(27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, Bucureşti) a fost un poet român, din generaţia antiproletcultistă a resurecţiei şi paradoxismului.
SERI ALBASTRE
seri albastre
adastati putin
pe marginea inimii noastre
cea mai lipsita de venin
la radacina ierbii
ce tineri sunt serpii
si parca-nviem
si parca murim
in astfel de seri
nu se mai poate vorbi
decat despre nemurire
preacuratelor toate
in asemenea seri de-nalta nuntire
in limpede soapta vorbi despre murire
Sămânţă de stele
RăspundețiȘtergerepoezie
de Grigore Hagiu
Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.
Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.
Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?
Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !
Fantomatica adolescenţă
RăspundețiȘtergerepoezie
de Grigore Hagiu [Grigore_Hagiu ]
cineva, dormind, te visează
din visul lui te-ai născut
altfel nu pot să te-nchipui
atât de fără contur de frumoasă
cel care singur te visează
şi-n raza căruia te mişti
e poate-ascuns în iarba înserată
ori în nisipul înroşit de lună plină
în algele ţinând pe trunchiuri marea
tu nu poţi fi decât visată
prea mult te tulburi uneori
când cel care-ţi dă viaţă-n vis
e-aproape gata să te piardă, trezindu-se
şi-atunci, printr-un efort, recade iar în somn
şi trupul tău prin care palid începeam să văd
fereastra, arborii, oraşul dimineaţa
din nou se-ncheagă pâlpâind fără de zgomot
fiindu-mi teamă şi să mai respir
eu m-am îndrăgostit de visul cuiva care te vede
fără să poată niciodat’, să te atingă
şi te sărut cum l-aş ucide-n taină
deşi în primul rând te pierd pe tine
şi nu-mi rămâne decât carnea mea
cumplit de-a mea
îngrozitor numai de-a mea.