Marin Preda, A.E.Baconsky, Fragment din "Amintirile unui fost corector" (1982) - Petre Stoica

A sosit şi ziua în care să-l văd pe autorul MOROMEŢILOR în carne şi oase: la Uniunea Scriitorilor. Apoi l-am întâlnit pe stradă, trecea singur, cu fruntea uşor aplecată. Chipul, aşa cum i-l ştiam din fotografia anului 1947, i se asprise parcă, purta umbrele întunecate ale vieţii literare ce-l urmăriseră şi pe el. Odată m-am pomenit la o masă aglomerată la care luase loc şi Marin Preda. Ascultam atent, evitand amestecul în discuţii. Care scriitor învăţăcel nu se bucură ştiindu-se în preajma unei personalităţi artistice, apreciate pe întreg cuprinsul ţării? Creatorul MOROMEŢILOR lua rar cuvântul la şedinţe, în schimb punea mâna pe condei, polemizând cu George Călinescu, Petru Dumitriu şi nu numai cu ei. Polemiza verbal şi la masa improvizată ad-hoc. Atent la părerile altora, fără să-i întrerupă. Ideea cuiva, găsind-o interesantă, o saluta admirativ, în stil moromeţian: "e-te-te-al dracu!" Te aflai în prezenţa moralizatorului lipsit de ifose. Avea opinii ferme, le susţinea cu fervoare, neabătut de la principii clădite pe logica bunului-simt. Stau mărturie pentru totdeuna splendidele-i eseuri şi confesiuni din IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE (1971), publicate iniţial în hebdomadarul LUCEAFĂRUL. Şi nu îi lipsea nici curajul civic. La o mai veche întrunire scriitoricească de însemnătate specială, voia să afle chiar din gura lui Gh-Gheorghiu-Dej cum stăm cu alfabetizarea pe care - deţinea el niscaiva informaţii! - o considera împlinită numai pe hârtie. Gest temerar într-o epocă în care toate trebuiau acceptate în ambalajul staniolului de nuanţă roz.
Viaţa e plină de imprevizibil. Paşii care m-au apropiat de Marin Preda îi făceam tocmai în casa lui... Baconsky! Între prozator şi poetul clujean se iscase cândva o dihonie ce atinsese apogeul o dată cu venirea MOROMEŢILOR pe lume, când cronicarul STELEI alcătuise un certificat de naştere cu litere spinoase. Pe la mijlocul anului 1965, Parcele au decis să pună pecete unei ostilităţi nimănui folositoare. Agresivitatea cuiva, văzându-i în egală măsură, i-a unit graţie demersurilor diplomatice întreprinse de Mihai Gafiţa. Între ei se legase o prietenie exemplară, curmată în condiţii meritând uitarea. La trecerea lui Baconsky dintre vii, Marin Preda va caligrafia cu stilu-i caracteristic armonioasele zile ce le petrecuseră laolaltă, făcând totodată şi portretul uman al autorului CORABIEI LUI SEBASTIAN: "Am petrecut [...] ani îndelungaţi împreună ore de neşters. Poetul era încântător în indignările lui, indignări ce se cumulau cu vârsta, verva inepuizabilă, comparaţiile, imaginile, punerile în scenă imitând colegi şi personagii curente, expresia unui umor scânteietor pe care puţini ştiau sau îşi închipuiau că putea coexista cu viziunile sale de coşmar din ultimele cărţi şi care şi acela conţineau umor, dar în mod bizar, lipsite de seninătate, cu aspect lugubru. Apoi prietenia dintre mine şi el s-a îndepărtat, dar a rămas preţuirea şi, în ultima vreme, Mihai Gafiţa îşi relua eforturile de odinioară pentru ca această prietenie să reînvie". (9 PENTRU ETERNITATE) "Este o mare dovadă de nobleţe când admiraţia supravieţuieşte prieteniei" - spun uzând de autoritatea înţeleptului Jules Renard.

Adrian Păunescu în rev. "Magazin" nr.1306 / 16 oct. 1982 Sublimul corector

Sublimul corector

Nu ştiam că în Petre Stoica, poetul pur, neliniştit şi îndrăzneţ care a răsărit în grădina lui Baconsky, în plină epoca dogmatică, trăieşte în penumbră un prozator adevărat, capabil să observe pe ceilalti, să ţină minte şi să dea expresie emoţionantă celor pe care le trăieşte. Acum am aflat. Petre Stoica e chiar una din conştiinţele literare ale epocii. Aşa mi-a apărut el, după ce i-am citit senzaţionala carte "Amintirile unui fost corector". Portrete nemuritoare se desprind din filele cărţii şi, pur şi simplu, merg spre peretele de arme al memoriei culturale. Petre Stoica nu se fereşte de aproape nimic. El nu minte, nu fardează chipurile celor de care se ocupă, el - când greşeşte - o face cu bună credinţă. El e în poziţia voit umilă a corectorului care nu poate face lumea, dar gresindu-i sau schimbându-i o literă din lunga ei frază, o poate încurca, o poate, de fapt, reintocmi.
Petre Stoica este corectorul orgolios al unei generaţii care şi-a atins maturitatea deplină. De portretele sale se va ţine seama şi mâine. Forţa lui de a surprinde gesturi, idei, situaţii, e teribilă. Poetul lucrurilor, poetul concret, poetul elementarităţii curate, poetul cu vibraţie europeană, Petre Stoica este şi un interlocutor periculos. El ţine minte lucruri pe care tu, care eşti câteodată prins în ele, le-ai uitat. Eu însumi m-am trezit într-o amintire a lui Petre Stoica, împreună cu Marin Preda şi Ion Negoiţescu. Ştiu eu, mai ştiu eu, dacă e adevărat ce zice Petre Stoica în amintirile sale? Un frison de capăt de coridor frigorific, coridor frigorific vecin cu istoria literară, m-a scuturat când mi-am dat seama că mi-am trăit şi mi-am şi murit primii 20 de ani de viaţă literară. Aşadar sunt şi eu în amintiri? Aşadar suntem şi noi, generaţia actuală, proiectul unei viitoare şi lacome "mese a umbrelor"?
Petre Stoica a avut curajul să scrie şi să publice o carte cu portrete de epocă, în vremea când multe din cele scrise de el, pot fi verificate de oameni vii.
Portretele fostului corector Petre Stoica au, de-acum, patină. Petre Stoica realizează o galerie excepţional de vie de portrete ale lumii literare în curs. Avem nevoie de asemenea cărţi. Chiar dacă, uneori, ele îţi dau senzaţia eminesciană că viaţa la "cură/încet repovestită de o străină gură". Dintr-o eroare intenţionată de corectură şi dintr-o revanşă, Stoica e, aici, Scoica plină de vuiet a unei generaţii furtunoase.

PAPA BAC Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

Aurel Rau si Petre Stoica

A.E.Baconsky

"Vezi că te cheamă Baconsky", am auzit o voce venită din uşa secţiei de corectură a fostei E.S.P.L.A. Tresărisem din picoteală (eram mai totdeauna somnoros când aveam de-a face cu spaltii unor viitoare "capodopere" ale scrisului nostru chinuit de pe atunci) şi mi se părea că aud aiurea. "Te cheamă Baconsky", repetă vocea redactorului însărcinat să mă poftească în biroul profesorului Alexandru Balaci, ca funcţie, al doilea om în editura mamut în care trudeam de doi ani.
În faţa ochilor mi se răsucea un carusel de imagini nebune, şi dintr-odată căzusem în apa largă a unei emoţii copleşitoare. Mi-am revenit curând şi am părăsit cu entuziasm maldărul de hărţii mirosind a proaspătă cerneală tipografică. În momentul (1956) A. E. Baconsky era "cineva". Prin stuparele revistelor, adevărate laboratoare de miere şi fiere, se vorbea cu aprindere despre poetul clujean care, la primul Congres al scriitorilor, recent ţinut, avusese curajul să arunce o bombă de mare calibru. Suflul bombei a produs dislocări remarcabile. Tradus în alt limbaj : Baconsky demască impostură şi cerea revenirea literaturii la adevărata ei menire.
...
În acea perioadă de controverse, nu o dată ridicole, revista în fruntea căreia venise spre folosul culturii româneşti (e vorba de STEAUA, mai trebuie s-o spun?), începuse să prindă conturul calităţii superlative. Imperativul tânărului redactorului-şef : antidogmatismul. Prin paginile revistei (format carte, începând din anul 1956 cu o ilustraţie în centrul copertei) se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale.
...
Orişice om de bună-credinţă trebuie să recunoască faptul că existenţa STELEI constituia un fapt extraordinar de important pentru literatura română din aceste ultime decenii. Ideile generoase pe care azi le îmbrăţişăm, deschiderea actuală spre fertile şi diverse experienţe estetice au fost introduse şi menţinute în câmpul liter, cu tenacitate, cu consecvenţă, de uluitoarea publicaţie clujeană. Unii însă uită repede, uită din păcate specialiştii în domeniul istoriei literare, care tratează trecutul STELEI cu inadmisibilă, aş zice, cu scandaloasă superficialitate, când spiritul iniţiat de ea a contribuit - am certitudinea - şi la formarea lor intelectuală. Pentru toate astea, Baconsky a cunoscut mari nelinişti şi a trudit AD GLORIAM !

Să revin însă la episodul întâlnirii mele cu A. E. sau Papa Bac, cum aveam să-i spun, atât eu, cât şi prietenii mei de odinioară. La puţine zile după memorabilul congres aducător de prospeţimi cu iz de dulce primăvară, i-am trimis o scrisoare. Plicul meu umil conţinea vreo zece poeme de "notaţie" (o nefericită expresie de epocă, traducând cumplită sărăcie de limbaj a criticii...), însoţite de rânduri strâmb caligrafiate, în care îmi manifestăm entuziasmul juvenil pentru personalitatea-i artistică. Existenţa mesagerului, a autorilor stihurilor în special, trebuia verificată, întrucât Baconsky, ca de-altefel şi Aurel Rău, se temeau de o farsă, verificare pe care o şi făcuse promt Geo Şerban, pe atunci corespondentul STELEI la Bucureşti.

Idolul meu dorea acum să mă cunoască. Proaspăt sosit din Coreea de Nord, în drum spre oraşul de pe Someş, se oprise în Capitală. Mi-am mângâiat faţă nebărbierită şi, eliberat prin nu ştiu ce minune de trac, am bătut la uşă. Trebuia să fiu la înălţime. Auzisem destule despre inteligenţa şi "răutatea" sa, aşadar, îmi impusesem o atenţie sporită. Din adâncul unui fotoliu de piele roşie, se ridică pe dată un bărbat destul de înalt, înveşmântat cu elegantă seniorială. M-a izbit frumuseţea chipului, ca şi prematură-i încărunţire. Se îndreaptă spre mine şi îmi întinse mâna pe care, în cele din urmă, mi-o trecu pe umăr cu familiaritate. "Vasăzică dumneata..." mă examină rapid, cum ştia s-o facă numai el. Nu arătam prea bine, eram palid, costeliv şi îmbrăcat ca un pui de bogdaproste. Părea că priveşte o corabie prin ceaţă, uşor absent, cu ochi pătrunzători, mereu mobili, scânteind de ironie. A trecut direct la un chestionar sumar, căruia aveam să-i fac faţă mulţumitor - cel puţin aşa am crezut. "Ce poeţi îţi plac?" iată prima întrebare pusă. I-am răspuns imediat, fără ezitare : "Bolintineanu şi Trakl!" Mi-am zis că l-am lăsat BOUCHE BEE, dar lui, gustul pentru doi autori atât de diferiţi i s-a părut firesc. Totuşi, am reţinut un zâmbet, acel zâmbet tipic baconskyan, exprimând deseori neîncredere sau maliţiozitate. Mi-am susţinut afirmaţia prin explicaţii teribiliste, care i-au plăcut. Replica a fost o invitaţie : "Te rog să-mi trimiţi un grupaj din Trakl, îl public cu primul prilej. Şi nu uita, originale, în numărul proxim vei debuta cu şase poeme. Aşadar, dumneata cunoşti germana... Foarte bine, poete!" Îmi spunea poete şi mă simţeam în al nouălea cer. Continuă : "Avem nevoie de poeţi cunoscători de limbi străine..." Brusc, m-a întrebat dacă îl gust pe pe Ungaretti. I-am dat de înţeles că autorul lui SENTIMENTO DEL TEMPO stă la dreapta inimii mele. A început să recite în italiană din versurile minunatului Ungaretti, de la care, de altfel, primise o scrisoare.
...
Încheindu-şi recitalul ungarettian, a trecut la altele, mai puţin lirice, legate strict de existenţa mea : Unde am terminat facultatea, de ce sunt corector, când m-am însurat, cum locuiesc, etc., etc. De-a lungul anilor aveam să văd că la fel îi chestiona pe proaspeţii cunoscuţi pentru care înclina să aibă un început de simpatie.

I-am vorbit despre necazurile mele, lipsa locuinţei chinuindu-mă cel mai mult. M-a ascultat cu atenţie, ca la sfârşitul mărturisirilor să spună ferm : "Voi vorbi cu Petru (directorul editurii, "Infamul" cum îl poreclise mai târziu) şi situaţia se va rezolva. Apoi, este inadmisibil ca dumneata să lucrezi la subsol...". "La subsol", adică la corectură. Poetul se exprima într-un limbaj ales, elevat, tipic intelectualilor de rasă. Îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădând predispoziţie polemică. . Până la Baconsky nu mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva cu o rostire atât de elegantă. Între vorbirea şi scrisul său era o identitate absolută, ca la Arghezi.

Problema locuinţei (de competenţa institutirei) s-a rezolvat în primul rând mulţumită lui, somandu-l pe "Infam" să mă treacă în fruntea listei solicitanţilor. În privinţa muncii mele de la "subsol" (unde puteam chiuli în voie), l-am rugat să nu mai insiste, întrucât detestam meseria de redactor, în anii aceia, frecvent înfierată de scriitori. Refuzul meu l-a contrariat. mai cu seamă că nici justificările aduse nu aveau darul să convingă. Numai cei care au avut prilejul să trăiască în imediata lui apropiere ştiu câtă ardoare putea să pună în rezolvarea necazurilor ivite în viaţa vreunui prieten sau protejat. O intervenţie la instituţia X, un împrumut financiar, un telefon la medicul cutare erau făcute cu aerul cel mai firesc din lume.

Ne-am despărţit, dar pentru scurt timp, urmând să-l reîntâlnesc peste trei săptămâni. Făcea politică literară, lega şi dezlega alianţe, aşa că venea deseori în Capitală. Apoi am început eu să merg la Cluj, poetul invitându-mă cu fiecare prilej la masă, în locuinţa-i strâmtă de pe Universităţii 1. M-am împrietenit cu majoritatea steliştilor, pe care îi iubesc şi azi, şi cred că nici unul dintre ei nu mi-ar putea reproşa lipsa loialităţii. Din clipa mutării sale în Bucureşti (o mutare care l-a afectat mult, sporindu-i de-a lungul anilor suferinţă), îl vizitam zilnic, chiar şi de două ori. Obligatorie rămânea vizita de seară, după ce îmi încheiam activitatea redacţională la SECOLUL XX. O lipsă la apel putea duce la insinuarea trădării. Aşa era Papa Bac.

Îi câştigasem deplină încredere şi începuseră să mă îndrăgească. La puţină vreme după debutul meu  la STEAUA, îmi acordase un statut special, expediind tiparului aproape tot ce îi trimiteam. Lucru de necrezut, gândindu-mă că numeroşi autori cu carte de vizită se făceau luntre şi punte să publice câte ceva în paginile lunarului clujean, devenit obiect de admiraţie, dar şi de maceranta invidie. Apoi am fost primit în sânul redacţiei, în calitate de redactor "voluntar". Lucram pentru revistă adunând sârguincios manuscrisele bucureştenilor solicitaţi, ba, de la un moment dat, începusem să am şi iniţiative redacţionale, răsplătite cu moneda laudei calde. În felul acesta am avut privilegiul rar de a cunoaşte îndeaproape pe mai toţi marii scriitori români în viaţă, unii dintre ei, ca bunăoară Adrian Maniu, acordându-mi titlul de prieten! ... Cel puţin Ion Vinea, care a redebutat ca poet la STEAUA, nu prea ştia ce să creadă. Despre admiraţia lui Arghezi pentru revistă nu are rost să mai amintesc, maestrul făcând-o publică.
...
..Destul de curând am tras la STEAUA o căruţă de prieteni, ieşiţi din bibliotecile cărţilor adevărate. Azi sunt toţi personalităţi artistice de seamă, contribuind din plin la îmbogăţirea peisajului nostru literar.
...
Baconsky avea destui admiratori anonimi, cu trecerea anilor numărul lor creştea vertiginos, aureolandu-i numele. Prieteni in accepţia sticta a cuvântului se iveau însă mai rar, impresia mea fiind că poetul nici nu-şi dorea prea numeroşi... I-a rămas fidel până la sfârşit Modest Morariu şi cam atât. Spusele se referă strict la grupul meu de prieteni din acei ani. Cu timpul, prin locuinţa lui s-au perindat şi alţi scriitori, acordându-li-se încredere şi preţuire, printre aceştia numărându-se în primul rând Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu - ei nu l-au trădat niciodată. Distinsul poet şi eseist Paul Emanuel (apărut pe vremea misterioasei mele dispariţii destul de aproape de una din centurile Capitalei), ştiu că i-a fost nespus de drag.

În fruntea statornicilor săi prieteni bucureşteni se situau Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu, lor uramandu-le îndeaproape soţii Gafiţa. Ori de câte ori îi zăream laolaltă mi se părea că se cunosc de-o viaţă, bănuindu-i totodată în egală măsură marcaţi de semnele unor grele înfruntări literare, la care generaţia mea participase doar cu zâmbetul pe buze.... Oaspeţii lui scumpi erau steliştii. În trecere prin Cetatea lui Bucur, Aurel Rău, Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, până la un moment dat Mircea Tomuş, aşteptau cu emoţie clipa revederii. Baconsky trăia intens nostalgia Clujului şi ţinea mult să fie informat despre evenimentele petrecute în urbea părăsită, ba amuzându-se, ba intristandu-se, în funcţie de conţinutul veştilor. Îl frecventa des Aurel Rău, veşnic chemat la şedinţe. ... Odată sacul cu noutăţi deşertat, se porneau pe comentări, evident, împreună cu doamna Clara, rolul meu rezumându-se la cel de martor discret...

Sorţii au decis ca scaunul lui Baconsky de la STEAUA, de unde poetul fusese dat afară, să fie ocupat de Aurel Rău. Mâhnirea noastră, a celor grupaţi în jurul publicaţiei clujene, a durat vreme îndelungată, dar ne şi bucuram sincer că ea nu încăpuse pe mâna vreunui diletant, ci pe a unui scriitor adevărat, cu alese virtuţii umane. Astfel revista continua cu îndârjire concretizarea ţelurilor propuse, în jurul proaspătului redactor-şef aflându-se prieteni şi redactori cu experienţă temeinică, ei înşişi scriitori apreciaţi. ... Redacţia solicita în permanenţă colaborarea celui alungat din sânul ei, dar duşmanii lui Baconsky, destui şi în oraşul de pe Someş(aceiaşi care azi se împăunează că l-au ajutat şi iubit...), făceau pe dracul în patru numai să-i vadă numele dispărut definitiv, dacă nu din intreaga presă literară, măcar din cea locală. Încercând să-l publice, lui Rău i se puneau beţe în roate, având de înfruntat situaţii greu de depăşit. Apăreau defecţiuni ireparabile, pentru care numai steliştii nu purtau vreo vină... Treptat, revista pe care o modelase, fiindu-i dragă ca lumina ochilor, începuse să-i displacă. O critica, mai întâi pe soptitelea, mai apoi cu o oarecare vehemenţă. La fiecare apariţie, între noi avea loc următorul dialog : "Ai primit-o?" "Da, am primit-o ieri." "Ai citit-o, poete?" Răspundeam sec, cunoscând continuarea : "Da, am parcurs-o în parte." "Ei, şi ce părere ai?..." "Foarte bun şi acest număr..." Aprecierea mea pozitivă îl scotea din sărite : "Desfid... să fim serioşi! Ce se întâmplă cu dumneata, poete?... Te credeam om serios!" ...Tâlcul mâniei de atunci se cere căutat în sentimentul frustrării, al orgoliului rănit, bine-cunoscute de cei apropiaţi, în primul rând de Aurel Rău, pe care A. E. nu a încetat să-l stimeze, ştiindu-l de o desavarsita cinste.
...

"AM UITAT DEMULT, MON CHER" rememorari cu Marin Preda din "Amintirile unui fost corector"(1982) - Petre Stoica

....Pe Marin Preda, omul, l-am cunoscut aproximativ tarziu. Imprejurari favorabile incepusera sa ma aduca mai des in apropierea domniei-sale, fie la baconsky, fie in propria-i locuinta de pe strada Dionisie Lupu(l-am vizitat de vreo tri-patru ori), fie la Mogosoaia, unde limbile scriitorilor de diverse categorii, ale pictorilor, divelor si fotbalistilor gustau voluptos din zeama galcevii. In toamna lui 1970 o intamplare aparent anodina, in care ma impricinasem inconstient, la finele ei mi-a permis sa-mi fac despre Marin Preda o imagine cu adjective tulburatoare. Descoperindu-ti pagini asternute cu pana miruita, stergea cu buretele pana si grave culpe ce i le aduceai. Virtute de cautat cu lumanarea printre slujitorii condeiului, pretutindeni in lume alcatuind o inspaimantatoare gradina zoologica. Peripetia la care ma refer, cred ca isi justifica depanarea.

Veneam de la "Editura Eminescu" sub brat cu manuscrisul volumului O caseta cu serpi. Mi se daduse de inteles ca nu poate fi destinat tiparului din pricina viziunii sale "sumbre". L-am retras fara opozitii. Pornind-o pe Calea Victoriei, am dat nas in nas cu unul din redactorii "Cartii Romanesti", de-abia infiintata. L-am rugat-in afara oricarei obligatii-sa-mi supuna versurile unei radiogragii strict estetice. Acceptase. Ne aflam la inceput de saptamana. In ziua urmatoare asteptam la restaurantul Casei Scriitorilor un mesaj telefonic de importanta exceptionala. Mesajul sosit o data cu noaptea m-a prins lipit de scaun. restaurantul se golise, singurii consumatori fiind adunati la la doua mese silentioase: in mijlcul incaperii, Ion negoitescu alaturi de o persoana necunoscuta, imediat langa usa dinspre hol, eu cu Adrian Paunescu, care obisnuia sa coboare din cand in candprintre confrati. Cam dupa miezul noptii a a parut Marin Preda. Si-a rotit privirile in stanga, in dreapta, apoi, iritat, a luat-o cu pasi repezi spre tejgheaua unde motaia Madam Candrea. Din "separeu" veneau murmure nedeslusite. Monser parea nelinistit, mustea in el ceva. Si sintr-o data se apropie de Negoitescu certandu-l prin cuvinte grele, fierbinti. Purta el pica reputatului critic, altminteri de unde atata vehementa? Nego(trec peste replicele-i stinse), disperat, i se adresa colegului meu intru poezie: "Paunescule, nu ma ajuti?" Un S.O.S neintegistrat. Atins in orgoliu( cum, numai Paunescu putea sa-l ajute?) si cu aripile stropite de alcool, am sarit in picioare lansand impotriva lui Preda o serie de torpile verbale de care ma rusinasem de data-prea tarziu! Sirprins de imixtiunea mea ireventioase, a parasit localul, nestiind ce sa creada. Dimineata a picat "mustruluiala" lui Baconsky; aflase de penibilul episod: "Se poate?.....dumneata poete?...Ce te-a apucat sa-l injuri pe Marin? Tocmai acum cand a inceput sa te indrageasca?" I-am raspuns sofisticat, deloc convingator. ma simteam nefericit, neghiob, nemernic, scufundat in maluri cu broaste muribunde. Asta imi trebuia? la sfarsitul saptamanii m-am intalnit iarasi cu redactorul caruia ii incredintasem manuscrisul. Imi marturisea ca noua mea carte e de departe cea mai izbutita din cate scrisesem, luni urmand s-o expedieze la D.P. Semnatura lui Preda, si gata! Adica luni, cand i se puneau directorului manuscrisele in fata, pentru aprobari pe baza recomandarilor facute de redactori. Pe vremea aceea editura de pe NUferilor, scutita de plan si tutela administrativa, tiparea autorii extrem de operativ. I-am multumit generosului redactor, mai cu seama ca luase si initiativa publicarii ei. In locul entuziasmului, pe chip imi vedea deconcertarea. Si povesteste-i patania din cursul saptamanii...Zambind, imi spune ca si Negoitescu are o carte in ingrijirea sa, greu de sustinut insa din cauza caracterului ei compozit: versuri originale prea putine, insotite de felurite traduceri in colaborare cu mai multi autori. Declara: "Daca Preda cere s-o vada si o respinge, mi-e imposibil s-o sustin, cu toate ca Nego mi-e prieten. Pentru a ta fac scandal" Preda retinuse manuscrisele noastre...Le-a parcurs cu promtitudine. Si ce aflu din gura axeluiasi redactor? " Pe Nego l-a respins, de altfel ma asteptam , zicea Monser. In ce te priveste afirma . Surpriza ma anesteziase. Vasazica ticaloasele mele de torpile verbale ii trecusera pe langa ureche nelasand consecinte...Inregistrasem o lectie care da vietii suflu si reazim.
Asteptam sa-l intalnesc pentru a-mi exprima gratitudinea. Din calendar foile cadeau rand pe rand, destule pana sa ma pomenesc cu marin preda in fata. M-am oprit debitandu-i cu noduri in gat cuvinte alese din timp. Intai si intai scuzele...Nedumerire: "Pentru ce scuze? Pentru ce imi multumesti? Despre ce e vorba?" I-am amintit. Si-a dus degetele la ochelarii cu lentile groase, cu dioptrii in plus fata de cele din fotografia prin care il descoperisem in anii adolescentei mele. Mi-a pus mana pe umar: "A...he-he-he, istoria cu negoitescu, he-he-he...M-ai jignit? Am uitat demult, mon cher...Cartea dumitale este excelenta, am citit-o cu placere". Daasa a spus: "Am uitat demult mon cher"
Un happy end. Si o propozitie-"Am uitat demult, mon cher"- pusa in fruntea randurilor mele de pioasa aducere aminte

Atârnat de un smeu de hârtie colorată, am aterizat la Mogoşoaia. În vara anului 1979. Vreme îndelungată, pentru unii, palatul prinţului, Casa de creaţie, a fost un port al iluziilor, o sală de aşteptare, un azil, pentru alţii un atelier tapetat cu grafice marcând continue succese profesionale. În momentul în care mi-am deşertat calabalâcul, aici trăiau cu ancora lăsată câţiva solitari şi două-trei familii aşteptând acontatul apartament menit să-i redea vieţii din Capitală. Oameni aflaţi în plăcută comunitate sau în vrajba cu rare dezamorsări. Locatarul proeminent şi statornic al aşezământului brâncovenesc era Marin Preda. (Întrebându-l odată de ce îi place afurisita de Mogoşoaie mi-a răspuns sec: "Nu pot fără ea!") Ca vechi chiriaş îl întrecea numai Teodor Mazilu, prietenul drag, dramaturgul de inegalabil talent. Văduvită de ei, Mogoşoaia a rămas fără profil, fără anatomie, o fantomă oglindită în ape ucigaşe. Între zidurile ei de fortăreaţa medievală răsună de bunaseama şi azi cuvintele Marelui Singuratec înmuiate în amestecuri de oţet şi parfumuri pătrunzătoare, niciodată iscând supărare : "Ce faceţi beliţilor? Beţi? Ce beţi? ! ... Ia să văd" ... Şi răsună râsul lui sacadat, sănătos, bruegelian, stingându-se în acel neuitat "he-he-he". Cuvintele-i grave, de înţelepciune socratică, născute dintr-o lume a purităţii ţărăneşti şi din cea a cărţilor pe care ştia să le citească în adâncime, ca puţini alţii, răsună însă în afară zidurilor, în inimile prietenilor. În inimile celor ce i-au stat în preajmă deseori până în zorii zilei: Eugen Simion, Lucian Raicu, Sonia Larian, Mircea Dinescu şi Petre Anghel. Şi în a multora altora, greu de pomenit ca număr.
  Aterizarea mea pe această insula fusese însoţită de semnul mirării (stăpâneam doar un "chalet" pe Neajlov, un cuib liniştit şi nepoluat). Curgeau avertismentele: bufetul vinde cu preţuri de Athenee Palace, personalul se comportă duşmănos, lipseşte apa caldă, iarna caloriferele rămân sloi. Preţurile? O să vedem... Până la sosirea anotimpului îndrăgit de calici mai va, deocamdată înfloreau trandafirii, exuberanţi, regali, pretutindeni în parc "Păunul se ploconea răsăritean şi moale", iar Mircea Dinescu trăgea din lac crapi de câte zece kile. Chiar şi scumpul de Mazilu mă descuraja : Uite, s-a tâmpit şi vinul" ... Singur, Monşer, care făcuse o iarnă în camera-i burduşită cu cărţi, în palton şi pe cap cu căciulă, m-a întâmpinat optimist : "Aflu că ai venit printre noi, foarte bine, mon cher, o să-ţi placă". Sosirea mea s-a petrecut vara. VENI VIDI. Plecarea mea definitvă a coincis cu descinderea anotimpului alb, temperatura lui scăzută alungând al treilea cuvânt, VICI, din scurta scrisoare expediată nimănui.
  O situaţie favorabilă mi-a permis să evit instalarea la "castel" (cum îi spunea palatului brâncovenesc inginerul horticol Nicolae Moromete sin MARELE SINGURATEC), stabilindu-mă în vila de la poartă. Izolată între boschete şi flori, vilă cu aspect atrăgător constituia un loc râvnit, fiind departe de vacarmul palatului, şi avea o terasă largă, de cabană alpină. La vilă mi s-a alăturat şi Virgil Mazilescu, fire pe cât de năvalnică, pe atât de duioasă. Şi om dintr-o bucată. Ne apropiau multe şi ne despartau puţine. Fiindu-i drag, Mazilu l-a acceptat la masa lui (devenită şi a mea), de când o ştiam situată în acelaşi loc : în fundul salonului, sub un tablou realizat după sclerozantele canoane ale realismului socialist. La dreapta ei trona trona o masă încăpătoare, reţinută de Marin Preda şi de prietenii lui. O vecinătate comodă cu frontiera niciodată încălcată. Serile calde, înmiresmate, le petreceam pe terasa vilei. În liniştea nopţii auzeam claxonul unei maşini şi apoi scârtâitul porţii, care salută somnoros locatarul întârziat. Marin Preda. Venea îndeobşte direct de la editură, unde scria, rezolva treburi curente, aviza manuscrise dificile. După ce se despacheta şi îşi organiza programul nocturn, în cazul în care salonul nu îi mai putea oferi nimic, pornea în plimbări pe alea străjuită de castani. Când îl însoţeau prietenii, i se auzea de departe vocea dominatoare. Peregrinarea solitară i-o trăda tactul surd, monoton, al bastonului fără de care noaptea nu-şi părăsea niciodată odaia. O deprindere rurală, o măsură de securitate împotriva câinilor şi a umbrelor.
  Preda a făcut popasuri la vilă, încă de la debutul aterizării mele pe pământul făgăduinţelor. Singur, în câteva rânduri şi însoţit. Întrebuinţa un slogan, pe care îl repetă zgomotos, paralel bătând cu pumnul în masă, de săltau paharele : "Cazul Mazilescu" ... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seama că Monşer imită admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui "Cazul Mazilescu" ... "Ei nu ştii?" o dădea el... "Păi la şedinţa"... Jurăm pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, devreme ce avusese loc o şedinţa unde se rostiseră cuvintele cu pricina. Fusul lunii torce fir de aur să rămână frumoasă amintirea nopţii nopţii cu vin "treisferturi", molan sau zeamă de surcică(la început refuzat de Monşer : "Nu beau aşa ceva ... nu-mi place... nu... ia să gust... hm, merge... e chiar bun... "), cu râsete coborâte şi ridicate, cu anecdote, zeflemele, confesiuni, indignări şi înjurături adresate neantului. Şi cu haioase cântece lunecate mătăsos din gâtlejul lui Iliuţă, ţigănuşul angajat la paza florilor şi a livezii părăginite. Iliuţă cânta cu foc nişte texte de folclor suburban după care Preda se da în vânt : "Măi, ia mai zi-o pe aia cu televizorul"... Îl acompania el însuşi, îndârjit şi afon.
  Aş minţi afirmând că am făcut parte din intimii celui care a dat ţării acesteia opere de înălţare sufletească : ÎNTÂLNIREA DIN ADÂNCURI, MOROMEŢII, IMPOSIBILĂ ÎNTOARCERE, RISIPITORII, INTRUSUL, DELIRUL, VIAŢA CĂ O PRADĂ, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - şi desigur şi altele ieşite de sub sfânta lui pană. Dar în perioada premergătoare revoltătorului, incredibilului Sfârşit, i-am stat destule ceasuri prin preajma ascultandu-l, la rându-i ascultăndu-mă. Marin Preda nu-şi arogă aere de sacerdot fanatic vorbind şi cerând supunere oarbă. Îl ascultai cu plăcere, exprimă o gândire lucidă şi exactă, comprehensivă, cu spaţii în care puteai intră liniştit, fără teamă că părerile îţi vor fi şfichiuite de biciul intoleranţei. Poseda o cultură solidă ce i-o descopereai zilnic cu uimire. I-o fi scăpat vreo  vreo scriere filozofică esenţială? Cine mai vorbea ca el despre Tolstoi şi Dostoievski, tâlcuind cu fineţe replici şi pasaje ce scăpau până şi exegetului? Pe clasicii noştri îi supunea unei judecaţi originale, aruncând lumini în unghere întunecate să-ţi arate piatra preţioasă. Ştergea în acelaşi timp conture pe hărţi literare părând definitiv trasate. Paleta culturii sale o îmbogăţeau culori câte există că să poţi alcătui tablouri complete : în strălucire şi profunzime. La o cină făcuse preţ de două ore o excursie sclipitoare în lumea muzicii clasice, înmărmurind comesenii. Îl pasionau aspectele vieţii politice, economice şi sociale, ţinându-şi informaţia la zi. Nimic nu-l lasă indiferent, indignându-se până şi de lucruri insignifiante : "Auzi domnule, unde au ajuns ţăranii noştri?... Să facă ţuică din amestecuri cu dero!... Autorul MOROMEŢILOR ura visceral minciuna, "spiritul primar agresiv", nedreptatea, intoleranţa, falselor valori moral-umane, "era ticăloşilor". În TRATATUL lui de istorie contemporană nu încăpeau file cu interpretări abuzive de tip Jean-Paul Sartre sau Cohn Bendit. Ştia să facă distincţia netă între dimineaţă şi amurgul bătrânei doamne Europa.
  Aveam antipatii şi puncte de vedere comune (pe care le aprobă sub formă măgulitorului compliment "Băiete, gândeşti sănătos") facilitând apropieri şi sentimentalisme. În numele lor îmi îngăduiam să-i fac reproşuri : "Ce-i  asta dom' Preda? Beţi votcă şi apres luaţi nasturi?" (Nasturele, pentru ţăranii din Siliştea-Gumeşti sinonimul pastilei) "Dacă o continuaţi aşa, să ştiţi că nu va mai dau bună-ziua". Replică imprudentului: "Ţi-e frică să nu mor, he-he-he, înseamnă că mă iubeşti". Primeam asigurări liniştitoare: "Mai băiete, eu m-am apucat târziu de băut, nu că voi, care aţi luat-o de pe vremea când va p....ţi în ţărână". Eu, curios : "Care voi, dom' Preda?" "Păi dumneata, Pucă, alde Grigore. Acest "alde Grigore" nefiind altul decât Grigore Hagiu, odinioară celebru pensionar al Mogoşoaiei. Scriind despre cel mai iubit dintre pământeni, regret că trebuie să pomenesc infamantul cuvânt alcool. Infamant în asociaţie cu numele lui, deoarece în clipa când aripa restristei a atins brusc nu numai grupul de oameni numiţi scriitori, ci şi milioane de cititori, s-au afirmat lucruri neacoperite de realitate : cum că forţele malefice (citeşte : intimii, oamenii din imediată-i apropiere) l-ar fi tras la pieire. Fals. Repet, fals. Şi totodată jignitor pentru cel care glăsuia prin Ilie Moromete : "Domnule, eu am fost toată viaţa un om independent!" Înzestrat cu o uriaşă personalitate, neînduplecat şi suveran, nu se lasă influenţat, dimpotrivă, influenţa el. Marin Preda târât de cineva la băutură? De câţiva ani trăia seisme interioare pe care încerca să şi le înăbuşe căutând refugii, din păcate mai puţin în solitudine sau asceză, cât în deconectări periculoase. Literatură universală oferă mii de exemple similare. Personal n-am văzut pe cineva varandu-i votcă sub nas. Apropiaţii lui(îi am în vedere pe cei cunoscuţi de mine la Mogoşoaia, le-am indicat numele) erau departe de a fi înrăiţi consumatori de etilice. Fruntea mi se adună în cute şi mă întreb : cine în clipele lui Preda, tulburi, apăsate de lespezile anxietăţii ar fi avut curajul să-i ia, fie şi extrem de delicat, paharul din mână? Riscuri putând atrage asupra temerarului mânii de mari proporţii. Pun punct acesui capitol cu sentimentul că emotivitatea, explicabilă omeneşte, a născut interpretări strâmbe, alimentând printre anonimi echivocul şi derută. Duc mâna la inima : nu a fost aşa, deoarece nu putea fi aşa.

Pe nesimţite, zilele mele de carnaval se apropiau de sfârşit. Exoticul continent al Mogoşoaiei mă refuză. Până la iminentul adio, mai urma să asist la scene cu unde de tristeţi persistând tiranic în memorie.
  Iarnă se instalase timpuriu, prezenţa radiatorului electric făcea însă şederea în odaie agreabilă. Aveam pe masă belşug de ţigări, o sticla de ""Wyborowa" nedesurubata. Şi mai aveam şi coli de hârtie aşteptând stihuri mereu amânate. Poate veneau acum, cu seara începutului de melancolie? Bătăi discrete în uşa destrămaseră ipoteticul poate. Era Marin Preda. I-am recunoscut vocea : "Deranjez cumva?" Cum să deranjeze? L-am poftit să-şi scoată pardesiul (paltonul). Lui îi plăcea să rămână aşa cum venise. Voia să afle dacă supărase pe cineva în seara precedentă. L-am liniştit, nu stropşise pe nimeni, fusese COMME IL FAUT. Căuta variaţie în progamu-i nocturn. Se simţea în apele lui şi pus pe comunicări tihnite. Trăia satisfacţia muncii sale împlinite - îşi încheiase romanul. Vai, ultimul! O paranteză : în vară purtaserăm următorul dialog : "Dom' Preda, cât mai aveţi de scris la carte?", "Puţin, doar sfârşitul." "E lucrul cel mai greu." "Nu, mon cher, eu nici nu mă apuc de scris o carte până nu-i ştiu exact sfârşitul." "Interesant. De-abia aştept să văd romanul tipărit." "Să mi-l citeşti..." "Bineînţeles. Mi-l daţi cu dedicaţie?" "Ţi-l dau, mon cher." N-a apucat să mi-l dea. La apariţia lui mă aflăm pe meridiane răsăritene, la depărtare de mii de kilometri. La revenirea în ţară, urarea de bun-venit se prăbuşise în genunea veştii: ieri, Marin Preda... Închid paranteza.
  Trăgea cu ochiul la sticla de pe masă. Am turnat în pahare (eu, criminalul...). Pentru înveselirea atmosferei l-am chemat pe Virgil, locuiam uşă în uşă. O invitaţie nechibzuită. Amicul meu se afla într-o dispoziţie zăluzită : dănţuise cam multişor printre sticle. S-a "năpustit" asupra lui Preda, pe care-l iubea imens, socotindu-l primul în rândul prozatorilor români din toate timpurile. Îl chestiona năvalnic şi-i făcea reproşuri de-a dreptul absurde. Vedeam verde în faţă ochilor. Monşer răspundea calm, blând şi cheltuia energie în explicaţii nereceptate : "Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. să-ţi între bine în cap, eu sunt scriitor. Mă aşteptăm la o explozie(mai participasem la una, cnad Marin Preda ţinuse să lichideze nişte conturi mai vechi cu un poet ieşean). Surpriză: "Certatul" îl ascultă senin, fără eroism, simplu, omeneşte. Adevărul e că Preda ţinea la el, apreciindu-i talentul şi onestitatea. Îl alinta şi-i suportă hachiţele.
  Într-un târziu, peste piesa regizată de diavol, căzuse cortina. Răsuflăm uşurat, L-am condus pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a-l face să uite dezamăgirile nopţii cu urzici şi bălăceli, am reînviat seri petrecute la Baconsky, seri când poetul ironiza MOROMEŢII (înainte că între ei să fi înflorit prietenia cu petale din păcate veştejite) în timp ce doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a roamnului, îl apostrofă: "Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit şi recunoşte că nici nu ai citit cartea." Oprit din mers, şi-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantaţi în beton să bareze trecerea maşinilor pe sub poarta palatului. În fiinţă lui s-a produs o rupere zguduitoare: "A spus aşa Clara?" Întrebare însoţită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns. (""Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând", îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion). Repeta într-una: "Clara, săracă, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!". Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deşertăciunea deşertăciunilor. Amutisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţi de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiţă pe care nu avea de unde s-o cunoască : doar eu ştiam că soţia neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea..."A murit, biata Clara, a murit şi Tolea şi Gafiţa... S-au stins cu toţii... " Îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânat. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emanciata avea culoarea lemnului îmbătrânit în ploaie. Împinşi de mâini nevăzute, paşii ni se despărţeau : ai marelui Singuratec, spre palat, ai mei, ai rătăcitului, spre vila blestemată. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... "Din înălţimea lui, salcâmul se clatină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, că şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea diminetii ca o vijelie ; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... ...După aceea se făcu tăcere."

DIMITRIE STELARU, "ÎNGERUL VAGABOND" Petre Stoica din "Amintirile unui fost corector"(1982)

Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru.



Biograful lui Dimitrie Stelaru stă sub zodia aşteptării. De bunaseama, într-o zi va apare, oferindu-ne rodul muncii sale, după lungi şi istovitoare cercetări pe un teren pretutindeni mînat de prezumţii. Viaţa poetului, plină de întâmplări neobişnuite, deseori frizând fantasticul, se lasă anevoie reconstituită. Misterele şi legendele ce-i aurolasera numele, amestecate cu fapte reale, impun atenţia selecţiei, verificarea riguroasă, investigaţia detectivului. Prin Stelaru, literatură noastră înregistrează existenţa boemului înverşunat, al unui frate mai mic al francezului Francois Villon şi al germanului Peter Hille, cel pornit să colinde Europa cu şatrele de ţigani. Presa epocii menţionează destule năzbâtii stelariene. E. Lovinescu i-a schiţat un admirabil portret, cel al anilor de dinaintea războiului. Stelaru însuşi a dat la iveală o "autobiografie" (ZEII PRIND ŞOARECI), dar valoarea ei documentară rămâne minoră, poetul stilizandu-şi cu grijă anumite traiectorii ale vieţii. Au apărut şi amintiri, prea puţine pentru a-ţi putea fixa imaginea unei personalităţi ale cărui laturi insolite riscă estompări definitive.
Numeroşi sunt cei care l-au cunoscut îndeaproape prin aventuri şi crâncene dezlănţuiri bahice. Laolaltă, alcătuiesc un catalog de profesiuni, pe cât de lung, pe atât de variat în componenţă: scriitori, gazetari, sculptori, actori, militari, studenţi, circari, hamali, prostituate, cerşetori. Unul dintre aceştia am fost şi eu...

 

Venit în Cetatea lui Bucur să-mi împlinesc studenţia, am luat cu mine câteva cărţi de care nu m-aş fi putut despărţi pentru nimic în lume. Printre ele se afla şi CETĂŢILE ALBE. Despre autorul plachetei având pe frontispiciul copertei o buhă, îmi vorbiseră doar nemulţumitoarele rânduri ce i le acordase George Călinescu în "COMPENDIU". Adăpostit temporar într-un uriaş dormitor al căminului studenţesc de pe Calea Călăraşi, cu destui colegi aduşi de vântul întâmplării la Facultatea de filologie(foarte accesibilă pe atunci) obişnuiam să citesc cu glas tare şi din Stelaru : "Herta, fiica târfei,/Are ochi şi picioare" ;
"Dacă ridicaţi civilizaţia/Peste şarpele cercului, peste Singurul : Muriţi!" ; "Eu sunt pădurea. Sufletul meu. / Voi sunteţi vânturile" ; "Cine vorbeşte de dragoste în ţară/Urcat pe măgar,/Nu-l lăsaţi. E nebun". Îmi plăceau mai cu seama poemele PROFETUL şi EU SUNT PĂDUREA. În egală măsură îmi plăcea şi motto-ul plachetei cu versuri de uşor patos whitmanian : "Am luptat până-n zori, dar n-am învins. El a zis : te vei numi Stelaru, omul care a luptat cu cerul. Biblia". Poate fi şi ea una din posibilele inscripţii de pe mormântul sfântului şi în acelaşi timp ereticului Dimitrie Stelaru.
Lecturi pe faţă, în toamna anului 1950! Riscurile erau mari (curând aveau să pornească din dormitorul pomenit, cu cifra 112 pe uşă, pricinile unui absurd proces Arghezi, rămas de pomină în analele Universităţii). GRATIA DEI: Inmatriculat la "secţia germană", mă bucuram de oarecare îngăduinţă din partea celor puşi să ne ocrotească de bacilii artei "decadente".
Tot citind şi recitînd din CETĂŢILE ALBE, la o vreme se apropie de mine un coleg, Corneliu Armaşu, azi redactor la Televiziune. Reţin dialogul, desfăşurat în şoaptă : "Văd că-ţi place Stelaru..." "Ţi-ai dat seama...""Ai vrea să-l cunoşti?" "Îţi baţi joc de mine... Tu de unde îl ştii?". Mi-a spus că regele ismei trăieşte la Constanţa, unde e căsătorit cu o profesoară, că a condus un cenaclu din care făcuse şi el parte. Pentru risipirea dubiilor, mi-a arătat o culegere de texte lirice închinate lui Eminescu, cuprinzând salutul lui Stelaru (PREFAŢA LA CEI TREISPREZECE). Cei treisprezece stihuitori îi aveau printre ei şi pe Armaşu. Şi-a întărit propunerea : "Fă rost de nişte bani, îl poţi vedea diseară, se află în Capitală, mă întâlnesc cu el la o bombă"! Un salt până la Taica Lazăr, sordidul imperiu al telalilor bucureşteni, mi-am rezolvat imediat problema financiară. În schimbul câtorva bacnote soioase, mai scăpasem de o pereche de încălţări şi de trei cămăşi. După amurgul zilei, împreună cu un alt coleg, Sterie, bolnav de plămâni şi de poezie, ne-am prezentat la localul dinainte stabilit, pe undeva prin Piaţa Sfânta Vineri. Miros de mititei, de fleici şi de rachiuri împrăştiate. Înfăşurat într-un loden maron, îngerul vagabond, singur la masă, aştepta. Ţinea în mâna un ţoi cu pară, năucitoarea băutură a vremii. Am cerut imediat aceiaşi licoare vâscoasă, galben-portocalie, pe care folclorul nostru orăşenesc o poreclise ojă de unghii. Primele tatonări...Află că noi, însoţitorii concentateanului său, iubim mai presus de orice poezia şi slujitorii ei. Stelaru părea sfios, speriat, biet melc retras în cochilia protectoare. Aparenţe...În lumina becurilor chioare, chipul nu i se lăsa ascuns : frunte înaltă, calviţie accentuată, favoriţii lungi, insinuând încărunţirea, tenul măsliniu, ochi bănuitori, şireţi, buze senzuale. Încredinţat că avem bănuţi în buzunare, devenise volubil : "Va-să-zică studenţi..." Vorbea de poeţii zilei, conjugând sarcasmul cu ironia. I se adresa fostului sau ucenic de la Constanţa : "Măi Armasule, prietenii tăi ştiu vreo poezie de A. Toma?" Ne-am simţit jigniţi. Dar el senin şi pus pe şotii : "Să va fie ruşine...nici eu...nu ştiu..." Felul lui de-a fi, mucalit, m-a cucerit pe loc. Dăduserăm peste cap destulă pară că să putem trecem mai curajos puntea timidităţilor. Armaşu avea iniţiativa întrebărilor, tot el îi dădea întruna ghes să ne recite din creaţiile proaspete. Stelaru : "Dacă mai cereţi un rând..." "Bineînţeles - numai un rând?" Trase o Naţională din pachetul dreptunghiular, înmănunchind suta de bucăţi, cum se vindeau în acei ani ţigările de calitate inferioară. Citi BALADA PEŞTILOR VESELI, scrisă pe un petec de hârtie :

La ora patru înspre zori
Trei peşti zburători
Din nu ştiu ce ocean
Rămăseseră fără un ban

Scoşi din ţara lor, cărturari -
(Balena i-a decretat reacţionari)
La ora patru sub un mal
O midie a făcut scandal.
O-la-la.

De când se ştia dumnaei
Nu văzuse-atâţia derbedei
Şi-acum i se-mpleticea limba-n gură :
Peştii vroiau băutură.
O-la-la.

Euforizaţi, am copiat poezia, s-o învăţăm pe dinafară. Au urmat alte recitări şi alte rânduri de pară. "Ce negru eşti drace / Ai colţii mai albi că inima ei"... Lucrurile din preajmă sclipeau asemenea diamantelor la care râvnea poetul. Imagini răsturnate, planări de pasăre cu cheia fericirii prinsă în cioc. "Ce negru eşti drace"...Chelnerii au întrerupt liturghia lui Stelaru, ne-au dat afară. În stradă înjura cu hai, rostea cimilituri fără noimă, brava. Adăpostul i se află prin apropiere. Am ajuns, urmăriţi de aceiaşi pasăre cu cheia fericirii în cioc. Clădire veche, îmbrăcată în beznă. În marchiză atârna o manta şi o caschetă cu panglică verde-deschis. Îngerul, clătinându-se, mai potolit, vorbea din vârful buzelor : "Psst, psst...să nu-l trezim"... Noi, zgomotoşi : "Pe cine să nu-l trezim?" "Ei drace, pe Corneliu Leu, amicul din Constanţa, face armata la grăniceri. Psst, psst... să  nu-l trezim...Ăsta scrie o piesă despre Alexandru Davilla, a dat de un fir, cică l-au omorât cu otravă...psst, psst, să nu-l trezim."
Ne-am despărţit. Trecuse cu mult de crucea nopţii. Poarta căminului ne întâmpină zăvorâtă.

                                                                - va urma -