Petre Stoica sarbatorit la Jimbolia - 70 de ani

ÎNTÂLNIRE CU CHRISTINE BUSTA Petre Stoica din "Caligrafie şi culori" (1984), Ed. Cartea Românească

O femeie cu privirea blândă şi inteligentă, cu vocea caldă şi melodioasă, dezvăluind o mare dragoste pentru lumea cu fiinţele şi lucrurile aflate în alcatuiri armonioase şi fireşti... Astfel mi s-a înfăţişat portretul viu al Christinei Busta, într-o după-amiază de iarnă la Viena, stând în jurul ceştilor de ceai şi cafea. Aproape la fel mi-am imaginat-o în urmă cu ani, citindu-i versurile ajunse la mine prin intermediul prestigioasei reviste literare "Wort în der Zeit", care îi găzduieşte sporadic numele. Parcurgându-i azi întreagă opera poetică, nu-mi pot transcrie concluziile decât prin aceste epitete care traduc înalta emoţie. Poezia sa, oscilând între simplitate spontană şi elaborare, se caracterizează în primul rând prin sinceritate. Ea poartă unda unei tristeţi, când evidentă, când voalată, a cărei origine se găseşte într-o viaţă cu trecut greu, însoţite şi de momente îndoliate, gândindu-ne că soţul poetei, un muzicant umil, a murit în război. Cine scrie asemenea versuri:


Nu întotdeauna se afla o pâine pe masa mea.
Cumpăratul pâinii era adevărată sărbătoare.
Copilă, pâine neagră, lângă inima
o purtăm ca pe un soare.

cunoaşte bine lecţia durerii şi are pentru viaţă înţelegeri cu semnificaţii care scapă omului cu o copilărie sau tinereţe mai senine.

 Christine Busta se află departe de tot ce constituie viaţa literară zgomotoasă (reclamă, cafenea etc.) - oxigen necesar nu numai la Paris, ci şi la Viena. Ea trăieşte retras şi modest, perpetuînd o existenţa anonimă, cu toate că volumele ei de versuri aureolate fiecare în parte de numeroase premii austrice şi germane i-ar da dreptul să-şi afişeze pretutindeni blazonul lirei! În ciuda acestei izolari (pe care i-o întrece numai colega ei Christine Lavant, tricotează undeva într-o localitate obscură din Austria) Christine Busta s-a impus azi pe un vast teritoriu literar german. Nu o dată am auzit rostindu-se: Da, mare poetă!
În scrisul ei atât de elevat se simte un fir incandescent, care îşi are punctul de plecare în poezia lui Rilke, trecând prin cea a nefericitei boeme Paula Ludwig. În aceeaşi măsură o poţi considera drept sora a poetei finlandeze de renume european Katri Vala, pentru că există în creaţiile amândurora o lumină iradiată de acelaşi foc alimentat de o neţărmuită dragoste pentru om, şi totodată de nostalgia după o lume ferită de spectrele mizeriei cotidiene sau ale războiului. Se mai simte în persoana Christinei Busta prezenţa uneia dintre cel mai de seamă poete de limba germană din anii de după 1945. În orişice caz, intensitatea lirismului ei, frumuseţea şi puritatea de cristal a limbii care îi compune portativul versului, sau bogăţia de idei şi varietatea universului ei poetic, dau oricui dreptul s-o situeze în imediata apropiere a lui Ingeborg Bachmann,

1964

Christine Busta
Născută: 23 aprilie 1915, Viena, Austria
Decedată: 3 decembrie 1987, Viena, Austria

Petre Stoica - GUNTER EICH POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Ştefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967

GUNTER EICH (1907-1972) poate fi considerat drept unul dintre remarcabilii lirici germani contemporani. El este în acelaşi timp şi autorul unor piese radofonice de valoare europeană. S-a născut în Lebus/Oder. Studiază dreptul şi sinologia (Leipzig, Berlin, Paris); poartă mai mulţi ani uniformă de soldat şi e luat prizonier de trupele americane. În 1953 se căsătoreşte cu scriitoarea austriacă Ilse Aichinger. Debutul său poetic are loc în anul 1930 (cu volumul GEDICHTE), dar el se impune de-abia după război. De fapt, Eich este unul dintre primii scriitori care anunţă reverimentul literar vest-german. În volumul ABGELEGENE GEBOFTE (CĂTUNELE LĂTURALNICE) -1948, forma sa poetică e quasi-modernă, dar în BOTSCHAFTEN DES REGENS (MESAJELE PLOII)- 1955 întâlnim o modalitate de exprimare sincronizată la acea mişcare poetică europeană care pune accentul pe simplitate şi antipatetism - aşa-zisul prozaism. În ultima sa culegere ZU DEN AKTEN (LA DOSAR) - 1964 constatăm o desăvârşire a acestui fel de poezie, o condensare a expresiei, o rotunjire a formei.

Creaţia lui Gunter Eich constituie în bună parte o radiografie a a stărilor de spirit din anii de după război. Deprimarea, melancolia şi neliniştea se îmbină cu încrederea în viitor. Eich este şi un sensibil poet al cotidianului şi al obiectelor neînsufleţite, pentru care manifestă o vădită simpatie. Mijloacele sale în acest caz au ceva din ingenuitatea caligrafiei lirice orientale. Paralel cu poezia socială el dezvoltă o poezie de tip naturist, influenţat de Loerke şi Lehmann, cu deosebirea că la el "natură magică se contopeşte cu suprarealismul" (Clemens Heselhaus). Ca autor de piese radiofonice, întrebuinţează o frază de coloratură poetică în care onirismul şi realismul se contopesc armonios şi cu efect. Nucleul inspiraţiei sale îl constituie problematica epocii noastre.

Gunter Eich (a locuit în Austria, într-un sat de lângă Salzburg) şi a fost membru proeminent al "Grupului 47". Dintre multele distincţii ce i s-au acordat, amintim "Premiul Georg Buchner" (1959)

Grupul 47 a început după cel de-al Doilea Război Mondial, când, în 1946, Alfred Andersch și Walter Kolbenhoff au înființat revista Der Ruf (Apelul), prin care se dorea modelarea în spirit democratic a poporului german. Revista nu a avut o viață lungă, căci forțele ocupante americane au interzis-o pentru nihilism exacerbat. Fondatorii revistei nu s-au lăsat intimidați și au înființat o altă revistă, în același an, numită Der Skorpion (Scorpionul). Nici aceasta nu a avut succes, astfel că ei au pus bazele Grupului 47, avand ca model Grupul 98 spaniol.
Membrii grupului se întâlneau în mod regulat, de două ori pe an. Erau chemați doar scriitori, filosofi, oameni cu renume. Ei primeau scrisori prin care l-i se spunea unde și când are loc întâlnirea. Nu exista o listă cu membrii, ei se schimbau, puteai să fi invitat o dată, iar a doua oară să nu mai ai dreptul să vii. La întâlniri se citeau doar manuscrise care nu au fost încă publicate, iar pe baza lor se formau discuții, unde textul era criticat. Existau și premii pentru cele mai bune texte. Hans Werner Richter, fondator și organizator, a numit acest grup drept unul privat-public. Ei doreau să promoveze tineri scriitori, să formeze o literatură germană “de după războiul fulger”. Au criticat anumite tendințe din epocă, anume aceea de a scrie distanțat despre trecut și nu despre aici și acum, idealizarea poetică, etc.
Din anul 1950 membrii grupului alegeau autorul cu cea mai bună lucrare și îi ofereau Premiul Literar al Grupului 47. Banii erau colectați la început de la membri, însă mai apoi s-au găsit sponsori printre stații de radio, diferite publicații etc. Câțiva dintre cei care au primit premiul:

1950: Günter Eich
1951: Heinrich Böll, pentru Die schwarzen Schafe („Oile negre”)
1952: Ilse Aichinger
1953: Ingeborg Bachmann, pentru Die gestundete Zeit („Timpul amânat”)
1955: Martin Walser, pentru povestea "Templones Ende" („Sfârșitul Templonei”)
1958: Günter Grass, pentru Die Blechtrommel („Toba de tinichea”)
1962: Johannes Bobrowski, pentru poezii din volumul “Sarmatische Zeit” („Timpul sarmatic”)
1967: Peter Bichsel, pentru "Die Jahreszeiten" („Anotimpurile”)

Lista celor mai cunoscuți membri:
Ilse Aichinger
Alfred Andersch
Ingeborg Bachmann
Heinrich Böll
Paul Celan
Hans Magnus Enzensberger
Erich Fried
Günter Grass
Wolfgang Hildesheimer
Erich Kästner
Alexander Kluge
Siegfried Lenz
Reinhard Lettau
Marcel Reich-Ranicki
Hans Werner Richter

Grupul a dobândit foarte repede un mare prestigiu, mai ales datorită membrilor foarte cunoscuți. Însă în principal din cauza opiniilor politice contradictorii întâlnirile s-au rărit, iar în 1977 a fost declarat oficial desființat.

"Fiecare mare poet e si contemporanul nostru" (Petre Stoica)

"Fiecare mare poet e si contemporanul nostru" (Petre Stoica)

Petre Stoica Georg Trakl POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Stefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967

GEORG TRAKL (1887-1914) s-a născut la Salzburg, şi provine dintr-o familie bogată; tatăl sau - şvab de origine - era proprietarul unui mare magazin de fierărie, plasat chiar în centrul frumosului oraş baroc. Şcolar destul de puţin sârguincios, tânărul Georg rămâne repetent în clasa a şaptea gimnaziala, fapt care-l determină pe Tobias Trakl, tatăl, să-l plaseze ca practicant la farmacia "La îngerul alb". Mai târziu urrmeaza facultatea de medicină din Viena, obţine diploma de MAGISTER  şi profesează ca farmacist militar, cu grad de locotenent; disciplina cazonă îi repugnă însă şi se retrage în rezervă. Fire neliniştită, poetul nu-şi găseşte nicăieri locul ; la Viena, bunăoară, angajat copist la un minister, rămâne în acest post doar câteva zile. Găseşte adăpost la Muhlau (lângă Innsbruck) la prietenul sau Ludwig von Ficker, editorul revistei DER BRENNER, în care, de altfel, apar majoritatea poemelor sale. În 1914 este trimis cu o coloana militară pe frontul din Galiţia. După bătălia de la Grodek - moment care i-a inspirat un poem antologic - disperat că nu poate ajuta singur nouăzeci de mutilaţi, încearcă să se împuşte. Surprins şi dezarmat, poetul este internat în spitalul din Cracovia, şi pus sub observaţie medicală. Aceste zile de izolare, de angoasă şi melancolie neagră, îi apropie sfârşitul. Conform unor păreri autorizate, poetul s-ar fi sinucis conştient, înghiţind o mare doză de cocaină. A trăit numai 27 de ani
În legătură cu personalitatea lui Trakl s-au creat numeroase legende, dintre cele mai bizare. Nimeni nu l-a cunoscut mai bine decât Ludwig von Ficker, de la care ne-au rămas o serie de mărturii, cum ar fi şi aceasta: "El, care fusese un straşnic băutor şi consumator de droguri, nu şi-a pierdut niciodată nobila, neobişnuita ţinută spirituală; nu există om să-l fi văzut în starea sa de beţie măcar clătinându-se ori necuviincios; cu toate că la un pahar de vin băut în orele târzii ale nopţii, din pricina felului de-a se vorbi ambiguu, blândă, legendara să muţenie putea deseori să se descătuşeze şi să se învenineze în mânie aprinsă. Dar atunci suferea mai mult decât aceia care, sub pumnalul sclipitor al cuvântării sale, îşi coborau capetele în tăcere; pentru că în asemenea clipe părea de-o veridicitate care pur şi simplu făcea să-i sângereze inima..."
Într-un răgaz scurt, Trakl a compus o opera poetică - destul de redusă ca proporţie - care constituie una dintre expresiile cele mai elevate ale liricii secolului XX. Georg Trakl este reprezentantul de prim rang al expresionismului, iar creaţia sa "în literatura germană e solitară, nelegată nici de lirica veche, şi nici de cea contemporană" (Josef Leigeb). Cu un limbaj poetic restrâns (asemuindu-se şi în această privinţă cu Bacovia!) dar ale cărui elemente sunt asociate într-o remarcabilă varietate combinatorie, Trakl construieşte tablouri de o frumuseţe magică, în care peisajul Austriei îşi găseşte un inegalabil interpret. În timpul vieţii, poezia sa a avut un ecou limitat, fiind cunoscută şi apreciată numai în cercul câtorva prieteni iniţiaţi şi al unor poeţi (Rilke, Daubler, Else Lasker-Schuler). Expresionistul Albert Ehrenstein, în câteva rânduri (scrise în 1919) exprimă exact această situaţie: "La Viena şi Innsbruck şi Berlin câţiva îl cunoscuseră. Puţini ştiu cine era; puţin cunosc opera lui şi faptul că nimeni în Austria nu a scris vreodată versuri mai frumoase."

Fundatia culturala romano-germana "Petre Stoica", Casa memoriala "Petre Stoica"

Miracol la Jimbolia

Viorel Marineasa în "Suplimentul de marţi" supliment al ziarului "Paralelă 45 - Realitatea bănăţeană", 13 iunie 1995

Se mai petrec şi astefel de minuni: se scârbeşte lumea de colcăiala Bucureştilor şi se întoarce de unde a plecat.
"Fără pic de nostalgie", zice prietenul nostru, dar daţi-mi voie să nu-l cred. După o boemă frenetică, însă şi după ce a vărat un şir de titluri în rafturile bibliotecilor - adică ce a scris el şi ce a tradus.
Născut la Peciu-Nou, PETRE STOICA, unul din cei mai importanţi români în viaţă şi, ca să-l enervăm un pic, omul care l-a rescris pe Georg Trakl pentru uzul românilor, revine în Banat, deşi ar fi avut toate elementele necesare ca să se lipsească de o asemenea aventură: familie, relaţii în capitală, poziţie în mediile culturale.
Ar fi vrut ca totul să se lege de locul natal, dar până la urmă s-a ales Jimbolia, oraşul aflat la extrema noastră vestică. (Povestea sora tatălui meu de anii '30 când era tânără doamnă, soţia proaspăt unsului şef de gară, Alancutei, ea caraseanca, el oltean. Deci povestea ce frumos i-au primit şvabii din Jimbolia - şi tare-i plăcea ei cum se organizau târgoveţii ăştia ţărani care pendulau între câmp şi fabrica de cărămidă, iar seara îşi puneau ţilindrul şi cravată ca să converseze la o bere sau să producă plehmuzic).
Prin înfiinţarea Fundaţiei Culturale Româno-Germane Petre Stoica, Jimbolia are şansa de a deveni o emblemă pentru reconstituirea a ce a început să se piardă, adică tocmai confluenţele româno-germane, fără a neglija interferenţele cu alte fluxuri spirituale existente în zonă, totul în concordanţă cu standardele înalte ale democraţiei europene (pluralism, specifitate, dialog interetnic).
Ce pune la bătaie Petre Stoica? În primul rând colecţiile sale - cărţi rare (o Evanghelie românească din secolul al XVIII-lea, un tratat de filozofie apărut la Leipzig în 1721, exemplare cu dedicaţie ale scriitorilor români, de la Arghezi la Nichita Stănescu): uleiuri, gravuri, stampe semnate de Aman, Petraşcu, Piliuţă, Ion Gheorghiu, Eugen Mihăescu, Mircea Dumitrescu, numismatică, filatelie, cartofilie, manuscrise (Titu Maiorescu jurnalul brut, V. Voiculescu, Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, A.E.Baconski); scrisori de la Ernst Junger, Hans Magnus Enzensberger, Christine Busta.
Ce pune la bătaie primăria, prin omul de ispravă care este Mircea Românu şi prin consilierii săi? Înainte de toate, o casă şvăbească abandonată la sfârşitul războiului şi care este în curs de amenajare.
Dacă vor prinde viaţă proiectul fundării Muzeului Jager ("pictorul şvabilor"), precum şi cel al deschiderii unei librării girate de Editura Univers, înseamnă că Jimbolia renaşte.