De la ARHEOLOGIE BLÂNDĂ, de la MELANCOLII INOCENTE, la O CASETĂ CU ŞERPI: ne aflăm în faţa unei schimbări de viziune, de orizont poetic. Şi totuşi universul lui Petre Stoica este acelaşi, scăldat doar într-o altă lumina, mai scăzută, mai tristă, mai crudă uneori. Dacă ne gândim bine, ar fi fost nefiresc (imposibil chiar) ca poetul să-şi abandoneze lumea sa, obsesiile sale fundamentale. Interesul recentului volum de versuri al lui Ptere Stoica vine tocmai de-aici: jocurile lui Altfel şi Altceva în lăuntrul lui Acelaşi. Modificarea aparentă nu face decât să redescopere o identitate de cuvinte, dar la fel de încăpăţânate ca lucrurile.
Scriind acum vreo zece ani despre Petre Stoica, descifrăm în lirica lui o tentativă asemănătoare celei din pictură a Vameşului Rousseau; mutând, bineînţeles, tot ce trebuia mutat. cred că nu m-am înşelat. Farmecul acestei poezii ţine de inefabilul stângăciei, de "naivitatea" răbdătoare a compoziţiei, de oscilaţia permanentă între poncif şi sinceritatea dezarmată, dezarmantă.
Dintre poeţii generaţiei sale, Petre Stoica este cel care şi-a construit cu mai multă migală, cu o tenacitate prin ea însăşi impresionantă, un univers făcut din materiale umile, cotidiene, dintre care cele mai notabile sunt abia prozaic poetice: înger de gips, vechi gramofoane cu pâlnie, calendare ilustrate de la 1900, melancolice flaşnete. O notă de sentimentalism care ar fi putut să supere n-a făcut, în cele din urmă, decât să integreze acest univers într-o dimensiune şi mai accentuat fictivă. Petre Stoica a izbutit - poate că nedeliberat, dar asta n-are importanţă - să dezvăluie falsitatea cotidianului, s-o adâncească până la ficţiune: şi s-o convertească într-un soi particular de mărturie plină de autenticitate: ca şi când aceasta ar începe abia de la cartonul naiv imitativ al decorurilor, de la senzaţia de praf pe care ţi-o dă recuzita învechită, de la sentimentul de irealitate cu care, brusc, banalitatea te poate covârşi.
O CASETĂ CU ŞERPI se înscrie, deci, în evoluţia firească a poetului. Remarcabilă este aici mai pronunţată dezarticulare a limbajului, dar în primul rând o stare de anxietate, care nu era absentă nici înainte, deşi semnele ei erau mai puţin vizibile.
Substantive vivandiere, cu toate migrând în sintaxa către epitet. Un substantiv în cazul poeziei pe care o scrie Petre Stoica nu joacă niciodată rolul subiectului. Subiect cu translaţie spre predicat. Refuzând verbul - diavolul verbului se mută cu tot calabalâcul semantic în epitet. Şi epitetul! - un fel de iubită platonică. Un fel de părăsire a staticului. Un fel de umbră a punctului, cum ar zice Euclid la capătul unei beţii.
Dar aceasta a fost o remarcă. Îmi veţi cere un exemplu. Manuscrisele poetului mi-au alunecat printre mâini.
Nu citez, citiţi-l şi veţi vedea că am dreptate. S-ar zice că el este înnebunit de prezentul acut. Da şi nu.
Prezentul, în cazul acestei poezii, este un prezent mai degrabă istoric, un prezent translat către prezentul general al umanităţii. De aceea, poetul în mijlocul unei zarve de substantive particulare brusc ia la subţioara o liră aidoma cântăreţului latin. E desuet? Da şi nu.
Este desuet pentru că are de tot strania plăcere să cânte la liră lumea armelor atomice şi nu este desuet pentru că emotionandu-se cu propria noastră emoţie face acest lucru pe coardele abstracte ale unei lire.
Obişnuieşte să fie neprevăzut. Când te aştepţi să-i curgă substantivele, ele se înţepenesc deodată într-un altfel de înţeles.
Paradoxurile lui de fapt au translaţie către o dogmă individuală.
Ne face să râdem ca să fie sigur că ne da lacrimă la ochi. Ne vorbeşte despre patefonul cu pâlnie ca să ne fie dor de pământul pe care-l părăsim în rachetă.
Poetul este frumos, are ochi albaştri înfundaţi în cap. Poetul înjură şi iubeşte rachetele în timp ce stă drept, în mâna dreapta cu hăţurile unei cvadrige.
http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2015/08/petre-stoica-o-caseta-cu-serpi1970.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu