INTALNIRI CU UN FOST IMPIEGAT CLASA A III-A
Ani in sir, pe vreamea tineretii mele zarghite, intalneam prin bodegile nimanui, dar mai cu seama pe strazile desfundate ale "cartierelor democrate", un barbat alcatuit din umbre si cu o barba de miriste alba. O fiinta coborata parca din gravurile expresionistilor infratiti cu umilii intregului univers. Era cumva "aratarea" bataita de vanturi si de ploi, George Bacovia? Salutului meu timid ii raspundea ecoul frunzelor cazand aiurea sau pe "tabla tuburilor". Dupa desprinderea siluetelor noastre, lunecam in somnul hipnotic al versurilor bacoviene. Ma trezeam tarziu, intotdeauna cutremurat de spaime existentiale. Ultima data cand l-am zarit(de data asta cu certitudine) pe purtatorul blazonului gravat cu "soarele negru al melancoliei", era intins pe catafalc, in holul Casei Scriitorilor, devenit pentru doua zile anticamera la incaperile cumplitului Thanatos. Anno Domini 1957. Zi de mai cu orgie vegetala, fara fara adieri de rima la poemele celui mai nefericit poet roman din secolul nostru izvabitor de perpetue nefericiri. Un batran calugar ortodox, in toate cucernic, incarcat de flori albe, se aplecase deasupra raclei acoperind cu aripile-i negre trupul poetului mereu maruntit prin chinurile vietii. Alb si negru...Buzele mele murmurau versuri desperecheate: "Copacii albi, copacii negri", "Decor de doliu funerar...", "Cu pene albe, pene negre..". Lipsea violetul, culoarea doliului regal, la cel care cel imbratisand in sila functiile de impiegat clasa a III-a, de contabil, profesor suplinitor si bibliotecar la Ministerul muncii, ar fi avut dreptul inaintea oricarui cap incoronat din lume. Pentru ca marele exilat intre meterezele Poeziei a dat acestei culori un reflex cromatic, o substanta, un simbol, un simbol nemaicunoscute pana la ivirea lui pe lume.
Iata neinsemnatele amintiri legate de Bacovia, cel presupus de mine si cel real, vai, neinsufletit insa. altele se isca din anotimpurile liceului, vesele si zbanghii, pe cand mi-au ajuns in casa stihiile damnatului, stranse de Adrian Maniu intr-o carte certata la aparitie. o intamplare divina, multumita careia m-am rupt de plicticoasele manuale scolare, abandonandu-ma deambularilor solitare de-a lungul canalului bega, pe strazi pustii si "pe margini de linii ferate". Ma fura ametitor o muzica, un cromatism, o monotonie, o durere de care nu puteam(si nici ca voiam) sa scap. din acel moment "prin sali, ca nimeni sa-l vada,/ Un elev singuratic palea." Implinisem patrusprezece ani si traiam o experienta extraordinara. fie deci binecuvantata clipa intalnirii cu primele pagini de literatura existentialista din viata mea.
Scrisul altor genii apasate de zei, Kafka si Trakl, mi-a iradacinat convingerea ca autorul Plumb-ului se inscrie intr-o familie spirituala ce si-a gasit autentica interpretare de-abia in anii de dupa ultimul macel mondial. Timp indelungat critica literara insuruba in capul cititorului ideea ca Bacovia ar fi pasager cazut din faetonul simbolistilor francezi ajunsi, in sfarsit, si pe malurile Dambovitei. mai crede oare cineva intr-o asemenea gluma provinciala? Dincolo de umbrele targului ftizic, de nevrozele, de agoniile surde, de ploile si toamnele mucede, cel nascut cu harul cititului descopera ape adanci purtand imaginea intunecata a unui ev in care omul isi cauta disperat identitatea pierduta. prin aceasta virtute, si nu numai prin ea, fostul impiegat clasa a III-a, a contribuit ca putini altii la asezarea literaturii romanesti pe o treapta de unde poate fi admirata.( Petre Stoica, 1981).
DOMNIA-SA BACOVIA
(Petre Stoica-1971)
Se va intreba mereu domnilor cine este el
nu l-am vazut niciodata la banchete
nu l-am vazut la distribuirea laurilor
nu l-am vazut cu medalii de aur la piept
l-am vazut tragand la tinta cu o arma veche
l-am vazut la aniversarea tramvaiului cu cai
l-am vazut acolo jos printre cei de jos
se va intreba mereu domnilor cine este el
se va intreba dar nimeni nu va raspunde nimeni
si va ninge mereu pe un trist patinoar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu