Puţini poeţi reuşesc să nu-şi părăsească propriul domeniu, propria limba, propria durere, cum reuşeşte Petre Stoica. Fără să spună acelaşi lucru. Fără să fie pisălog, plicticos, manierist cum se zice. Cum alţii. Ci mereu cuceritor, mai aventuros. Obligându-ne la aventură. Dacă suntem în stare.
Dar, se poate spune, e uşor lucru să-ţi păstrezi domeniul când nu e prea bogat. La asemenea ocară se răspunde astfel: dar când domeniul se cheamă Petre Stoica?
Petre Stoica nu scrie versuri, nu scrie poeme, nu scrie cărţi. El a avut ambiţia, la îndemână câtorva, din ce în ce mai rari, să facă o operă (pe cine înspăimântă cuvântul acesta - operă?). Şi a făcut-o.
Cu toate că ni l-a dat pe Trakl în româneşte (şi pe atâţia alţii) el scrie despre Bulbucata. Se încăpăţânează să scrie despre Bulbucata şi să se îngrijească de sănătatea iepurilor de casă.
Iar dacă îl veţi vedea în carne şi oase (vă doresc asta), la o masă band cum numai bătrânii au mai ştiut să bea, daţi-i ceva să citească. Un poem, bineînţeles. Îşi va pune ochelarii cu infinită umilinţă, va citi cu iubirea de poezie pe care doar marii o au, la scurtă vreme va tuna şi fulgera cum numai adevărată natură stie să tune şi să fulgere.
Pentru că în Petre Stoica se împacă doi oameni: umil-gloriosul scrib şi un straşnic ţăran român. Şi de aici vine poezia lui. Pe care o citim iarăşi şi mare este bucuria, într-o nouă carte: UN POTOP DE SIMPATII (Ed. Cartea Românească, 1978)
Ar trebui să spun că în această carte autorul foloseşte trei tehnici poetice, uşor delimitabile. Prima, prozaic-inventarianta, a doua, chiar lirică. A treia, şi să o numesc şi pe aceasta. Nu voi conţinuă. Vă voi spune doar că în finalul unor poeme "coboară o ceaţă densă, atât de densă încât (factorul poştal) încurcă adresele viilor cu adresele morţilor".
Cu această carte Petre Stoica e şi mai Petre Stoica. Un mare poet contemporan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu