MICHAEL GUTTENBRUNNER (Născut: 7 septembrie 1919, Althofen, Austria - Decedat: 13 mai 2004, Viena, Austria) înregistrează numeroase momente de restrişte, încadrate în adevărate chenare de doliu. S-a născut la Althofen (Landul Carintia) şi provine dintr-o familie de ţărani proletari. Prima tinereţe şi-a petrecut-o ca ucenic, zidar necalificat şi servitor, şcoala fiindu-i numai parţial accesibilă; tot în anii adolescenţei este arestat de câteva ori, învinuit de răspândirea unor manifeste ilegale. Cum dorinţa sa de instruire era foarte puternică, se înscrie la un institut de grafică din Viena - e însă eliminat pentru că nu voia să cânte faimosul "Horst-Wesel-Lied". Calvarul carintianului Guttenbrunner începe abia după înrolarea în armată, când va cunoaşte interminabilele marşuri de iad, numeroase răniri pe front şi întemniţări. Curtea marţială îl condamnă la moarte, fiind graţiat în ultima clipă... Înzestrat cu simţul dreptăţii şi al omeniei, pe unde trece ca soldat, Guttenbrunner fraternizează cu cei oprimaţi de armata ocupantă, ceea ce îi atrage în continuare persecuţii. În anii apocalipsei, Guttenbrunner a demonstrat că poetului autentic, indiferent de uniforma pe care e silit s-o poarte, în împrejurări dramatice i se cere să fie în primul rând om. Imediat după război, este internat într-un ospiciu de nebuni! Mai târziu se angajează funcţionar, apoi lucrează ca simplu grădinar în Viena. Trăieşte complet retras, îşi continuă viaţa de apostat şi refuză orice colaborare cu cu presa sau cu radio-televiziunea. A fost căsătorit cu una din fiicele cunoscutului dramaturg german Carl Zuckmayer. Moare la Viena la 13 mai 2004.
Lirica lui Guttenbrunner (încoronată cu laurii "Premiului Georg Trakl" - 1954 şi al "Premiului Fundaţiei Theodor Korner - 1956) este una dintre cele mai interesante şi mature din peisajul poeziei austriece contemporane. Ea pare o confesiune continuă, mai exact: transcrierea unor amare experienţe de viaţă. Tonul versurilor lui Guttenbrunner este agresiv (fără să lipsească nuanţele delicate şi duioase!), provocator, dominat în primul rând însă de focul sincerităţii depline. Ele te pot duce cu gândul la Brecht sau la poezia italiană interbelică, de la care Guttenbrunner a învăţat de bună seama lecţia simplităţii. Mai totdeauna, versurile sale sunt nerimate, fără să cadă vreodată în pustiul prozaismului. Despre poezia sa se mai poate afirma că este o replică - poate neintenţionată - la numeroase "experimente" searbade şi fără finalitate.
În afară unei interesante antologii antirăzboinice, care însumează versuri de la marele Andreas Gryphius, până la Karl Kraus (DURERE ŞI INDIGNĂRI- 1947) ai a unui volum de proze scrise pe când se afla internat la ospiciu ( URME ŞI CEEA CE RĂMÂNE - 1948), Guttenbrunner a publicat numeroase culegeri de versuri: NUIELE NEGRE - 1947, LEMN DE JERTFĂ - 1954, POEME NERIMATE - 1959, şi VREMEA LUNGĂ - 1965.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu