorator-

în locurile unde ne-am cunoscut

aprilie, 2002

ACEA ZI...

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Acea zi în care astrele înnobilau
lumina începutului de toamnă
acea zi în care trecând pe lângă fântână
prinţului Eugen de Savoya
umbrele noastre se apropiau fără să ştim

acea zi în care ne-am spus unul altuia numele

nume azi săpate în piatra de moară a timpului
care macină grâul amintirilor
prefăcându-l în fainisuri de aur menite
să ne hrănească zilele câte rămân

mai 2002

ÎN PARCUL ROZELOR

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

În parcul Rozelor la ceas de seară plenar de vară
lipindu-mi buzele de pieptul ei cu bluza desfăcută
simţeam trecând prin mine
dulci înjunghieri de stele-
un vis din care
nici azi nu m-am trezit

Tagebuch, 30 mai 2002

 ELEGIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Fără harta şi busola
caut urmele noastre în oraşul
cândva numai al nostru
traseele-s schimbate străzile
au nume cu rezonanţe duşmănoase
caut şi rătăcesc în teritorii demolate

demult e ruptă harta busola a rămas la tine

pe negândite un parfum de iasomie
stârnit de-un vânt venit din amintire
mă îndrumă spre locurile întâlnirilor secrete
unde azi se-mbrăţişează dezinvolt
nepoţii copiilor făcuţi de noi în vis
în timp ce aţipeam culcaţi pe spate strânşi unul lângă altul
sub cupolele de salcie pletoasă
pe malul răului care treptat
ne-a dus alintul şi anii tinereţii
spre alte ape mai adânci şi pentru totdeauna
pierdute-n pâclă deasă

mai 2002

SPUNE-MI

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Unde ai fost în aceşti ani?
puieţii grădinii mele s-au făcut pomi viguroşi
dar au rodit numai omizi

unde unde ai fost aceşti ani?
eu am colindat lumea
dar m-am ales numai cu praful adunat pe ghete
unde ai fost în aceşti ani?
eu mi-am jucat la zaruri fericirea
dar parte am avut numai de numere mici
spune-mi spune-mi unde ai fost?

mai, 2002

ÎNCĂ ÎI AUD PAŞII

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Încă îi aud paşii venind spre mine
paşi grăbiţi răscolind frunze uscate
spulberând zăpadă parcului măruntă-

zvonuri de-a lungul vremii
prefăcute în cristaline fulguiri de plan

Tagebuch, 28 aprilie 2002

VALSAM PE O PLAJĂ PUSTIE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Valsam pe o plajă pustie
ea adolescentă în crinolină roz
eu magician în fracul tânărului Werther
când m-am aplecat să-i şoptesc la ureche
cifrul reîntoarcerii eterne
m-a trezit din vis explozia soarelui în fereastră

Tagebuch, 2 aprilie 2002

PE O VREME RECE...

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Pe o vreme rece ploioasă
din gara localităţii O.
am plecat cu un tren
care n-a ajuns niciunde

Tagebuch, 11 mai 2002

ORICÂND ŞI ORIUNDE

Petre Stoica - VEŞNIC ABSENTĂ, VEŞNIC PREZENTĂ (2002)

Te simt lângă mine când răsfoiesc o carte
dimineaţă când mă privesc în oglindă
pe inserate când ud florile din grădina
noaptea când măsor adâncimile cerului
când sunt în tren în aer sau pe mare
te simt şi în somn

de fapt te simt lângă mine oricând şi oriunde

mai, 2002

Ion Cucu: Petre Stoica

L-am fotografiat stând pe treptele scării în rotonda din Casa Vernescu. Stătea sprijinit de stâlp. Nu ştiu dacă medita sau dacă adormise acolo. Părul sau bogat atârna în plete şi îi masca fizionomia. Când l-am fotografiat, ultimul ţăcănit al aparatului l-a trezit din reverie. Sau din somn. "Tu eşti, Ioane?" "Eu sunt." Zice: "Unde ne aflam noi?" "Petrică, imaginează-ţi următorul scenariu: amândoi suntem bogaţi. Băneşte vorbind. Ceea ce nu poate fi adevărat, dar să zicem că suntem. Aici se va juca la ruletă. Vor fi jocuri de noroc. Va fi un cazino." Eram în 1994. Zice: "Nu va fi al nostru. Noi nu vom juca la ruletă niciodată. Auzi, Ioane, niciodată!"
Cel puţin zece ani am umblat cu el prin ţară. Era poetul veşnic în deplasare. De cateva ori am dormit în aceiaşi camera. Avea un somn liniştit, seara povesteam pe întuneric. Mi se părea că stăteam de vorbă cu un alt Don Quijote. Dacă originalul era protejat de scut, Petrică, Don Quijote al meu, avea drept scut paporniţa lui şi pălăria de papură. Din păcate, lancea lui era plină cu ţigări. Într-o noapte, într-un hotel din Tulcea, trezindu-mă şi-mpiedicandu-mă de papornita, am răsturnat-o. Pe puţin 20 pachete am scos din ea. Le-am strâns în pumni cu o furie oarbă şi le-am ascuns, aşa mototolite sub pat, într-o pătură, cu gândul să le arunc de dimineaţă sau să le dau foc. Şi ca un fost fumător înrăit, într-un gest reflex, i-am păstrat un singur pachet întreg. Pentru liniştea nopţii. Să fi fost două dimineaţa când s-a trezit. Readormisem, când am auzit ca prin vis nişte foşnete, sunete ciudate, mormăieli înfundate. Pe balcon am văzut o siluetă care se agita cu mâinile ridicate. Le ridica şi le cobora. Ca un somnambul de ocazie am luat pachetul de ţigări de rezervă de sub pernă şi, prin crăpătura uşii, i l-am dat. În plină noapte, a-nceput să strige, în timp ce rupea cu amândouă mâinile pachetul: "Mă veţi băga în mormânt!" Se adresa exclusiv ţigărilor, pe care le arunca prin aer, ca pe nişte artificii. "Mă veţi băga în mormânt!" Am deschis uşa larg, cu curaj. Mă speriasem. M-a îmbrăţişat ca pe copilul lui: "E ca o moară de vânt, Ioane! Lupta asta mă va repune." Şi-a pus pălăria pe cap, şi-a luat paporniţa şi-a plecat în noapte. Am încercat, dar nu l-am putut opri. S-a tot dus.
- cu Petre Stoica.

Nichita Stănescu: Un poet naiv România literară 3/46-1970

De la ARHEOLOGIE BLÂNDĂ, de la MELANCOLII INOCENTE, la O CASETĂ CU ŞERPI: ne aflăm în faţa unei schimbări de viziune, de orizont poetic. Şi totuşi universul lui Petre Stoica este acelaşi, scăldat doar într-o altă lumina, mai scăzută, mai tristă, mai crudă uneori. Dacă ne gândim bine, ar fi fost nefiresc (imposibil chiar) ca poetul să-şi abandoneze lumea sa, obsesiile sale fundamentale. Interesul recentului volum de versuri al lui Ptere Stoica vine tocmai de-aici: jocurile lui Altfel şi Altceva în lăuntrul lui Acelaşi. Modificarea aparentă nu face decât să redescopere o identitate de cuvinte, dar la fel de încăpăţânate ca lucrurile.
Scriind acum vreo zece ani despre Petre Stoica, descifrăm în lirica lui o tentativă asemănătoare celei din pictură a Vameşului Rousseau; mutând, bineînţeles, tot ce trebuia mutat. cred că nu m-am înşelat. Farmecul acestei poezii ţine de inefabilul stângăciei, de "naivitatea" răbdătoare a compoziţiei, de oscilaţia permanentă între poncif şi sinceritatea dezarmată, dezarmantă.
Dintre poeţii generaţiei sale, Petre Stoica este cel care şi-a construit cu mai multă migală, cu o tenacitate prin ea însăşi impresionantă, un univers făcut din materiale umile, cotidiene, dintre care cele mai notabile sunt abia prozaic poetice: înger de gips, vechi gramofoane cu pâlnie, calendare ilustrate de la 1900, melancolice flaşnete. O notă de sentimentalism care ar fi putut să supere n-a făcut, în cele din urmă, decât să integreze acest univers într-o dimensiune şi mai accentuat fictivă. Petre Stoica a izbutit - poate că nedeliberat, dar asta n-are importanţă - să dezvăluie falsitatea cotidianului, s-o adâncească până la ficţiune: şi s-o convertească într-un soi particular de mărturie plină de autenticitate: ca şi când aceasta ar începe abia de la cartonul naiv imitativ al decorurilor, de la senzaţia de praf pe care ţi-o dă recuzita învechită, de la sentimentul de irealitate cu care, brusc, banalitatea te poate covârşi.
O CASETĂ CU ŞERPI se înscrie, deci, în evoluţia firească a poetului. Remarcabilă este aici mai pronunţată dezarticulare a limbajului, dar în primul rând o stare de anxietate, care nu era absentă nici înainte, deşi semnele ei erau mai puţin vizibile.
Substantive vivandiere, cu toate migrând în sintaxa către epitet. Un substantiv în cazul poeziei pe care o scrie Petre Stoica nu joacă niciodată rolul subiectului. Subiect cu translaţie spre predicat. Refuzând verbul - diavolul verbului se mută cu tot calabalâcul semantic în epitet. Şi epitetul! - un fel de iubită platonică. Un fel de părăsire a staticului. Un fel de umbră a punctului, cum ar zice Euclid la capătul unei beţii.
Dar aceasta a fost o remarcă. Îmi veţi cere un exemplu. Manuscrisele poetului mi-au alunecat printre mâini.
Nu citez, citiţi-l şi veţi vedea că am dreptate. S-ar zice că el este înnebunit de prezentul acut. Da şi nu.
Prezentul, în cazul acestei poezii, este un prezent mai degrabă istoric, un prezent translat către prezentul general al umanităţii. De aceea, poetul în mijlocul unei zarve de substantive particulare brusc ia la subţioara o liră aidoma cântăreţului latin. E desuet? Da şi nu.
Este desuet pentru că are de tot strania plăcere să cânte la liră lumea armelor atomice şi nu este desuet pentru că emotionandu-se cu propria noastră emoţie face acest lucru pe coardele abstracte ale unei lire.
Obişnuieşte să fie neprevăzut. Când te aştepţi să-i curgă substantivele, ele se înţepenesc deodată într-un altfel de înţeles.
Paradoxurile lui de fapt au translaţie către o dogmă individuală.
Ne face să râdem ca să fie sigur că ne da lacrimă la ochi. Ne vorbeşte despre patefonul cu pâlnie ca să ne fie dor de pământul pe care-l părăsim în rachetă.
Poetul este frumos, are ochi albaştri înfundaţi în cap. Poetul înjură şi iubeşte rachetele în timp ce stă drept, în mâna dreapta cu hăţurile unei cvadrige.

 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2015/08/petre-stoica-o-caseta-cu-serpi1970.html

Petre Stoica in dialog cu Viorel Marineasa: (fragment)

..."Nu ştiu cum Dumnezeu se face, dar toate marile evenimente ale vieţii mele au pornit de la momente banale. Locuiam, în 1951, într-o pivniţă cu Dimitrie Stelaru, boemul boemilor. Într-un rând, pişcat bine de alcool, cum era de fapt cam tot timpul, m-a apostrofat în felul lui, spunându-mi că eu niciodată nu voi fi în stare să mă sinucid, aşa cum a făcut Georg Trakl. Mărturisesc că m-a şocat. Trakl. Au mai trecut doi ani, poate mai puţin, şi împrejurările vieţii m-au dus la Liebling, ca un hăituit al soartei. Nu mai aveam unde locui, ai mei fiind deportaţi în Bărăgan. Am venit cu statut de pasager, pentru o zi-două, dar, prin generozitatea vărului meu, mi s-a oferit sălaş pentru mai multe luni. "Rămân cu plăcere", i-am spus, "dar n-am ce citi". Mi-a replicat: "Nu-i nimic, există aici un negustor neamţ care are o bibliotecă frumoasă". L-am vizitat şi am avut surpriza să găsesc, printre cărţi româneşti (Între timp am aflat că fiul lui, poet, trăia în Germania), un volum de Trakl. Un nou şoc. I-am cerut cartea, am dus-o acasă, am deschis-o. Nu prea cunoşteam limba germană pe atunci, totuşi m-a frapat acea concreteţe inconfundabilă a poeziei lui Trakl: roşu, albastru, alb. M-am gândit la ce-mi spusese Stelaru (că nu voi avea niciodată curajul să mă sinucid). Desluşind prefaţa, am aflat că se sinucisese la 23 de ani. Plecam în fiecare zi cu cartea la subsuoară (o am şi astăzi, pentru că mi-a dăruit-o acel om minunat pe nume Erk), mă opream în cimitir, unde descifram textele. Venind în Bucureşti, m-am pus vârtos pe învăţatul limbii germane şi, tărâş-grăbiş, am înaintat în lectura lui Trakl. Am văzut că nu e tocmai uşor, că poezia lui nu se reduce la culoare, că e vorba de o întreagă concepţie despre lume. O lume în dispariţie. Am făcut multă agitaţie în cercul prietenilor mei, pe atunci Nichita Stănescu, Grigore Hagiu... Toţi au fost fascinaţi de plasticitate, de metafore, de viziune, de universul foarte sumbru, foarte întunecat al lui Trakl. Devenise o obsesie, nu mai puteam dormi. Am ajuns la o prima formă a traducerilor, care nu mă mulţumea. Până la cea definitivă aveam să trec prin zeci de variante. Nu mai spun că au fost momente când m-am poticnit, nici germaniştii n-au putut să-mi vină în ajutor; am purtat o vastă corespondenţă în acest sens.

.........................................................

Nu trebuie uitat că trăiam în plin realism socialist. Nicio clipă nu mi-am imaginat că e posibilă apariţia unui Trakl. Însă la şirul marilor mele nefericiri am avut câte un strop de noroc. S-a ivit în viaţa mea acel poet total nedreptăţit astăzi, A.E.Baconsky. I-am mărturisit că traduc din Trakl. Publicasem câteva poezii în revista "Steaua", deci nu eram chiar un necunoscut pentru el. M-a rugat să-i trimit imediat câteva traduceri care au şi apărut în 1956. Ecoul a fost restrâns. În răstimp, însă, am aflat că Editura pentru Literatură Universală (unde lucram ca măturător, aş putea spune, mai precis măturător de greşeli tipografice), s-au prezentat doi traducători ai lui Trakl, fapt ce m-a intrigat. Mi-am luat inima-n dinţi şi am venit cu propria-mi traducere. Lumea a fost surprinsă. Au citit-o şi au stat în cumpănă. Ce şi-au zis? "Ia să vedem ce se întâmplă cu acest nebun". Au dat manuscrisul profesorului Papu, ca să facă un referat. Mare surpriză! Profesorul Papu a venit cu un referat în care scria:"Nu am nicio obiecţie. Este o traducere de nota 10". Cartea a apărut în colecţia "Poesis", în condiţii grafice excelente pentru acel moment. M-am bucurat, deşi nu mă aşteptam, de un succes ieşit din comun. Până şi "Scânteia m-a lăudat, lucru total curios.Traducerea a făcut o carieră neobişnuită pentru România. Oamenii mă opreau pe stradă întrebându-mă dacă eu sunt traducătorul lui Trakl. M-am simţit frustrat. Poetul din mine era strivit. Nu mă visasem traducător. Din amor am făcut totul: mă îndrăgostisem de versurile bietului poet austriac. Aproape instantaneu, s-au ivit în poezia noastră foarte mulţi imitatori ai lui Trakl. Au mai trecut luni, poate un an, au aflat străinii de această traducere. Zice-se că a fost supusă verificării şi germaniştii au tras concluzia că e cea mai bună traducere din câte s-au făcut, vreo 70 în lume. Aşa a început cariera mea de traducător al lui Trakl. Recunosc că dacă aş fi ştiut că poetul se va confunda cu traducătorul, nu m-aş fi incumentat la o asemenea intreprindere. Mai cu seama că am avut iluştri tălmăcitori ai lui Trakl, cum ar fi Ion Pillat, Ştefan Baciu, Mircea Străinul. Pentru mine a existat şansa ori neşansa întruchipată în acel diavol care se chema Stelaru, ca el să arunce cuvântul "Trakl", fără să ştie prea multe: era un autodidact, cânta mai mult după ureche.Oricum, el a fost declanşatorul acestei nebunii în care am intrat, o nebunie de care nu voi scăpa niciodată. Voi face totul pentru a demonstra că Trakl este un poet în bună măsură descoperit de români, întrucât s-a bucurat de cea mai mare receptivitate în România. Pe vremea când era cvasi-necunoscut în Austria, s-au găsit două personalităţi ca oOscar Walter Cisek şi Ion Pillat având curajul să afirme că este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii, cel mai mare poet al Austriei. Să nu uitam că-n acea vreme trăiau un Hofmannsthal şi un Rilke."...

Dmitri Shostakovich - Romance (from The Gadfly)

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (2)

Petre Stoica: „Eram foarte, foarte solidari. Noi priveam cu sfintenie aparitia unui scriitor. Invidia noastra avea ceva frumos. Eram bucurosi daca unul dintre noi avea succes. La un moment dat existenta lui Nichita atarna de un fir de par. Demostene Botez a spus „sus” ca scrie poezie legionara. Paul Georgescu l-a salvat, a scris o noapte intreaga poezii pe care i le-a atribuit lui Nichita, s-a dus cu ele la Leonte Rautu. Generatiile de azi n-au habar prin ce-am trecut. Printr-o baie de acid.” (11 iunie 2003)

Petre Stoica, 11 iunie 2003, Cenaclul "Euridice" (1)

Petre Stoica:
„Totdeauna mi s-a spus ca sunt poet de avangarda – asta si pentru ca eram colaborator permanent al Stelei, revista care a insemnat enorm in evolutia poeziei noastre, chiar si atunci cand realismul socialist era inca lege" (11 iunie 2013)

Anamaria Smigelschi - Gustul, Mirosul si Amintirea, Ed. Humanitas 2013

O lectura fascinanta! Are dreptate Andrei Plesu:

"Proze-liteleAnamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O stiam ca un artist plastic foarte talentat si ca pe o femeie iradiind vitalitate si farmec. O descopar acum ca pe un scriitor inzestrat, ca pe un histrion hatru, ale carui simturi sunt inteligente si a carui tristete e plina de umor. "Proze-litele" (pe drept cuvant numite asa: nu simple proze, ci proze-obiect, proze cu miros si gust, cu petice decolorate si franjuri misterioase) sunt deopotriva instantanee de epoca, documnete de generatie, junghiuri, oftaturi, glume si lacrimi. Va veti pierde, bucurosi, in lumea lor, vie, plina de haz, ca un dans euforic, ca o fotografie ingalbenita, ca o amintire recuperata, cu gratie, din propria ei cenusa.

Petre Stoica - Pietre kilometrice (1963)

ÎN TOAMNĂ

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Aşteptându-te,
la picioare cad lampioanele fructelor, stinse,
îşi înclină umbra spre mine
nava norului cu pupă diamantină
în care călătoreşte grăbită
ultima pasăre...
Apari sub bolţile cerului, coborâte,
sunt atât de fericit încât
aud în mine puternic pulsând
viitoarele sclipiri ale iernii,
mătasea privirilor tale îmi îmbracă umerii goi,
trupul ţi-e treapta focului mare -
de ea îmi apropii
îngheţatele mâini.
Dar tu dispari
asemenea anotimpului ce lasă pe câmpuri
ruguri de ceaţă
1961



 MĂ REVĂD LÂNGĂ TINE

Petre Stoica din "Pietre kilometrice (1963)

Lunecă norii peste nemărginirea gândului -
imagini se desprind din trunchiul anilor,
asemeni unor crengi reînflorite
ele vin acoperindu-mă
cu altă lumină.
...Mă revăd lângă tine ocrotitor,
îţi şoptesc nimicuri frumoase,
frunzăresc o carte între filele căreia
tremură umbrele profilului tău
de medalie.
Ne turnăm nisip din palmă în palmă
măsurând timpul dragostei
cu nevăzutele-i catarge
înclinate armonios către noi.
Târziu, vântul ne înfăşură
în aceiaşi plasă de argint,
şi cei de pe dig privindu-ne
îşi închipuie că se clatină
o singură flacără...
Dar norii pleacă prin poarta de bronz a serii
destramându-se cu aceste imagini
şi singur rămân pe plajă să le repet...