Moştenind din Banatul copilăriei nu doar umbra locurilor şi lucrurilor natale, ci şi - aşa singur cum o spune - "cultul muncii, o anumită tipicărie, îndârjirea, suspiciunea, oroarea de improvizaţie, groaza de falsele embleme ale Balcanului, respectul pentru avutul altuia, dragostea pentru adevăr şi datină străbună, Petre Stoica lasă astăzi - la o citirre retrospectivă - impresia unei opere unitare, care tânjeşte însă după o îndreptăţită reeditare. Traducător supercalificat, mai ales al poeziei germane, emisar al culturii române în străinătate, memorialist de o savoare (nu întâmplător) baconskiana, poetul cu suflul cel mai (larg) virgilian, al liricii noastre contemporane, a conturat până acum o utopie poetică pe care "stabilitatea, firescul, omeneasca şi înţeleapta linie de mijloc (Lucian Raicu) o individualizează treptat printr-o retorică de o insolită forţă discursivă şi printr-un acut simţământ al notatiei "abia trăitului".
Petre Stoica are în Bacovia un înaintaş, iar în expresionismul german o legătură de sânge. Textul său răspicat, de un scepticism suav, subminat de (auto)ironie a stârnit, şi continuă să stârnească, în ciuda afişatei banalităţi, multe pasiuni în rândul barzilor din ultima decadă. Opus în general narcisismului şi posedând o gesticulaţie virilă şi cordială, poetul simulează, aici, o poză didactică, de înţelept la ora ceaiului, sau rosteşte, dincolo, o intervenţie la un congres al viitorologilor, schiţează o radiografie a sfârşitului de veac, trimite prietenilor ("peste o mie") epistole, scrisori, ilustrate, epigrame, telegrame, sfaturi sau anunţuri la mica publicitate, face prognoze meteo, deconspiră viaţa de toate zilele a poetului-fermier, plină de plăceri amare, în chip de cultivator de mărar sau crescător de iepuri şi melci (acum falimentar), îşi demontează piesă cu piesă existenţa în faţă noastră, are nostalgii de PETIT PRINCE în faţa lucrurilor, cărora le caută cu îndârjire un suflet, e dispus să-şi recunoască defectele sau sentimentalismul faţă de vietăţile unite, idilizează periferia oraşului, devine caustic cu propria duioşie pe care, vai, nu o poate depăşi, exaltă dulceaţa căminului şi a porumbelor, departe de lumea dezlănţuită şi are în general o foame pantagruelică de a scrie. Toate acestea se ordonează şi se pliază într-un glissando perfect al discursului, în poemele lui Petre Stoica.
Nimeni nu a remarcat până acum spontaneitatea de tip extrem-oriental ce se ascunde sub încremenirea de basorelief a versurilor şi care lasă să se întrevadă în poezie tocmai ceea ce este impersonal şi comic în individ: "Toate absolut toate mai au în lume un sens / atâta timp cât pălăriile vă atârnă graţios în cuier / iar bucătăriile cântă din râşnite blegi / atâta timp cât obişnuitele dicţionare / menţionează cuvinte precum alună porumbel usturoi / şi chiar şi acel dizgraţios cuvânt adevăr"...
Ritualul simplu al lucrului vârtos, bine făcut, se dezvăluie abia retrospectiv. Asemeni umilului personaj Castor Ionescu, care se pregăteşte cu meticulozitate pentru experienţa inefabilă ce îl va marca în mod miraculos, poetul, în acelaşi chip ciudat, prin ale sale exerciţii de aneantizare, este gata să renunţe la existenţa palpabilă, pentru a da iluzia acestei lumi palpabile, echivalent al "drumului la zid". Ca şi Nicolae Breban, cu care se înrudeşte spiritual, Petre Stoica este şi el creatorul unei mari utopii a ispăşirii prin umilinţă.
Provizoratul simplităţii şi al accesibilului de la suprafaţa poemelor ascund în fond o forţă şi o concentrare majoră îndelung exersată, "une force qui va". În peisajul literaturii actuale, poezia lui Petre Stoica este, într-adevăr, o forţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu