L-am fotografiat stând pe treptele scării în rotonda din Casa Vernescu. Stătea sprijinit de stâlp. Nu ştiu dacă medita sau dacă adormise acolo. Părul sau bogat atârna în plete şi îi masca fizionomia. Când l-am fotografiat, ultimul ţăcănit al aparatului l-a trezit din reverie. Sau din somn. "Tu eşti, Ioane?" "Eu sunt." Zice: "Unde ne aflam noi?" "Petrică, imaginează-ţi următorul scenariu: amândoi suntem bogaţi. Băneşte vorbind. Ceea ce nu poate fi adevărat, dar să zicem că suntem. Aici se va juca la ruletă. Vor fi jocuri de noroc. Va fi un cazino." Eram în 1994. Zice: "Nu va fi al nostru. Noi nu vom juca la ruletă niciodată. Auzi, Ioane, niciodată!"
Cel puţin zece ani am umblat cu el prin ţară. Era poetul veşnic în deplasare. De cateva ori am dormit în aceiaşi camera. Avea un somn liniştit, seara povesteam pe întuneric. Mi se părea că stăteam de vorbă cu un alt Don Quijote. Dacă originalul era protejat de scut, Petrică, Don Quijote al meu, avea drept scut paporniţa lui şi pălăria de papură. Din păcate, lancea lui era plină cu ţigări. Într-o noapte, într-un hotel din Tulcea, trezindu-mă şi-mpiedicandu-mă de papornita, am răsturnat-o. Pe puţin 20 pachete am scos din ea. Le-am strâns în pumni cu o furie oarbă şi le-am ascuns, aşa mototolite sub pat, într-o pătură, cu gândul să le arunc de dimineaţă sau să le dau foc. Şi ca un fost fumător înrăit, într-un gest reflex, i-am păstrat un singur pachet întreg. Pentru liniştea nopţii. Să fi fost două dimineaţa când s-a trezit. Readormisem, când am auzit ca prin vis nişte foşnete, sunete ciudate, mormăieli înfundate. Pe balcon am văzut o siluetă care se agita cu mâinile ridicate. Le ridica şi le cobora. Ca un somnambul de ocazie am luat pachetul de ţigări de rezervă de sub pernă şi, prin crăpătura uşii, i l-am dat. În plină noapte, a-nceput să strige, în timp ce rupea cu amândouă mâinile pachetul: "Mă veţi băga în mormânt!" Se adresa exclusiv ţigărilor, pe care le arunca prin aer, ca pe nişte artificii. "Mă veţi băga în mormânt!" Am deschis uşa larg, cu curaj. Mă speriasem. M-a îmbrăţişat ca pe copilul lui: "E ca o moară de vânt, Ioane! Lupta asta mă va repune." Şi-a pus pălăria pe cap, şi-a luat paporniţa şi-a plecat în noapte. Am încercat, dar nu l-am putut opri. S-a tot dus.
- cu Petre Stoica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu