CÂNTEC DE SEARĂ
Georg Trakl
Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.
Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.
Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.
Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.
Cand îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.
Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.
DE PROFUNDIS
Georg Trakl
E-o mirişte pe care cade o ploaie neagră.
E-un arbore roşietic ce stă aici stingher.
E-un vânt şuierător ce imprejmuie colibele pustii -
Ce tristă e seara!
La marginea cătunului
Blajină orfană adună încă spice sărăcăcioase.
În amurg, ochii i se desfată rotunzi şi auriţi.
Iar sânul ei aşteaptă cu nerăbdare logodnicul ceresc.
La reîntoarcerea lor
Ciobanii au găsit trupul cel dulce
Putrezit în mărăciniş.
O umbră sunt departe de satele întunecoase.
Tăcerea lui Dumnezeu
Am sorbit-o din fântâna dumbrăvii.
Pe fruntea mea trece metal îngheţat.
Păianjenii îmi caută inima.
Este o lumină ce se stinge în gura mea.
Noaptea mă aflam pe o câmpie arsă,
Înmărmurit de murdăria şi praful stelelor.
În tufişul alunului
Din nou răsunau îngeri de cristal.
ÎN PARC
Georg Trakl
Din nou hionarind prin anticul parc,
O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.
COPILĂRIE
Georg Trakl
Socul plin de fructe; tihnit sălăşluia copilăria
în peştera albastră. Peste cărarea de odinioară
unde iarba sălbatecă fâsăie acum ruginie
se reculege rămurişul tăcut; vuirea frunzişului
asemenea apei albastre, când zvoneşte în stâncă.
Dulce-i tânguirea mierlei. Un cioban urmează-n muţenie
Soarele care se rostogoleşte de pe colina întomnată.
O clipită albastră nu mai e decât suflet.
La marginea pădurii se iveşte o sălbăticiune sperioasă. Şi paşnic
Dorm în adânc bătrânele clopote şi cătunele negre.
Mai smerit cunoşti tu tâlcul anilor negri,
şi toamna în camere pustii;
Şi-n albăstrimea sfântă mereu răsună paşi de lumină.
Domol vibrează o fereastră deschisă; până la lacrimi
Te-nduioseaza priveliştea cimitirului părăginit de pe colină,
Amintire a legendelor ascultate; şi totuşi, sufletul uneori
se luminează
Când cugetă la oameni voioşi şi la zile primăvăratice
în umbră de aur
CELOR AMUŢIŢI
Georg Trakl
O, nebunia oraşului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,
Prin masca de argint privesc spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina sfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!
Cu spaima îngheţată prostituata naşte copilul mort.
Spumegând, mania Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molima purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!
Dar în vizuina întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,
Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu