In urma cu vreo zece ani(1972), intre mine si Teodor Mazilu,
diavolul a tinut sa arunce samanta zazaniei. Desi ne recunosteam de la
apreciabila distanta, parea ca aveam de impartit ceva ce nu merita. o
neintelegere alimentata de orgoliul meu excesiv. Vantul aducea dinspre
Mogosoaia si invers ecoul cuvintelor noastre cu explozii de petarda.
Apoi, la regizarea hazardului, galceava a incetat, fara salamalecuri, in
fata unei sticle cu vin "Cabernet-Sauvignon" inaugurand o prietenie
niciodata cazuta in rugina. Am petrecut impreuna zile si nopti de
veselie spumoasa si confesiuni, destule batute de aripa restrisei.
Ultima perioada a existentei sale mi l-a apropiat si mai mult
sufleteste. Am inteles atunci cat de nefericit era acest mare scriitor,
nepractic in viata, incapabil sa-si construiasca forturi ocrotitoare,
fie ele si superficiale. Credea-cata naivitate-ca talentul,
buna-credinta si cinstea ajung. Il urmareau necrutator invidiile
macerante transformate in cuvinte-bata si razbunari prostesti. "Toti
simt nevoia sa ma batjocoreasca" imi marturisea cu inima insangerata. Nu
chiar toti, gresea. Pentru ca numarul celor care ii pretuiau
personalitatea artistica, inteligenta si hunorul inimitabil, il intrecea
pe cel al detractorilor, destui dintre ei penibili petitionari la
ghiseul gloriei.
Vizitandu-l odata la Mogosoaia, i-am dat o carte de-a mea, proaspat aparuta, si a gasit de cuviinta s-o laude in Luceafarul. Peste putin timp mi-a imitat gestul, oferindu-mi surprinzatoarea lui culegere cu poeme, Cantece de alchimist.
Recitind-o, i-am gasit nealterata prospetimea, timbrul inconfundabil,
tehnica poetica impecabila. Versuri de genul: "Poate ca nasterea ar
trebui sa fie/ O stare de lumina, explozie solara/ Si sa iesim carunti
din pantecele mamei/ Obisnuiti cu noaptea si zgomotul de-afara..." isi
gasesc locul in orice antologie nepartinitoare. Il vizitam la
Mogosoaia...Ahtiat de vesti, si la fel de ahtiat sa-i aud paradoxurile
naucitoare. Uneori il cautam impins de nevoi financiare. Generos din
fire, dadea curs solicitarilor mele de imprumut. Impreuna cu o persoana
apriga in initiative, voiam sa-l determinam la cumpararea unei case
modeste, ferita de zgomot si cheltuieli nesabuite. casa, nelipsita de
oarecari conforturi ale civilizatiei, pentru moment il incanta. S-au
ivit curand indoielile: Cine sa-i gateasca, sa-i procure vinul, sa-i
deretice? Probleme insurmontabile. Si cum vor veni acolo, in
ingrate conditii de transport, femeile de care ii placea sa se stie
inconjurat? Desi in literatura le "infiera" (ca nimeni altul la noi) nu
se putea dispensa de prezenta lor, asemenea vienezului Peter Altenberg,
pelerinul noptilor, care vedea sexul slab "opera de arta a lui
Dumnezeu". a renuntat la dislocarea dintr-un cuib atat de familiar lui.
Pentru Mazilu, fosta resedinta a Bibestilor constituia totul, mai exact:
laboratorul in care locuia, scria si studia viata actritelor,
textierilor, fotbalistilor, a trecatorilor prinsi in baluri cu sau fara
masti. Aici, vorba lui La Bruyere, isi "istovea" mintea cautand sa dea
in vileag viciile si ridicolul.
Claustrarea mea la Bulbucata, si
o absenta mai indelungata din tara au imputinat sensibil intalnirile
noastre. Dadeam nas in nas pe nepusa masa, in locuri dea dreptul
neverosimile, ca bunaoara in vara anului 1974. Asteptam in gara
principala a Munchenului trenul menit sa ma readuca in patrie. Printre
pasageri, in majoritate cosmopoliti, am zarit o fiinta plapanda,
pierduta sub o imensa palarie neagra. Tudor! Fusese si el la memorabilul
campionat de fotbal, pleca acum spre o alta zona a Europei, spre orasul
luminilor! Orarul feroviar, sever ca pretutindeni in lume, ne-a obligat
la schimb de silabe grabit. "Lasa, pe altadata...vii tu la
Mogosoaia..."Acasa, ne revedeam tot intamplator: La Congresul
scriitorilor, la "Doi Cocosi", in incinta palatului brancovenesc, la
"Zilele dramaturgiei" petrecute in orasul de pe Somes( unde, in braseria
"Continentalului", asezat langa mine, acordase tanarului critic literar
Radu Saplacan un interviu). In anul 1977, reintalnindu-ne, dupa
desertarea catorva pahare cu vin, si-a dezlegat limba, voia sa-mi spun
parerea intr-o chestiune grava: Face bine, face rau, casatorindu-se?
"Insoara-te, Tudore, l-am indemnat. Fara indoiala, mai chestionase el si
alti prieteni. In privinta imboldurilor la insuratoare, inzestrat cu
experienta, eram intotdeauna inflacarat aratand imensele avantaje ale
traiului conjugal. Si condamnam mizerabila burlacie, ca sa ma exprim in
tonul sau din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Oricum,
hotararea fusese luata, voia el doar asa, sa mai intrebe, daca
totusi?...Urma sa particip la petrecerea mirilor, petrecere neonorata,
data evenimentului gasindu-ma in voiaj austriac.
Incepand de prin august 1979, luni in sir am stat in permanenta langa
Tudor, la binecunoscuta lui masa din salonul vechiului palat, reprofilat
candva in casa de creatie. Il gaseam indeobste singur, covarsit de
probleme amanate si rasamanate, cu adaosul migrenelor ivite peste
noapte. trebuia sa intregeasca o anumita scena din comedia Mobila si durere. Piesa
era programata, regizorul ii da ghes, actorii oradeni ajunsesera cu
repetitiile pana la acea insula ale carei contururi isi intarziau
definitivarea. Ca intotdeauna in situatii de acest fel, creatorul lupta
cu demonii insomniei. Il infruntau si pe Tudor. Inspiratia venind la
timp, premiera a avut loc la data prevazuta. Scapat de un chin, il
miruia altul: Iarna batea la usa nemiloasa si din inventarul garderobei
sale lipseau vesminte calduroase. Plutea totusi pe nava optimismului.
urmau sa-i apara doua carti, o jumatate de duzina din lacasurile Thaliei
ii pregateau inscenarea pieselor. Zeita belsugului, Copia isi vestea
sosirea. Printre obsesiile-i vechi: antologia de dramaturgie romaneasca,
tiparitura importanta, care-l excludea. Mare nedreptate. Daca autorul
ei a tinut sa-l necajeasca pe Mazilu, se poate felicita, a izbutit pe
deplin. Singura inicvitate facuta acestui scriitor de anvergura? Oare
cate culegeri de traduceri alcatuite pentru cititorul strain ii
cuprindeau numele? Faptul ca nu detinea functii administrative
constituie o explicatie, nicidecum o scuza.
Sosirea mea alaturi
de Virgil Mazilescu in salon, il scotea din mutenie devenind jovial,
exuberant. Se intampla sa fim asteptati cu nerabdare. Isi lua pumnul
marunt lipit de buze si salta usor de pe scaun, desfacandu-si bratele:
"Ce faceti domnilor? Pe unde umblati?". Ii flutura putinul par carunt,
puf de papadie, gata sa-si ia zborul. Avea in fata sticla de vin, de
care se despartea numai in somn. Cu ea in mana, prin mers aplecat si
camasa scoasa la spate, facea naveta intre salon si odaile de sus.
Pentru el, lacrima stoarsa din struguri era nectar, elixir
indispensabil. Manca putin, cu gesturi delicate. deseori meniul comandat
in ajun ii ramanea neatins, multumindu-se cu cateva felii de salam de
Sibiu si fructe. Perimetrul miscarilor si-l restrangea intre zidurile
palatului din care nu pleca cu saptamanile. Mai in gluma, mai in serios,
se spunea ca Tudor n-a vazut niciodata lacul, cavoul osemintelor
ilustre, livada. Invitatia de a-si petrece seara pe terasa vilei din
vecinatatea serei, o declina categoric, invocand...frigul. Deplasarile i
le franau comoditatea dublata de sleiala. Nevoia plecarii in oras il
ingrozea. Cauta sa-si rezolve afacerile prin intermdiul telefonului, si
cand aparatul inventat de bell funciona anapoda, il zareai prada
agitarilor nervoase.
Conversatiile cu Tudor, rege al ironiilor,
satirei, absurdului si sarcasmului, te inviorau, te simteai iesit
dintr-o baie terapeutica. Inteligenta lui, bisturiu extrem de fin,
diseca situatiile cu incantatoare luciditate. Unor interogari ("Ce, si
asta se crede Shakespeare?", "Te pomenesti c-o fi al doilea Eminescu, si
noi, naivii, nu stim?") le urmau filipice viclene. Ducea paharul la
gura, sorbind vinul, apoi isi stergea cu degetele transparente colturile
buzelor subtiri. Pauza scurte, calculata, in vederea lansarii vreunei
formulari teribile. Pentru redarea lor, inutil apelul la memorie,
suficient sa deschid la intamplare vreo carte purtandu-i semnatura, le
gasesc pretutindeni, misuna ca mormolocii intr-o apa nepoluata; "A lovi
un om prost e ca si cum ai lovi un copil...", "Asa cum exista pomieri
voluntari, exista, bineinteles, si idioti voluntari", "Fiecare porc
spera, in subconstientul lui mai mult sau mai putin incarcat, sa capete
aripi. Dar ce poate fi mai infriosator ca un porc zburand triumfator ca
ciocarliile in inaltul cerului?!"" O femeie adevarata mai usor accepta
sa fie inselata decat sa fie condusa din comoditate pana la poarta
casei...Femeile iarta cu usurinta greselile mari comise impotriva lor si
sunt intolerante cu cele neinsemnate.", " Prostia este si ea o vocatie,
ca oricare alta, ca pictura, sau dansul, sau muzica", "Mi-e foarte greu
sa fiu stupid si grosolan oricata cautare ar avea aceste daruri
dumnezeiesti.", "caci asta e comicaria: prostituatele sunt cele mai
pudice femei"...As putea continua cu mii de exemple, spre satisfactia
cititorului. Din scrierile lui Mazilu, ochiul ager si mana harnica pot
alcatui oricand o insolita enciclopedie a paradoxurilor. Omul acesta
unic in felul lui, in crucuada pe care o purta impotriva prostiei, uza
de o dialectica pe cat de imprevizibila, pe atat de diabolica. In
discutii concluziile-i gaseau ecoul in acel "pai, nu?"-si ochii lui
albastrii-cenusii se prefaceau in flacarui de magneziu.
De
neuitat raman pentru mine dupa-amiezile cu meciuri de fotbal, urmarite
umar langa umar in fata televizorului. Amintea mereu ca jucase pe post
de extrema intr-o formatie bucuresteana(cand o fi avand timp tancul care
de la cinsprezece ani, inca in pantaloni scurti, ucenicea prin
redactiile ziarelor si revistelor literare?) si ca are un nepot
legitimat la "Chimia" Ramnicu Valcea. Comentariile lui, abundent
presarate cu sare, piper si boia imi reinviau vechile-i tablete sportive
din Contemporanul. De la sine inteles, amandoi ne declaram
capabili sa rezolvam situatiile din teren infinit mai bine decat tinerii
nascuti sa bata mingea, pe plata si dupa program impus stiintific.
Odata meciul incheiat, lunecam in salon vorbind cate in luna si in
stele. ironia era o floare vesnic deschisa, oferindu-si parfumul tare
celor din preajma.
Taifasuiala noastra, impletita cu a altora,
pe neasteptate se transforma in petreceri memorabile, straine de jeg si
vulgaritati. Le dominau cantecele frante, melancolice, si dansurile voit
caricaturale, la care Tudor tinea sa fie campion. "Ai vazut ce splendid
am dansat?" ma intreba a doua zi. "Da, Tudore, am vazut, ai fost
grozav"...ii raspundeam aducandu-i satisfactii primite cu bucurie de
copil. Alteori, alcatuiam planuri legate de premierele pieselor sale.
Planuri cu banchete regesti, destramate cu putin inaintea evenimentului
asteptat. "Plecam cu totii la Targu-Mures." Lipsa banilor l-a purtat de
unul singur spre locul "desfasurarilor". Amanari..."Nu-i nimic, la
Oradea o facem lata". S-a dus si acolo urmat doar de propria-i umbra.
"Vine premiera de la Municipal...voi invita cele mai frumoase femei din
Bucuresti..." Himere, cele sapte vaci slabe de-abia de isi anuntau
disparitia. Lucrurile s-au schimbat curand, semnul prosperitatii sale
devenind vizibil. Si-a cumparat palton, costum, palarie, fular, cravate.
Nicidecum de dragul dichiselii-o, asta niciodata. Staifului ii prefera
"ponoseala". I se parea mai altfel, mai sic, cu nodul cravatei desfacut
si cu manecile camasii dezbumbate. In cazul lui Tudor neglijenta
vestimentara putea trece si ea eleganta
Pe pamantul
oamenilor aparuse frigul, griveii Mogosoaiei alergau zgribuliti, orele
toamnei se scrumisera, pescarii dormeau pe soba visand pestele din basm.
Purtam in continuare pe umeri petalele trandafirilor pe care vantul
negrelor destramari ii presarase pretutindeni. In eternul salon, mesei
noastre i-am mai alaturat inca una, sa fie loc pentru cine ar fi dorit
sa ne insoteasca duiosul cantec, nebanuitul cantec al despartirii.
Virgil, cu vocea lui nestricata de tutunul tigarilor ieftine, mobiliza
si dadea tonul melodiei Decembre. Ii tineam isonul, si in pauze
ne minunam de felul in care izbutise Alifantis sa puna pe muzica
faimoasele versuri bacoviene, stiute dintotdeauna numai spre a fi
soptite iubitei la ceas de alean. "Te uita cum ninge decembre"..."Sau
zilele mele-totuna"..."Si ninga zapada ne-ngroape". Fulguiala de afara
in loc sa stinga, sporea vapaia adunata pe buze. Si brusc, rascolitoarea
dupa-amiaza incetase. Luminile spectacolului feeric se stinsesera. La
rampa aparusera duhurile rele. Tudor chemase pe unul din dintre oamenii
de paza, ii daduse cheia odaii cu rugamintea sa-i puna manuscrisele
intr-o valiza-singura-i avere. Cine presimtea prabusirile? O masina,
comandata in graba, statea la poarta principala. "Asteapta telefonul
meu", au fost ultimile cuvinte ce i le-am auzit intre zidurile groase
ale palatului. Am ramas singur, inmarmurit si inghetat. Si iata-ma la
locuinta lui "conspirativa", la Dan Cristea. "Eh, ce zici Petre? Ti-a
placut? O adevarata evadare, ca-n filmele americane". Am locuit in acel
apartament trei zile. Suficient sa-mi completez imaginea despre o
existenta cu capul in jos. Tudor dormea aiurea, activitatea cotidiana
si-o dirija dupa criterii ce muritorului de rand ii sunt imposibil de
inteles. dadea zeci, sute de telefoane. Purta tratative cu directorii de
teatru, cu regizori, cu actori, cu persoane binevoitoare, gata sa puna
umarul la urnirea carutei sale impotmolite. Tudor hotarase o radicala
schimbare a vietii ce o dusese pana atunci. "Plec la Cumpatu". A stat o
vreme, scurta, printre poeti, babe si copii. bantuit de nelinisti, a
revenit in Capitala, spre a ramane pururea la una din marginile ei,
tocmai acolo unde iarba creste neara, nepasatoare la fetele
anotimpurilor.
Timpul, cat i-a mai ramas, a fost un du-te-vino, o
pendulare intre cunoscut si necunoscut. In ciuda calvarului starnit de o
boala ticaloasa, respira cu nadejdea stabilitatii, plin de sperante si
increzator in prieteni. Pana in clipa cand moartea ni l-a rapit lasand
un gol de neumplut. Teodor Mazilu, inteleptul, Til Eulenspiegel-ul in
straie moderne, a lasat noian de pagini care imbogatesc substantial
literatura roamna la capitolul ce-l are pe Ion Luca Caragiale stalp de
aur. Ninge ca in ceasurile noastre de veselie, cele atinse, fara sa
stim, de zabranic inmuiat in catranul noptii. In fosta lui odaie cu
manuscrise vraiste si carti dispuse asemenea unor caramizi inclinate,
trebuie sa fie frig. Frig prin locurile unde juvenilul a ras cuminte si
amar si dispretuitor. La primavara, anonima pasare de matase va veni
cantandu-i la fereastra din care privea, meditativ, spre copacii
parcului cu adancimi de nuanta diamanteloe sarutate de soare. Imi vine
greu sa-mi inchipui ca nu voi ma da ochi cu Tudor, daca nu zilnic,
saptamanal, lunar, la Mogosoaia, sau aiurea in Bucuresti, macar o data
pe an, oriunde, chiar si pe o insula stapanita de fantomele pustiului.
Intalnindu-l si auzindu-i reprosul: "Pe unde umbli, domnule?"
Existand un Dincolo, sunt sigur ca prietenul meu de odinioara, rezimat
de balustrada cerului, ar gandi: "Ce l-a apucat pe nebunul de Petre
sa-si incheie randurile despre mine in felul asta? Doar stia ca am
oroare de asemenea lirism" Dar exista un Dincolo?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu