Un articol scris de Adrian Patrusca in Evenimentul Zilei la decesul marelui critic de arta si eseist:
Dan Hăulică, mort duminică la vârsta de 82 de ani, a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale perioadei întunecate a comunismului. Eminent critic de artă și eseist, numele său va rămâne, totuși, legat de Secolul 20, cea mai prestigioasă publicație culturală dinainte de 1989. Hăulică a construit cu răbdare, cu diplomație (dar fără compromisuri majore) o revistă perfect sincronă cu ceea ce se întâmpla în Occident. Numere tematice, precum cele dedicate „noului roman francez” sau „prozei contemporane americane” ar fi făcut cinste oricărei țări libere.
Dan Hăulică a intrat rapid în vizorul Securității și al revistei acesteia, „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Paradoxal, de la Securitate ne rămâne un excelent portret al lui Hăulică, cuprins într-o notă din 1989 din care publicăm mai jos câteva fragmente. Cei șase, alături de care Dan Hăulică s-a solidarizat cu Dinescu sunt Geo Bogza, Șt. Aug. Doinaș, Octavian Paler, Al. Paleologu, Andrei Pleșu și Mihai Șora.
A refuzat „omagiile”
„În perioada 1956-1958, şi-a desfăşurat activitatea ca redactor la „Gazeta literară” din Bucureşti, de unde a fost transferat în funcţia de cercetător la Institutul de istorie teorie George Călinescu. 1962, a fost încadrat ca redactor la ziarul Scînteia, iar în 1963 numit redactor-al revistei Secolul 20, după doi ani fiind președinte executiv al Consiliului audiovizual mondial pentru editarea și cercetarea artei. În virtutea funcţiilor ce deţine, a efectuat mai multe călătorii în străinătate, prilej cu care a intrat în legătură cu elemente din emigrație, Eugen Ionescu și fiica sa, Marie France Ionescu. În emisiunile posturilor de radio reacţionare sunt comentate pozitiv atitudinea şi poziţia sa. Întreţine relaţii cu persoane din mediul literar-artistic, între care Andrei Pleşu şi Lucian Pintilie. A manifestat lipsă de receptivitate față de indicațiile Consiliului Culturii și Educației Socialiste de a cuprinde în revista pe care o conduce materiale cu caracter militant și omagial.
Întârzie revista ca protest față de cenzură
În 1988, nefiind de acord cu observaţiile factorilor competenţi referitoare la conţinutul unor articole propuse spre publicare, a tergiversat mai multe luni apariția revistei, aspect pe care l-a comunicat legăturilor sale din emigrație, fiind exploatat de propaganda dușmănoasă.
Faţă de legăturile apropiate, a făcut comentarii negative la adresa unor aspecte ale politicii partidului şi statului nostru în domeniul cultural.
Solidaritate cu disidenții S-a solidarizat cu diferite persoane împotriva cărora s-au luat măsuri pentru comentarii și acțiuni ostile, iar cu diferite prilejuri, atât la Uniunea Scriitorilor, cât şi la Uniunea Artiştilor Plastici, a adoptat o poziţie necorespunzătoare faţă de unele probleme ale activităţii în domeniile respective. Recent a semnat, alături de alte șase persoane, o scrisoare colectivă adresată Uniunii Scriitorilor, prin care se protestează de măsurile luate asupra Mircea Dinescu. Este invitat frecvent la acţiunile protocolare organizate de reprezentanţele diplomatice străine, participând uneori, fără aprobare, motiv pentru care, data de 25 martie, a fost sancţionat de conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Din Cartea Albă a Securității, Istorii literare și artistice (1969- 1989), București, Serviciul Român de Informații, 1996
„Puțini știu că Secolul 20 era o revistă foarte persecutată”, își amintea Petre Stoica, într-un interviu din ziarul „Ziua”, în 2007. La început, Beniuc (pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor n.r.) îl persecuta pe Breslașu, din motivele bine cunoscute (Ema Beniuc a fost întâi soția lui Breslașu), revista era de gradul III, adică drepturile de autor erau mai mici, nu exista o mașină a redacției...”
Și Geo Șerban evoca persecuțiile: „În Săptămâna de tristă amintire, Secolul 20 era ponosit ca la uşa cortului, divulgat drept „agentură“ a posturilor ostile de propagandă, Vocea Americii ori Europa Liberă. Într-un rând, n-a lipsit mult ca să se producă decapitarea. Lui Dan Hăulică i se imputa a fi lăsat revista la discreția evazionismului liberalist, în derivă față de rigorile principialității partinice. Într-o ședință de pomină, redacția a reacționat solidară, punîndu-și pe masă demisia in corpore. Furtuna s-a domolit precum izbucnise intempestiv, la capăt de weekend. A rezultat că fusese instrumentată pe coridoarele ce duceau în Cabinetul 2 al Puterii, ceea ce a luat prin surprindere Cabinetul 1 şi l-a scos din ţâţâni. Consilieri cu capul pe umeri au potolit furiile, convinşi de serviciile de imagine aduse de Secolul 20 pe plan extern.”
Alchimia dialogului cu Puterea
„În 1987, decisese să-i dedice lui Samuel Beckett un întreg număr din Secolul 20, își amintește Matei Vișniec. „Cum eu începusem să mă afirm în mediile literare ca dramaturg, Dan Hăulică mi-a propus să scriu un articol despre Beckett. „Nu vreți mai degrabă să vă scriu o piesă scurtă în care Beckett să fie personaj?” l-am întrebat eu. Am văzut atunci cu câtă plăcere a savurat ideea mea și mi-a spus imediat „Cu atât mai bine”. Am scris atunci o piesă într- un act în care Samuel Beckett, marele dramaturg irlandez și unul dintre părinții teatrului absurdului, îl întâlnește pe Godot, acel personaj din piesa sa „Așteptându-l pe Godot” care nu apare niciodată. Piesa a apărut în Secolul 20 în ciuda plecării mele, în toamna anului 1987, din România.” „A conduce, în anii comunismului, o revistă precum Secolul 20, presupunea o alchimie specială în dialogul cu Puterea. Ori, Dan Hăulică știa să iasă învingător din acele complicate negocieri cu cenzura și cu reprezentanții oficiali, sau, mai bine zis, cultura ieșea învingătoare din demersurile lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu