FACHIRUL CU SEPCUTA DE APAS

Stau deseori la masa lui Florin Puca, genialul creator al unei fabuloase lumi surprinse in tus, omul cu figura de diavol, de Rasputin, de bau-bau, de cascador in retragere, de fachir cu sepcuta de apas, de jongler cu stele. Blandetea, gingasia si humorul ii sunt proverbiale, nu numai la restaurant, ci si printre batranelecartierului pe care il paraseste dimineata, dupa vanzarea laptelui. Intre mine si el exista simetria armoniei. Avem aceleasi gusturi (in materie de etilice) si aceiasi Weltanschauung, cum se spune in limba Majestatii-Sale Goethe. Indeobste, el tace ca o libelula oprita pe firul de iarba de la malul lacului acoperit cu broderii de lumina. Uneori insa isi deschide aripioarele albastre si ma completeaza. Ne cunoastem de un sfert de veac, ba mai mult. Semnam condica de prezenta la fosta fabrica de carti(E.S.P.L.A.) de pe Bulevardul Ana Ipatescu, eu in functie de franar la vagoanele de greseli tipografice, el ca retusor al imaginilor iesite din aparatul fotografic cu si fara burduf-exista si o asemenea meserie pe vremea copilariei noastre nevinovate. Purtam deci uniforma umililor, cu galoane de papadie iesite din oul asfaltului. Azi ne mandrim cu chiulul pe care l-am tras si invocam superiorii cu darul iertarii. Dar amintirile ne sunt altele. Eu ii vorbesc de Adrian Maniu, de Stelaru, de Baconsjy, prietenul Puca de cei pe care i-a cunoscut prea bine: Marin Preda, Teodor Paca, Teodor Mazilu-fiinte cu sufletul colindand acum printre stele si candele. Florinel da din cap, cu mana isi matura barba inmuiata in smoala noptilor, apoi isi zvanta lacrima. deunazi am adus vorba despre Baconsky. "Ma , ma intampina el, iesind din mutenie, stii ce mi-a spus intr-o zi la Uniune? Domnule Puca, esti foarte talentat, de ce nu te duci la Paris? Eu i-o intorc cu n-am pantaloni. Raspunsul lui Baconsky: Brancusi a pornit-o spre Paris pe jos". In aceasta farama de dialog, l-am recunoscut pe marele poet, inegalabil in replici, ca de altfel in atatea. Dar si Florin Puca este inegalabil in replici sau in redarea unor evenimente si depanari de anecdote. Eu mai uit unele, el pezevenghiul, retine tot. Nu uita pataniile frumoase, ti le povesteste cu glas pe portativul melancoliei. Pe cele apasate de ghiara tristetii, le ocoleste. De ce? De ce sa nu vorbeasca de mai-marii breslei sale, care pun coroane de hartie ceruita pe fruntile tinerilor genii in ametitoare ecloziune, pe el, artistul nascut iar nu facut, gonindu-l din bastionul lor. Gonindu-l spre rusinea lumii-pentru ca, vezi Doamne, ar fi inactiv, adica si-ar pierde vremea uitand sa deschida vreo expozitie( a avut, totusi, cititi, cinci la numar!) fie chiar si intr-un gang cu scarna de pisici si foi de curechi plimbate de muste. Cum, te intrebi, o carte ilustrata (si cate a ilustrat regal Florin!) n-ar fi si ea o expozitie, si inca permanenta? Si de ce sa nu vorbeasca si de altele, asa, sa ne putem mira de cate se petrec pe pamant. Dar tac, sa nu-i trezesc anumite ceasuri pe care le vrea moarte. La urma urmelor, important e ca Florin Puca are numerosi prieteni. Ei ii sustin arta ajunsa la treapta vulturilor, ii sustin cu silaba incurajatoare, caci bani nu prea au sa-i cumpere tablourile care pe straini i-ar incanta sa le aiba pe pereti. Si la fel de important e faptul ca il gasesc oricand, sanatos si voinic la aceasi masa de la Casa Scriitorlor, unde putem povesti, eu in stilul meu zgomotos, el in limbajul libelulelor.
(1981)


Din vol. Caligrafie si culori, Ed.Cartea Romaneasca, 1984