Toată lumea cunoaşte celebra pânză a lui Magritte, Cele două mistere. În ea se vede un şevalet pe care este agăţat un tablou având desenată, în chipul cel mai realist cu putinţă, o pipă. Sub ea autorul a notat o explicaţie aparent paradoxală: ,Ceci n'est pas une pipe" . Tabloul este alcătuit din imagini şi cuvinte (fără explicaţia menită să pună pe gânduri, probabil că nimeni nu ar fi zăbovit prea mult în faţa lucrării), iar titlul ei sugerează existenţa unui inefabil spaţiu al misterului în intervalul dintre imagini şi cuvinte. Fireşte, reprezentarea artistică a unui obiect, indiferent cît de măiastru ar fi făcută, nu este obiectul însuşi. Este prima concluzie, de o banalitate răsunătoare, care se poate trage după ce ai văzut tabloul lui Magritte. Mai mult decât atât, te poţi întreba dacă obiectul din imagine există în realitate sau este doar rodul pur al imaginaţiei autorului. Prin explicaţia dată tabloului din pictură (la mise en abîme) originalul artist belgian descrie, de fapt spaţiul misterios dintre ceea ce poate fi privit şi ceea ce poate fi citit şi oferă vizitatorului libertatea unei infinităţi de interpretări.
Pipa lui Magritte, cel mai recent volum de poeme al lui Petre Stoica este, într-un fel, o replică din perspectiva poeziei, la faimoasa lucrare a pictorului belgian. Poezia înseamnă descătuşarea imaginaţiei, depăşirea tuturor barierelor materiale, punerea în acelaşi plan a visului şi a realităţii, coabitarea unor elemente incompatibile în percepţia curentă. Realitatea poeziei conţine şi imaginarul, roadele fanteziei, logica mereu alunecoasă a viselor. De aceea, privit prin prisma sensibilităţii poetice a lui Petre Stoica, mesajul lui Magritte se transformă într-un foarte puţin surprinzător ,ceci est une pipe". Voi cita integral poemul Realitate şi duioşie, pentru că el este definitoriu pentru poezia din acest volum al lui Petre Stoica: ,Iau pipa din tabloul lui Magritte/ aprind tutunul cu o aşchie de gheaţă/ pufăi privind absent tavanul/ din norul fumului coboară o sirenă/ cu solzi din coji de portocală/ are coada dublă părul ei/ e desfăcut de răsuflarea mea precipitată// ridic în stânga şi în dreapta alţi nori/ mai violeţi mai verzi mai pătrăţoşi// un pachebot mă poartă spre insula pe care/ zodiacul meu se încrucişează cu un şarpe/ unde nesperata glorie se intersectează/ cu epuizarea nesfârşitelor orgasme// acolo unde laba leului despică meridiane// coboară înserarea jarului tutunului/ se preface în cenuşă pulverizarea ei/ se preface lent în note muzicale// reaşez pipa în tablou/ şi fără îngăduinţa distinsului maestru/ reformulez inscripţia/ aşadar: ceci est une pipe véritable".
Compoziţia acestui poem se întemeiază pe un imaginar de factură suprarealistă. Ea este populată de elemente specifice picturii lui Magritte (leul, sirena, şarpele, norii) şi conţine asocieri incompatibile (,aprind tutunul cu o aşche de gheaţă"). Dincolo de acest cadru suprarealist se degajă însă tristeţea unui om care, în singurătate, meditează la toate aceste lucruri, eventual, cu un album al lui Magritte în braţe. Poezia lui Petre Stoica se întemeiază, ca şi tabloul Cele două mistere, al lui Magritte, pe procedeul mise en abîme. Este poezia unui însingurat sentimental, care se autocontemplă în ipostaza de poet suprarealist. Dacă dadaismul s-a născut în hohotele de râs ale jocului (mult se vor fi amuzat excentricii săi practicanţi la extragerea cuvintelor din pălărie), Petre Stoica parcurge într-un fel drumul în sens contrar. El caută tensiunea existenţială chiar şi în sinesteziile (cuvinte, imagini, acorduri muzicale) cele mai excentrice, asociate la voia întâmplării, în dispreţul logicii elementare. În pomele sale sentimentele iau, de fiecare dată, faţa imaginilor, tonul elegiac, grav, uneori melancolic, al poetului din fundal, acoperă fără drept de apel jocurile textuale, inteligenţa şi micile probe de rafinată erudiţie ale poetului din planul secund.
,Ceci est une pipe véritable" este concluzia la care ajunge Petre Stoica pentru că realitatea în viziunea lui, conţine tot ceea ce există în noi şi în jurul nostru: obiectele şi reprezentarea lor în mintea fiecăruia, faptele şi visele, lumea care ne înconjoară şi lumea imaginată de scriitori, pictori, muzicieni, balerini. Tot ceea ce conţine pictura (inclusiv cea a lui Magritte) este realitate, aşa cum reiese din poemul dedicat ,Maestrului Magritte, cu veneraţie" : ,Realitate desenată lin de aripa/ vulturului hrănit cu stafide şi mângâiat pe cioc/ de laba leului culcat pe plaja însorită/ lângă femeia cu sexul deschis/ spre săgeata zenitului// realitatea pusă într-o ramă de flăcări// realitate care jigneşte ignoranţa" (Realitate).
Există o realitate a poeziei, în care totul este posibil, culorile sunt tari, atmosfera ritmată, viaţa se trăieşte cu intensitate şi o alta, a cotidianului, petrecută în singurătate, de către un poet ajuns la vârsta senectuţii care trăieşte mai mult din amintiri şi din imaginaţie. Un original dialog liric se leagă între acest volum al lui Petre Stoica şi cartea de poeme a lui Marcel Tolcea, Bicicleta van Gogh. Dincolo de jocul textual, de comunicarea livrescă, inevitabil, şi acest poem se sfârşeşte într-o mică elegie a timpului prezent, a momentului de după destrămarea visului: ,Pe o şosea specific balcanică/ Bicicleta van Gogh/ (made Marcel Tolcea)/ se înâlneşte cu Motoreta Magritte/ (made Petre Stoica)/ una salută cu sunetul rămas într-o ureche tăiată/ cealaltă cu uguitul unui porumbel conservat într-un melon/ metafizicele mijloace de circulaţie se despart/ lăsînd în urmă vâlvătăi de culori/ incendiind câmpuri imense de grozamă// ce întâmplare penibilă/ exclamă veştejitele testicule/ pierdute în cămaşa de noapte/ a bătrânului academician cu insignă de estet" (Întâlnire profund realistă).
Bătrâneţea şi singurătatea sunt teme vechi în lirica lui Petre Stoica. Scriam, cu un alt prilej, că poetul Petre Stoica pare a se fi născut bătrân, pentru că inclusiv versurile sale din tinereţe au un aer paseist, resemnat, se hrănesc din realitatea unei alte vârste, definitiv pierdute. Se poate vorbi, în cazul acestui poet, de un manierism al acestor teme, de o plăcere aproape masochistă de a se autocontempla în ipostaze de maximă vulnerabilitate. Trucată sau nu, singurătatea eului din poezia lui Petre Stoica este una cu ştaif, estetizată, ca o scenă dintr-un film sentimental: ,Am aşternut farfuriile tacâmurile paharele/ toate sunt noi şi toate/ au claritate de primăvară// şi iată că nu vii nici azi// mâncarea se sleieşte apa îngheaţă în pahare/ muzica noastră preferată cândva/ sughite funebru// mă aşez la masă îmbrăcat/ cu haina actorului rămas fără rol" (Nici azi). Se poate vorbi aici de o retorică a gesturilor, despre chipul poetului reflectat în propria sa imaginaţie. Aparent realistă, această scenă are tot atâta legătură cu realitatea ca şi pipa lui Magritte.
Un alt poem profesiune de credinţă este Elegie. Chiar dacă nu este foarte reprezentativ pentru formele de exprimare poetică ale lui Petre Stoica (foarte mobile şi variate, de altfel) poemul este definitoriu pentru ceea ce numeam viziunea paseistă, specifică liricii lui Petre Stoica. Indiferent de tema tratată, poetul ajunge, mai devreme sau mai târziu, să coboare în adâncimile propriului suflet, să se scufunde într-o singurătate populată doar de chipurile şi amintirile dintr-o lume dispărută pentru totdeauna. Între mersul mecanic înainte (inclusiv la nivelul formelor poetice) şi permanenta întoarcere cu gândul în trecut se întinde întreg universul liric al lui Petre Stoica. ,Păşesc înainte vertical şi sprinten// salut beţivul nebunul bătrîna arţăgoasă/ salut câinele care mă întâmpină cu privirea umană/ salut până şi mortul petrecut acum la groapă// păşesc înainte lumea mă admiră/ ţinuta sobră mersul împintenat de elan// dar nimeni nu ştie/ că eu păşesc îndărăt mereu îndărăt/ în căutarea clipei când mi-am pierdut inocenţa/ în căutarea clipei când mi-am pierdut virginitatea la umbra unei tufe de liliac/ în căutarea clipei când mi-am pierdut/ şansa gloriei de fapt totul totul// mereu îndărăt mereu ocolind prezentul/ care mă pândeşte cu bâtele sale noduroase// ocolind ceea ce nu pot ocoli/ iată tocmai îmi curge sânge din nas" (Elegie).
Ca mai toate cărţile publicate în, deja, foarte prestigioasa colecţie de poezie a editurii timişorene Brumar, Pipa lui Magritte este o bijuterie grafică. Calitatea tiparului şi a hârtiei, rafinamentul discret al ilustraţiei (realizată de Loredana Tîrzioru) transformă lectura acestui volum într-o sărbătoare a bunului gust. Prin cărţi precum cele publicate de Editura Brumar, viitorul poeziei româneşti nu poate fi pus de nimeni la îndoială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu