ORAŞUL FURNICAR, Petre Stoica din "Caligrafie şi culori"(1984)

ORAŞUL ÎN LIRICA ROMÂNEASCĂ



Antologie de PETRE STOICA

    Prefaţă de MIRCEA MARTIN














Poezia noastră a fost timp îndelungat bănuită de exces de orientare spre natură şi ruralism, cu şi fără recuzită semănătoristă. Cercetând atent fascinanta bibliotecă a liricii româneşti vom descoperi numeroase versuri inspirate din tematică orăşenească. De unde se vede că poetului născut pe meleagurile Mioriţei îi plăcea să călătorească şi cu aerostatul, automobilul sau aeroplanul, nu numai cu tradiţionalul car tras cu boi. Deschizător de drumuri rămâne şi în această direcţie Eminescu prin poemul PRIVESC ORAŞUL-FURNICAR, indiscutabil de viziune modernă. Desigur, încercări poetice având urbea subiect găsim şi înaintea Luceafărului, ele ne interesează însă în mică măsură, întrucât decorul lor rămâne Parisul sau Berlinul. La fel de puţin ne interesează poezia târgului, a "locului unde nu s-a întâmplat nimic" - în cele din urmă un sat mai mare, ameţit de flaşnete şi praf, pururea bântuit de melancolia şi restriştea toamnelor cu miros de fân umed. Excludem totodată din sfera interesului poemele patinate de umbra romantismului : burgul şi oraşul medieval. Umblând neabătut pe cărările de aur descoperite, ajungem la fericita concluzie că stăpânim o extrem de bogată lirică inspirată de universul dinamic al oraşului modern, de tip occidental, în dezvoltare accentuată şi pe meridiane româneşti, încă înaintea acestui secol. Adunând laolaltă versurile care îl exprimă, avem în faţa ochilor un tablou expresionist revelând destule trăsături specifice faimoasei mişcări spirituale, cum ar fi : demonismul, haosul, teama, înstrăinarea, pierzania. Iată doar câteva flori întunecate, culese din grădina unor poeţi de orientări şi vârste diferite : "Monstruos se-ntinde-oraşul, /Viciul joacă-n el pe brânci, / Are case, lanţ de stânci, / Dracii-n toate şi-au lăcaşul."" (Al. Macedonski), "Oraşul sur, cuprins de valul brumei, / Se-ntinde-n vale ca o apă mare, / Şi larg îşi pierde ţărmurile-n zare / Clocotitor de frământarea lumei." (Alice Călugăru), "Ah! psrca tot oraşul e un uriaş, pe care / L-au ferecat duşmanii în lanţuri, şi mereu, / Se zbate,-ntr-o supremă, zadarnică sforţare, / Clocotitor de ură, ţipând spre Dumnezeu..." şi "Ce suflet e-n cetate, demonic şi barbar!...(Mihail Săulescu), "Sunt zăngăniri ciudate, şi paşi de trecător, / Sunt ţipete de goarnă, sunt clopote ce mor,/ Şi-orchestre-n depărtare, şi uruit bizar, / Şi ritmuri de motoare, într-un concert barbar." (Vintilă Paraschivescu), "Oraşul pare la o vreme / Un monstru osândit să urle!(Caleidoscopul lui A. Mirea), Umblă maşinile supamantesti. În nevăzut, peste turnuri / intercontinentale zvonuri elctrice. / De pe case antenele pipăie spaţii / cu alte graiuri şi alte veşti."(Lucian Blaga). Păienjenişul exemplelor se poate extinde până în prezent, oprindu-se la autori ca Ioan Alexandru (cel de dinaintea "îngheţului" său liric) şi Mircea Florin Şandru. Oricum, prin cele arătate ne aflăm în vecinătatea lui Georg Heym, cântăreţul cel mai întunecat al oraşului (bântuit de moarte, demoni, teamă), Creator al unei lumi de coşmar kafkian, invadată de toate relele din cutia Pandorei! Să nu ne speriem, în lirica noastră citadină apare şi exuberanţa sărbătorească (Ion Vianu, Ilarie Voronca, Ştefan Roll) grea de culorile născute din spectacolul străzii, restaurantului, barului, cinematografului s.a.m.d. Şi ea este o trăsătură a expresionismului, cea reprezentată de Ernst Stadler, ieşit din şcoală flămândului Verhaeren.
Oare nu merită cititorul o antologie a oraşului modern în poezia românească?

1981

Petre Stoica - O casetă cu şerpi(1970)

"Până la o anumită vârstă mai crezi în miracole. Pe măsură ce încărunţeşti şi te deprinzi cu plăcerea plimbatului sau a jocului de şah, devii pozitivist. Îţi reglezi ceasul după bătăile inimii, şi negi existenţa miracolelor. Aşadar, stimată doamna, acceptaţi-mi glastra cu urzici.""
(Meister Heliand von Haddlaub, din "Imnurile castităţii")
"în faţă siropului de smeură undeva în Europa"

(Petre Stoica, din "Melancolii inocente")

Astrofiloscoporos

Deschideţi cartea la pagina opt zeci şi nouă
se scrie despre cultivarea muşcatelor şi prepararea
vînatului mai jos veţi găsi definiţia foarte precisă
a literaturii adevărate la pagina o sută şi cinci
primiţi sentenţe indicaţii pentru gimnastica zilei
sau cum să vă invitaţi mireasa timidă în pat dedesubtul
paginei sunt papucii şi-un asterisc care traduce
cuvântul astrofiloscoporos şi înainte de culcare
citiţi şi pagina finală se explică acolo
încotro să plecaţi după moarte



ACOLO ÎNDĂRĂTUL PERDELELOR

Cine plânge îndărătul perdelelor are păianjeni
pe gură cine plânge sau râde cu hohote
va fi desigur erou dar fără Ofelia
(după Hiroşima nu mai există legende)
femeia care îndărătul perdelelor grele
îşi mângâie sânii şi trupul şi-l sărută-n oglindă
este amanta verde a umbrelor lacome
iar cel care priveşte melancolic obiectele
îngropate acolo îndărătul perdelelor
orbeşte foarte curând numai acela
care pune acum o floare-n pahar
înţelege mesajele beznei amin



 PÂNĂ ŞI IASCA

Ploaia zeului sparge păstăile oaselor
păianjenii fug în molatice tuburi de tâlv
şi rădăcinile beau laolaltă cu gurile morţilor
mereu însetate mereu obosite de atâtea strigăte mute
iar spinii înfloresc pe fruntea fierului blând
până şi iasca sex uscat pe scoarţa copacului
se deschide şi bea seminţe de miere imensă-i
uimirea în frunze în albul dovleacului
uimite caprele privesc într-o oglindă de piatră
lumină din lumină în struguri
clopotul tace lapte bun înfloreşte
în sânul tău drept



PARAFÂND EREZIA

Împlinească-se odată culoarea seminţelor
pe urina din curte plutesc geometrice semne cereşti
vestind scăderea luminii - acum când sopârla mai e
litera de bronz pe piatra funerară a vremii
şi păianjeni voluptousi trag fire peste părul suav
dintre coapsele zeiţei dormind după violul solar
clocotesc otrăvuri de broaşte pământul aşteaptă
alte şi alte morminte adânci împlinească-se netezimea fecioarei
sub lumina putrezind cuvintele-s cioburi de sticlă
şi se aud zvârcolirile timpului în lemnul uitat
sau poate o pasăre speriată bate cu ciocul
în masca morţii şi o pană se înalţă
parafând erezia



DAR SÂNGELE FÂNTÂNILOR


Săbii şi aripi uscate bat noaptea în geam
sau cad în grădină nucile negre
nu ştiu treziţi strămoşii coboară
din portretele ovale pline de plumb
şi caută în sertare şi găsesc numai somn
prin tării plutesc zeppeline cu păsări ciumate
un înger mă atinge cu mâna şi poate
sunt frunza lăcrimând în visul cuiva nu ştiu
dar sângele fântânilor încheagă încet
oglinda de ieri



ŞI CÂND NE TREZIM


Plouă argintiu şi toate se înnegresc
şi lemnul crucii şi chipul tău de fecioară
perdeaua atârnând afară putrezeşte - e steag
de doliu albinele au băut polen otrăvit
vine seara cu lumini de mucegai şi rugină
cresc negri bureţi pe indicatoarele drumurilor
şi bâjbâind intrăm deodată în somn
ploaia ne întunecă până şi stelele din vis
dormim îmbrăţişaţi ca să nu rătăcim
şi când ne trezim e iarnă de mult
memoria noastră neagră naşte pietre albe
eşti încă tu şi foarte palidă mă întrebi
de ce acum




ŞI-N ZORI SCRISORILE NOASTRE


Neliniştile cresc uşor cu şerpii sub lună în timp
ce umbra scrie pe ape mesaje cifrate pe care
le înţeleg numai morţii cei tineri da în somnul
bolnavului înfloresc trandafiri cu miez de zăpadă
şi febra piere păpuşa coboară din rafturi şi fură
sabia generalului şi-o aruncă în groapa cu spini
noaptea clocoteşte de taine uite pleoapa ţi-e rouă
acum când litera înmugureşte pe crucea martirului
şi cenuşa radioactivă se depune pe marmora lumii
pe urnele pline cu mierea filozofilor dar toate
neliniştile descresc cu luna şi-n zori scrisorile noastre
ajung pe mesele îngerilor



E TIMPUL BEATITUDINII


Noapte bunã fericire şi trage zãvoarele grele
sã nu între furnicile vietãţile acestea blindate
îţi mãnancã idealurile trage perdelele jupoaie pielea
lupului din oglindã ora e foarte mentolatã foarte altfel
luna îşi înfoaie coada verzuie sub plãpumi uzate
bãtranii cãsãtoriti recitã alfabetul e timpul beatitudinii
ascultã cum îţi creşte barba de cupru în hăţişul ei
apostolii aruncã sãmanta încercãrii mai ştii
poate în zori te şcoli rãzvrãtit dar fii fãrã grijã
potopul se amânã cu câteva zile cisternele
sunt incã pe drum



URMAŢI DE PRAPURI LARGI


Schelete de cai galopează noaptea pe câmp
nebunul din lună îţi admiră imperiul de piatră
ordonă broaştelor să-i păzească hotarele sfinte
şi adie un vânt amestecat cu suflet de baltă
din când în când din orbitele craniilor
ţâşnesc trasoare de aur iluminând cimitirul atomic
şi scheletele vin către noi copitele de argint
sunt oglinzi fulgerate în praful ce lent
astupă gura destinului linişte linişte
norii descarcă faetoane blindate linişte
urmaţi de prapuri largi toboşarii
anunţă erele noi



ŞI NU MAI AM VISE


Cade coroana ciorilor din grădina bolnavă
lăcustele susură pe urnele pline cu praf de cărbune
focul a mistuit cărările de la mine la tine
maci albi răsar din craniul pisicii sub lună
şi aici unde sunt se umflă pietrele setei
pieptul meu sau pieptul vecinului geme tăcut
păianjenii mănâncă umbrele ascunse-n oglindă
îmi caută inima şi sătui păianjenii torc
fire pentru giulgiul anilor şi moare deodată
copilul din mine şi nu mai am vise speriat
şi acoperit de iască privesc înspre uşa
unde-i mama să tragă acuma zăvorul degetele
ei sunt foarte bătrâne plecat în ţărână
tata se sărută cu rădăcinile bune cine
mă ajută cine goneşte luna şi mie
să-mi cadă coroana



SPRE ROZAMRINUL DIN BASM


Suntem iarăşi la ţară
îţi aduc în casă lemne apă dovleci
câinele vrea să-şi împartă visul cu noi
dar aţipeşte lângă focul de peşteră sfântă
aprind lumina şi o clipă eşti zâna din icoană
şi fiindcă e toamna miroase a petrol lampant
iar merele de pe scrin au gust de veşnicie
până târziu citim din calendare vechi
totul e galben sau cafeniu şi nespus de uitat
noi înşine suntem litere în sicriele păgânilor
dar nu te speria – curînd nechează caii
înhămaţi la sania din fotografia de sus
şi ne vor duce prin câmpul alb
spre rozmarinul din basm



 ŢI-E PĂRUL APROAPE ROMANTIC

Petre Stoica din "O casetă cu şerpi"(1970)

Într-adevăr suntem iarăşi la ţară
dăm la o parte obloanele cu inimi copilăros decupate
şi praful iernii se ridică de pe obiectele sfinte vezi
ele au ştiut să plângă în tăcere îngerul de gips aurit
în absenţa noastră s-a rugat sub portretul bunicii
aminteşte-ţi de bunica noastră îi aduceam acadele era
fericită când puneam discul Columbia cu voci ascuţite
de ce a murit Carusso de ce ne priveşte din ungher
şoarecele cu ochi de piper tu stai melancolică în faţa
oglinzii de iaz vălurit ţi-e părul aproape romantic
adie spre sărbătoarea ce vine solară sau vine timidă
eu aşez în pahar zambile cu mireasmă de paşte
spre amiază ieşim şi admirăm găinile recitând
în cenuşă ; plecăm cu bicicletele şi sunt fericit
că semeni cu Diana care dormea cândva
acolo în crâng



TREFLĂ PE TREFLĂ

Poeţilor Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea


Stăm la o masă aşternută cu amurg de coniac
printre picioarele noastre aleargă animale teribile
dar numai în zori ucidem tigrul acum
pândim armonia cuvântului carnea sa
e mentă smochină ori smirnă şi iată
că pământul ne slăveşte pe toţi
de ce să ne mănânce vulturul acela
o şi e vară şi toamnă şi iarnă şi încă
ne aflăm în acest carusel dar nu vă speriaţi
toate drumurile duc mâine la râul
care ne spală moartea adunată pe faţă
şi desigur vom fi
treflă pe treflă



CINE

Cine mai intră în pădurea copilăriei
Albă-ca-zăpada a fost gâtuită de pitici
piticii au crescut uriaşi s-au decretat mareşali
şi luptând între ei au murit glorioşi
cine mai aprinde felinarele florilor şi cine
îngrijeşte animalele bolnave de iradiaţie
căprioarele se prăbuşesc lângă lupi iar lupii
ingenunchiaza lângă iepuri numai porcii mistreţi
mai aleargă apărându-şi demnitatea cu colţii
corbii plâng şi recită manifeste de pace
şi pădurea-i pardosită cu cranii hiacintul
creşte liber din pământul orbitelor negre
Albă-ca-zăpada a fost gâtuită de pitici
cine spune că suge mătrăgună e clown
şi până la moarte ne trage ne trage pe sfoară
dar cel care preţuieşte taina din lacrimă
ştie că pădurea copilăriei
s-a înecat într-o găleată cu tuş



LEMNE PE UMERI

Filigran de corbi în zăpadă gravuri fumurii
cândva mă duceam să caligrafiez candoarea copilăriei
pe ghiaţă ; eram ocrotit de Andersen singur sunt azi
pe câmpul îndreptat spre oceane cu soare spre limanuri
cu hortensii lampioane şi muzici dar azi sunt bătrân port
aproape patru decenii de lemne pe umeri nu mai am nu
nici sănii nici cai cu valtrapuri de aur umblu singur
pe campul cu desene de păcură destinul meu e tăcerea
şi aştept să fiu mâncat de iepuri umblu singur nu ştiu
cât e ora printre marii poeţi ;
 fructele mele sunt bulgari
de cocs iertaţi-mă şi mâine şi azi



PE HÂRTIE DE TURNESOL

Nu mai există gâste sălbatice nu mai există
zâne cu bucle de aur casa de turtă dulce
a pierit în bombardamentul atomic din timpul
războaielor punice aşa se spune în marile cronici
unde ni sunt visătorii există în schimb pretutindeni
comunicate de presă suave masacre de fluturi
unde ni sunt visătorii plângeţi copii curând
veţi afla că mesajul părinţilor a fost aşternut
pe hârtie de turnesol nu mai există gâste sălbatice
plângeţi şi plângeţi copii se apropie coarnele
nopţii plângeţi



 LA MASA ŞOARECILOR IARNA
Iată pleacă zăpezile reapar cuvintele sterpe
aceste zdrenţe ale curilor noastre
şi-n fumul depărtărilor creşte bogată
speranţa ierbii iar apele poartă prin lume
mesajele peştilor iradiaţi care în şoaptă vorbesc
un limbaj mai moale mai trist
şi frazele se reînchegă viguroase în inimi
şi vara spre toamnă treierăm fericiţi
pleava consoanelor şi neghina vocalelor
şi la masa şoarecilor iarna mâncăm
coaja cuvintelor goale apoi adormim
în haine de genii



DECI NU NE MAI DUCEM

Lăsaţi în pace imortelele şi tabla înmulţirii
zăpada acoperă pădurea copilului blând
iar vântul ascute satârele gerului
deci nu ne mai ducem cu jertfe bogate
ls templul zeiţei rămânem la gura sobei
unde mâncăm seminţe de dovleac şi citim
legende sumeriene trezit din somn cineva
plânge din flaut silabe de şerpi deci
rămânem închişi în urechea istoriei
şi ascultăm foşnirea urzicilor vesele
din anul fantastic 5000



DE CE NU ÎNŢELEGEŢI

Nu mai deschideţi plicurile sunt toate goale
doar în palmele discipolilor se află ceva poate
bucăţi de cretă fărâme de adevăr sau chiar lipitori
mai bine plimbaţi-vă de-a lungul răului leneş
priviţi cum lunecă prin iarbă şarpele sprinten
duce pe cap semnul magic al viitorului sorbiţi-i
otrava şi nu mai deschideţi nimic plimbaţi-va
calmi curând coboară porumbeii Bibliei acolo
sub crucea vântului vă cresc în liniştea umbrei
unghii de mort de ce nu înţelegeţi odată de ce nu
dansaţi tangoul preferat



DUPĂ TRECEREA PLOII

După trecerea ploii devenim profeţi şi spunem în cor
vom avea mai multă glucoză mai multe urzici
pătrăţele vor fi mai pătrate şi evlavioasele degete
vor fi mai violete când ţin condeiul şi scriu
despre dragoste întotdeauna după trecerea ploii
ne simţim mai suavi mai umani mai frumoşi
niciodată nu suntem indiferenţi că peştele japonez
claustrat în fumuriul acvariu după trecerea ploii
devenim cu toţii profeţi şi avem o încredere oarbă
în bărbile piticilor de gips din grădina părinţilor
în rest medităm



PRIN ORAŞUL CU VULTURI

Doamnei Sânziana Pop

Cineva e cumnata portocalei poartă lent nuanţele
rafiei unde ai găsit trompetă la serenadă participă
grefieri grefaţi cu greieri din ramă bidermaier ies husari
auzi-i cum vin cslari prin oraşul cu vulturi spânzuraţi
de cingătoarea bunicului auzi un tango notturno ce vis
cu negri ciorapi spre coapse dalbe fetele ursuline
se transfoarma în monograme cu fir de patrafir undeva
sobolii cârtiţele cu ochelari de pământ citesc cercetează
măruntaiele istoriei au existat cândva şi miracole
acum în camera aceea de foarte de sus din luna bălţată
cânta un nebun pentru îngerii de jos oraşul se mută-n
insectar unu doi şi patru şi nouă şi probababil adolescenta
a băut hidromel şi schiurile curg melancolic înspre
să zicem mesteacănul cinci înspre caruselul rotind
copii de morţi săculeţi cu tărâţe păpuşi noapte bună



 PRIVIND PLICTISIŢI PE FEREASTRĂ

În sfârşit pe roţi ruginite a sosit şi duminica
o sărbătorim spălandu-ne de pe faţă funinginea
săptămânii sau privind plictisiţi pe fereastră
a sosit cu promisiuni aurii cu bomboane cleioase
până şi călăul are zi de odihnă recită din Biblie
îşi îndeamnă copiii să lase nebunul în pace
în parc bătrânii dezleagă cuvinte încrucişate
dar se poticnesc la cuvântul moarte şi pleacă
visând eternele duminici din rai visând
nu-i nimic vântul face dreptate stinge focul
pasiunilor mici linge praful de pe gurile statuilor
bronzul să poată rosti mai departe sentenţe
nu-i nimic stimaţi iubiţi preamăriţi pământeni
iată şi seara închinaţi-vă la altarul săptămânii
şi rugaţi-vă pentru sufletul lui Cristofor Columb
rugaţi-vă demni



UN SINGUR PAPAGAL

Flaşnetarii s-au prăbuşit la capătul străzii
un singur papagal mai zboară prin lume
şi strigă Sesame deschide-te un singur papagal
curând îl mănâncă însă pisicile primăverii
penele lui vor împodobi coiful cosmonautului
ce-mi pasă în grădina lumii cresc flori de hârtie
la poarta artei mele patriarhii bat cu toiagul
ţâşneşte numai sânge vină primăvară oricând
şi cânte imnuri în odăile putrezite de mult
oarbe vânturi recită înţelepciunea prafului
sufletul a zburat cu aripile flaşnetarului
în timp ce ochii mi-au rămas într-o stampă
în care iadul purifică



VISĂTORII CARE PLEACĂ

După grindina de-aseară indicatoarele drumurilor
s-au schimbat romanţa patru duce spre zona cucutei
unde în zori am pus o cunună pe mormântul
mareşalului Til Buhoglindă tangoul şapte ne îndreaptă
spre abator sub stema cu tibii păunul roteşte întruna
discul fericirii cadrilul nouă indică drumul spre port
visătorii care pleacă vor găsi certitudini în burta
rechinului există şi sacâz ascultaţi propulsoarele
există şi alte indicatoare la fel de exacte important
e doar să-ţi greseszi maşina de gândit automat altefel
contravii la legea circulaţiei şi fără să vrei
devii crescător de cobai



SĂ N-O ÎMPRĂŞTIE VÂNTUL

Cel care trage cu praştia în arbori ucide azurul
da izvorul e acoperit cu nuiele murdare gâtlejul
strigă după soare dar fluturii mănâncă lumina
iar Scufiţa roşie e violată de paraşutişti cineva
o caută fratele ei care umblând printre arbori
aude triluritul grifonului şi fratele-i geamăn
trage în piept benzina pădurii albite şi norul
pluteşte în flăcări arde aproape o sută de ani
mâinile îngheţate adună cenuşa caldă o pun
în leagănul copilului o ascund sub pragul cetăţii
să n-o împrăştie vântul praştia e penultima
literă din alfabet şi oamenii ascultă în linişte
bătaia clopotului de sticlă din smoală
unui ev democrit



SE ÎNTREABĂ UNDE E CASA

Intră şi nimeni nu spune ia loc
se aşează şi nimeni nu-i întinde albumul
de familie se culcă cu femeia femeia nu are sâni
miroase garoafa garoafa exală urină formol
priveşte ceasul ceasul e-o limbă de mort
le surâde şi ei se transformă în stânci
se întreabă unde e casa de pe hărţile sale
îşi pipăie ochii şi ochii dispar dintr-o dată
apoi îşi uită numele originea şi rămâne
singur în armura-i de fontă singur
în lumea reală



MAI BINE VĂ SPUN O POVESTE

De ce să-l urâţi are şi el o soţie cu sâni şi picioare
fără îndoială îşi iubeşte copiii aidoma nouă mănâncă
spaghete evlavios recită poemele codului penal
iertaţi-l cine-i vinovat că poartă brâul lui Iov
mai bine să vă spun o poveste despre să zicem
despre Frumosa din pădurea adormită mai bine
să jucăm o partida de pocher poate câştigăm
o mulţime de zile mai bine să ne gândim că soseşte
toamna anotimpul gutuielor sezonul beţivilor restul
face păianjenul negru el se ocupă cucernic
de inima sa i-o suge treptat



IUBITE COLEG

Ne aflăm pe vremea războiului troian
stimată domnişoară sunt nespus de viteaz
vă fac declaraţii de flori nu sunt timid execut
lupinguri înfrunt o mie şi una de nopţi
îmi permit să fiu egalul prietenului meu din vecini
frunze de laur una mie una ţie aşa e corect
ne aflăm pe vremea bronzului spune iubite coleg
cine vrea să-mi fure atomii felinarul şi altele
mâine îl iau în spangă şi plec c-un submarin
spre Ithaca vom vedea pe drum



 ÎMPLININD ASTFEL VIZIUNEA

Peste oraş izbucnesc arhanghelii veacului şi aduc
simfonia dezastrului deodată umbrele curg în asfalt
şi clădirile plutesc remorcate de broaşte ţestoase fiţi
liniştiţi un aerostat din 1788 aruncă mereu
mesaje de pace amestecate cu grenade atomice
împlinind astfel viziunea balerinei vă rog liniştiţi-vă
medicii lotului de fotbal sunt la post şi repară
scara valorilor şi toată argintăria grădinii botanice
de ce vă speriaţi stingerea lămpii e prevăzută de mult
scrie doar şi în calendarul bunicii din pod aşadar
fiecare îşi primeşte la timp sicriul comod
şi după această glumă evident metafizică
puteţi juca domino





PLUTIM PE ADÂNCUL MOV

Ce linişte pe strada păsărarului galbenă
e plină guşa pisicii de cântecele scatiului
să vedem ce faceţi cu indigoul să vedem
dacă nu deveniţi cumva dublu exemplar
voi cultivatorilor de mărar voi filozofilor
strada păsărarului dispare în ceaţa marii
supravieţuitori ai dezastrului doi câte doi
plutim pe adâncul mov şi căutăm răbdători
corabia adevărului Isuse Christoase cum
de nu am ştiut





ÎN SPIRIT MAI CRITIC

Magul iese din apa mâloasă proclamă
o nouă culoare rugbiştii se închină cu prapuri
întâmpină înţelepciunea care pleacă pe catalige în lume
şi baloanele de săpun porumbeii se înalţă spre cerul
spuzit se înmulţesc anotimpurile calde hameiul
e declarat adevăr universal manualele de botanică
trebuiesc rescrise în spirit mai critic fecioarele
îşi dezvelesc helenicele coapse de marmoră filozofii
ridică teorii pentru viitoarele poduri aeriene pe care
centaurii vin din zare zornăind din zale şi zaruri
dar nimeni nu vede cometa nimeni nu aude
ghiaţa troznind sub limbă



PÂNĂ LA PAGINA 9

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Deşi fumez câteodată trabuce să ştiţi
că nu mai există miracole pe înălţimi
unde zeii porunceau sunt rampe de lansare
nimfele au murit pline-s poienele de reziduri
atomice Goliat e-ntr-adevăr mai puternic
decât David sunt convins nu mai există miracole
am crezut până la pagină 9 ce să-i faci
într-o zi vom avea pe lună biblioteci tribunale etc
şi cade şi ultima trapă vai mie vai ţie
iubite canibal



ŞI NU UITA ŞI NU UITA

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Stăm întinşi pe ţărmul mării noi baritonii
veacului cu aripi de nylon desigur cu toţii iubim nisipul şi soarele dintre valuri apar sirene cu sâni
otrăviţi ; visăm avem nostalgia gramofonului cu pâlnie
de pe vremea când doamnele volănaşe domnişoarele polka
se-mbaiau în costume metafizice poftim o bomboană cu mentă
să uiţi trecutul să accepţi staniolul autenti poftim
o barcă să pleci fără busolă să pleci fără nimb
s-a aflat cu precizie că ultima iluzie s-a dizolvat
luna e numai o piatră ponce un disc oarecare
poleit cu cenuşă lasă computerul şi intră în mare
şi nu uita şi nu uita niciodată
destinul planctonului



DEŞI IUBESC PORTRETUL ACELA

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Noaptea vin întodeauna la tine cărările
sunt luminate cu foc de napalm cu rachete
ştiu bine madonă numele tău e Viitorul porţi
ciorapi încasabili şi sfânta superbă ta aură
e din sârmă ghimpată ai o inima calmă
nici un vânt nu-ţi scutură puturosul frunziş
mi-e greu să revin la vechea partidă de bridge
deşi iubesc portretul acela în care un secol
îşi linge coada pampoanele sunt roase de molii
iar broaştele au îngheţat în gatlejele cântăreţilor
de operă există un singur drum numai unul
mă îndreaptă spre tine în poartă aşteaptă
o labă de diavol cine ştie când mă înhaţă
daţi-mi paloşul



O GROAPĂ COMUNĂ

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Aşadar eu vin spre tine mereu şi mereu
depun la picioarele tale de lut un trifoi
cu patru foi dar cine observă ofrandă mea
printre mieii jertfiţi printre capetele bărbaţilor
căzând din toate continentele da la picioarele tale
se tipăresc bilete pentru pasagerii spre luna azi
când o groapă comună se cască dezinvolt
şi înghite lira pasărea cu acelaşi nume nefast
să vină fanfara Dracula să vină portarii
cercului ; sufletul meu se vrea liberat din pălăria
scamatorului ninge şi totuşi e vară



 ESENŢA ESENŢELOR

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

În faţă ochilor se desfăşoară o bătălie pătrată
pentru esenţa esenţelor din nacela aerostatului
tinerele castelane cu măşti de gaze mulate pe faţă
urmăresc turnirul clovnii sug otrava din mărgele
curcanilor poetul trage aburi din pipă nu-i pasă
el ştie nimeni nu-i poate răpi certitudinea
 că 2x2 fac 5 feldmareşalii luptă eroic în preajmă
rămân cadavrele celor deplasaţi mai târziu castelanele
îşi pun malacoave şi-n ritm de fluturi sosesc
la banchet se mănâncă stridii icre poeţii rod oase
în timp ce chimiştii în laboratoarele lor subterane
prepară acizii istoriei aşa vă trebuie



COPILUL HABAR NU ARE

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

În amurg se rotesc limuzine cu aripi de corb
coboară pe pământ şi împăratul bea şampanie
ordonă inversarea literelor din alfabet primăvara
se supune şi-n cimitirul animalelor cântă din flaut
în toga violetă şobolanii urmează duhoarea vremii
scutierii ronţăie biscuiţi iar tehnocraţii şuieră
rugăciuni electronice pentru calul cu nările pline de mâl
prin fereastra zgarienorului iese un zeppelin cu atleţi
sunt vizionării veacului spornic au cranii foarte ovale
sunt stropite cu var au frunţile iluminate de ger
împăratul binecuvântează rodul mucenicilor săi
numără viitoarele abatoare inaugurează cultul
iubirii copilul habar nu are că doarme cu funii
sub pat copilul pădurii visează miniaturi
cu lalele daţi-i aghiazmă



TOCMAI VA ŞTERGEŢI BARBA BRUMATĂ

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Tramvaiul meu are suave aripi de libelulă
seara mă poartă lin deasupra culorilor aspre
mă depune în camera voastră tocmai mâncaţi
potârnichi pepit tocmai va ştergeţi barba brumată
în vecini copilul primeşte două clopote la fund au
pe terasă înstelată o femeie destoinică mângâie
coarnele diavolului dar apă robinetului picură
totul ar fi în ordine şi chiar în distinsa dezordine
numai că Nichita Stănescu lipseşte iarăşi de-acasă
taie în lună litere de vis pentru ţesut cuvinte de vis
revine cu mantia zeului pe umeri deci rondul meu
se încheie îmi dezbrac bufonul de romburi şi cioburi
şi tramvaiul meu deraiază şi nu-mi rămâne decât
să iau din cuibul îngerului o bomboană de malţ
treptat dizolvandu-mă



PUTEŢI CUMPĂRA O CARTE DE VIS

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

De vreme ce aţi venit la târgul de toamnă
vizitaţi-mi taraba cercetaţi-mi concepţia
de viaţă iată doamnelor iată stimaţi cântăreţi
am borcane cu homunculi de expus în birouri
am oglinzi care vă arată un suflet curat puteţi
cumpără o răzătoare pe care să vă râdeti în voie
inteligenţa şi hreanul harul hramul vă rămân
neatinse pe nimic puteţi cumpăra o carte de vise
( trandafiri de vei visa sub şenilele tancului
în curând vei şuiera ) la acelaşi preţ convenabil
vă ofer portrete de caporali teozofi puteţi cumpăra
o minunată mască de gaze o puneţi cu grijă
pe faţă în zori când ieşiţi voioşi în pădure
la cules de ciuperci scuzaţi-mă doamnelor domnilor
întrucât papagalii sunt produs de import
planetele se trag pe ascuns



 ÎNSCRIU COPITELE MĂGARULUI

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Sosesc cu hârtii cu registre între rubrici bogate
trec cifrul scaunelor numărul pe care îl poartă
urechile copiilor comand pe măsură palme zdravene
înregistrez în dosare mişcarea seismică a nopţilor
noastre de dragoste înscriu copitele măgarului
din muzeul meu imaginar când te plictiseşti de mine
trag linia închei cuvenitul bilanţ metafizic şi plec
c-un Albion 101 gonesc pe şosele mai netede plec
mai departe militând împotriva birocraţiei angelice
tu să-mi aprinzi păpădii la altar



CU MÂNA LA INIMĂ

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Mărire prafului proprietăţii sale democratice
se depune pe sarcofagul scrinului cu amintiri
de familie îngroapă privirile din tablouri şterge
formulele magice fură strălucirea dictatorilor blânzi
unde-s zăpezile de altădată preastimaţi inventatori
pentru mine un ou de cioară valorează mai mult
decât o mitralieră atomică şi pe voi va înghite odată
zeiţa prafului în locul ochelarilor pe nas va rămân
testicole de hienă e atâta praf pe pergamentul istoriei
alah limbile voastre-s frumoase că otrăvitoarele ciuperci
când deschideţi gura se oxidează lumina alah şi iarăşi
alah un secol iese din altul înfăşurat în scutece
de praf o spun cu mâna la inimă deşi
adevărul a fost secularizat



O CASETĂ CU ŞERPI

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Lângă roza vânturilor cu lira sub braţ
poetul fumează nori şi arată drumuri inverse
unii îl cred şi-şi mută turma de oi înspre lupi
unii pe vreme senină deschid umbrela şi fac astenie
alţii se duc să cultive grâu sau mac şi culeg
pietricele dorm liniştiţi în loc de vară au iarnă
şi prăjesc pe plită elegia belşugului bravo poetul
compune un nou sistem de irigare şi-i trage pe sfoară
pe cei care vor să-l tragă pe apă bravo şi bravo
cel desprins cu nuanţele galbene salută poetul
de armindeni îi trimite o casetă cu şerpi
dar ochiul magic se aprinde



HALEBARDA VÂRÂTĂ SUB PAT

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Nu mă tem de nimeni de nimeni luna
în geamul meu e-un cap prietenos de mongol
Sfarmă-piatră nu poate sparge o nucă pasărea
nopţii buha recită vieţii ode aprinse de nimeni
nu mă tem halebarda vârâtă sub pat e jucăria
vecinului ştiu copilul ascultă la uşa dar are
talaj în urechi tinicheaua gonită de vânt e hohotul
tancului sfânt de pe altă planetă de nimeni
nu mă tem seară beau ceai de tei mă culc în zori
reiau lectura din vieţile blânzilor inchizitori
de nimeni nu mă tem numai iepurii angora
mă sperie vag uneori



SOLITAR PRINTRE IMPRECISELE HĂRŢI

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Cineva s-a spânzurat iată scrie în ziarul de azi
eram aproape convins că nu mai există sinucideri
pe strada mea Doamne e tocmai omul acela împreună
trebuia să plecăm în căutarea cinabrului a unei
definiţii mai limpezi mi-e dat să rămân mereu
solitar printre imprecisele hărţi ale bătrânului Mercator
ploaia burniţa şterg ultimile puncte de orientare
torpiloarele mele plutesc aiurea ce pot face spuneţi-mi
admir în continuare fazanul împăiat şi seara
scriu acelaşi poem idilic despre piatra
din al dumitale ficat



S-O CIUGULEASCĂ BALAURUL

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Cel care întinde lături să-mi gâtuie ziua
doarmă liniştit cu pietrele şi furnicile sale nu
mă răzbun unghiile mele sunt ruginite de mult
de mult mi-am aruncat peniţa în tufele
de trandafiri acolo s-o ciugulească balaurul nu
mă răzbun priviţi-mi ziua indiferentă posacă
îşi acceptă destinul imprimat în lespezi de ceară
de ce s-o gâtuiţi capul meu otrăvit oricum
pluteşte peste apa literelor
şi admiră iarna



FUMUL EI VA ACREŞTE VIRTUTEA

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Vedeţi v-am spus casa mea e veşnic pustie
pereţii ei sunt hârtia văzduhului sterp cheia porţii
diavolul o ţine ascunsă sub aripă în cămările mele
am numai seminţe de cânepă pentru sticlete vedeţi
ceasornicul lunii îmi arată un timp care-i orb
ocoliţi-mi deci casa fumul ei va acreşte virtutea
vântul din preajma va mănâncă urechile blânde
şi limba v-o acoperă cu nisip ca să nu mai vorbiţi
despre viitorul bâtlanilor priviţi în casa mea părăsită
am o chitară dar cine mai are timp să-i asculte
geamătul oaselor vedeţi



SPRE ZONE DELUROASE

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Doamnă cu nume galben de zână ascultă-mă
derbedeii parlagiii hoinăresc prin visele noastre
vor să-ţi fure culoarea părului să-mi spargă
felinarele sintaxei ca noi să rămânem în beznă
în racla nucului doborât probabil în evul trecut
să plecăm spre zone deluroase mai bine adaugă
trefla ta roşie în trefla mea neagră astefel vom fi
fluturi uniţi în clipa când moartea furtuna coboară
împreună să amestece cărţile ascultă-mă în numele
cifrei sublime



SUNT LITERA Y

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Te superi pe mine că nu sunt director de circ
că nu am ghetre premii paraşute sau diplome
sunt litera y din marile epopei ale zilei sunt
un biet inginer de suflete leg tinicheaua de coada
câinelui descriu o lume care nici nu există
puteam să fiu măcar alpinist iarăşi te superi
prea mă bate ploaia neagră sunt plin de scaieţi
numele meu rostit de corbii înfometaţi îi vezi
cum aşteaptă să mor vei afla curând că am fost
un om până atunci îţi cad în genunchi
iartă-mi povara şi lacrima



O TĂCERE DE MLAŞTINĂ

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Anii dintre tine şi mine se dizolvă în ceaţă
domneşte o tăcere de mlaştină vântul îşi mută hotarele
spre zodii mai nobile poate că eşti savoarea scoilcilor
de la ospăţul săracului poate că nici nu mai eşti
atât de blondă sălciile plâng lângă iad şi recheamă
umezeala glasului seara tremurul ascuns al sânilor grei
orhideea sexului tău e azi o stemă foarte uitată
şi pasărea ce veghia cândva peste flacăra noastră
veşnic trezindu-ne în zori ca să nu fim cenuşă
se-ndeparteaza spre zodii mai clare mai nobile
în urmă rămâne o umbră - transparentă pluteşte
în somnul meu hibernal şi ultima amintire
naşte un tigru mort



PE UNDEVA ÎN DERIVĂ

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Doamnă de unde veniţi până ieri
şi eu eram în derivă aveţi picioare
atât de frumoase sunt coloanele iadului legaţi-mă
de ele târâţi-mă în foc sunteţi sora laptelui smoală
şi aveţi un portret generos nu sunteţi cumva Ofelia
nu fecioara aceea palidă a fost mâncată de raci
dumneavoastră aveţi piper sub piele aveţi şi sex
şi zece unghii-porunci legaţi-mă de picioarele
proprii târâţi-mă pe aleile iadului altfel
vă rup portretul am zis



LIMBA SUAV ATÂRNÂND

 Lui Adam Puslojic

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

Peste câteva clipe în piaţă are loc execuţia mea
asistă şi vulturii vulpile grafologii asistă contabilii
e viva sosesc toboşarii lui Napoleon soseşte şi clipa
când litera funiei cade pe gâtul acesta prin care
a trecut un râu de coniac sunt executat pe bună dreptate
prea am iubit cu ardoare filatelia adevărul muşcatele
şi n-am tras cu urechea la şoaptele crengilor nu-mi
pare rău că mor unde e muza mea de demult spune
cine cine îmi admiră limba suav adiind atârnând
petala de trandafir curând voi fi şi demn şi rigid
moşteniţi-mi curajul până atunci domnişoară stewardesa
va propun un zbor de agrement




UN BIET ACAR PE LINII SECUNDARE

Petre Stoica din "O CASETĂ CU ŞERPI(1970)

După moartea mea daţi piatra la o parte
veţi găsi mesaje scrise cu cerneală simpatică
veţi spune totuşi a fost un poet un cărturar a fost
un beţiv cu premii la academia păsărilor dar
purta cununa de paie ura delicateţea ştampilelor
şi umbla printre noi călare pe diavol de ce de ce
În secetoasele zile dirija un triciclu cu abur
din goana binecuvântând tămâia măgarii şi lacrima
noi eram dirijori el un biet acar pe linii secundare
în sfârşit a plecat şi după ploile de primăvară
din craniul său va creşte un soi de lăcustă
va mânca însă conopida altora deci
să-l primim

O LAUDĂ CARE SE CUVINE, Petre Stoica din Caligrafie şi culori, 1984

Aducem în discuţie publică editurile destul de rar şi, îndeosebi când intrăm cu ele în conflict - un obicei al pământului conservat din generaţie scriitoricească în generaţie scriitoricească. Le oferim cu acele prilejuri scaiul-dracului, tăuni, pisici moarte, bomboane de iască şi urări de viaţă lungă, bineînţeles în chenar negru. Supărarea, mânia noastră îşi găsesc deseori justificarea. În zilele fără ploaie şi zgură, uităm strada pe care editurile îşi au sediile, numarul de telefon, numele lectorilor, ei înşişi scriitori, unii dintre ei chiar de prima importanţă. Blestemăm amnezia şi totuşi o întreţinem cu bună-ştiinţă. Două decenii am avut, practic, o singură editură, clădită pe multe etaje, subsoluri şi subsubsoluri. Ei trebuia să i te închini ca în faţă vizirului încruntat, altfel urma ghiontul, mazilirea. Salamalecurile erau la ordinea zilei. Descentralizarea înfăptuită, pare-mi-se în anul roditor 1969, a adus autorului dreptul la opţiune iar editurii ambiţia şi pofta întrecerii cu suratele ei, tinere toate. În cursa lor ele au un lider permanent: "Cartea românească", ale cărei merite întru consolidarea şi succesul literaturii noastre pot fi cântărite numai cu ocale de aur. A doua că importanţă în tipărirea literaturii române mi se pare a fi "Dacia" din oraşul lui Blaga, Agârbiceanu, Daicoviciu, Baconsky şi a celor de la "Steaua", "Tribuna" şi "Echinox".
Întrucât numele nu mi-a apărut pe nici o apariţie a "Daciei", şi nici nu sunt angajat faţă de ea prin cuvântul de onoare al contractului, rămân încredinţat că lauda pe care îmi permit să i-o aduc, este tălmăcită drept platonică. Sunt doar un cititor al producţiilor ei de calitate specială în miez şi-n înveliş. O carte sosită, cu cerneală tipografică încă proaspătă, din cetatea de pe Someş, e sinonimă zilei în care deasupra capetelor noastre izbucnesc steluţele liliacului, mov, albe şi fragede. Sigiliul editurii purtând în reliefuri clare perechea leilor, capul de bour legendar, indică fără echivoc garanţia lucrului bine întocmit. Instituţia clujeană editează şi traduceri (ne-a înzestrat deunăzi rafturile bibliotecilor cu o realizare poligrafică de nivel european : IAR CA UN SENTIMENT de Odysseas Elytis), pagini de ştiinţă, de politică, filozofie. Excepţională îi este cartea de istorie, din care şi-a făcut un capitol inconfundabil, apreciată de cititorul pururi însetat după ea.
În fruntea editurii stă, în chip de amiral elegant şi exigent, Al. Caprariu. Poet şi talent elevat, eseist subtil şi cronicar sportiv afurisit, directorul clujean şi-a legat numele de o cauză cu adevărat majoră în cultura ţării. Cuvântului "amiral", mă văd nevoit să-i alătur încă unul, ORTSA, care în limbaj marinăresc înseamnă : Înainte!

1981


 Biografie Alexandru Căprariu

Alexandru Caprariu (20 decembrie 1929-4 februarie 1988).
Absolvent al Facultatii de Filosofie. Fregventeaza Scoala de literatura "Mihai Eminescu" (1951-1952).
Din 1957 lucreaza la revista Tribuna pana in 1969, cand devine directorul noi infintate edituri Dacia.

Debutează în timpul studiilor universitare (1949) în Almanah literar. Firesc pentru evoluţia viitoare, colaborează la revistele literare Steaua, Tribuna, Contmporanul, România literară, Luceafărul etc.

Între 1957 – 1969 ocupă funcţia de redactor al revistei Tribuna, iar din 1969 şi până în 1986 este director al Editurii Dacia. Sfârşitul vieţii îl va găsi tot la Tribuna, revista pentru care lucrase doisprezece ani.

Debutul editorial se produce în anul 1963, cu volumul de versuri „Orizonturi“ urmat la un interval de trei ani de „Cercurile dragostei“ (1966)

În perioada când renunţă la presă, scrie foiletoane critice („Jurnal litrar“, 1967), cronici sportive, note de călătorie. Reîntoarcerea la poezie se produce cu „Mica autobiografie“ (1975), urmată de „Marea autobiografie“ (1979).

„Ochii de pretutindeni“
„Ierbarul cu amintiri“
„Asfinţiturile zilnice“
şi antologia de autor apărută în preajma morţii sub titlul „Reîntoarcerea menestrelului“.

Activitatea creatoare a lui Alexandru Căprariu este răsplătită cu două premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca (1979).


" Mereu disponibila, deschisa tematic, creatia lui Alexandru Caprariu coboara cu verva cenzurata in strada, se retrage elegiac-meditativa in spatiul unor blande reverii, tresare fantasta si ironica in broderii migaloase sau se desface sub o abia perceptibila malitie ingenua, in silogisme si parabole."

Petre Stoica-Bunica se aşează în fotoliu(1972)

ÎN OROLOGIU E FOARTE TÂRZIU

Bunica a fost cândva în California acolo
oamenii cresc altfel de iepuri ce minunat
e la noi în Balcani bunica s-a întors de mult
melancolică priveşte acum pe fereastră
daliile sunt nişte capete de pudel din curte
adie miros de varză bunica era o femeie
aproape înaltă sclipea ca alamurile fanfarei
din chioşc în orologiu e foarte târziu
şi un vapor cu aburi se scufundă încet
în gravura de sus.



 BUNICA SE AŞEAZĂ ÎN FOTOLIU

Trag cu praştia în pereţi şi cad asemenea frunzelor
portretele vechi vai ce frumos e marinarul acela
oprit la Damasc, se ridică pulberea anilor neagră
dar bunica se aşează în fotoliu nu-i pasă
ea s-a acomodat cu poemele fără rima şi cu noul
stil de viata al pietonilor grăbiţi bunica auzise
în luna decembrie şi povestea cu bomba atomică
nu-i pasă că toate din lume cad prada revizuirilor
de cate ori deschidem televizorul nostru cel sfant
bunica se aşează în fotoliu şi priveşte cuminte
debarcarea elefanţilor anul trecut



 ÎN EUROPA NOASTRĂ CÂNDVA

Lui Adrian Păunescu

Vă jur am fost şi eu în Europa noastră cândva
era în epoca anotimpurilor cu flaşnete romantice
şi domnişoarele îmbrăcate în rochii de nuanţa vaniliei
duiosul copilărosul landou cu motor mă sălta
de la un ţărm al mirării grozave la altul iată
aţi început să uitaţi amintirile se dizolvă
asemenea bomboanelor rămâne doar parfumul discret
după descoperirea tangoului evident către seară
mi-am pus pe cap canotiera blindată şi fără să ştiu
am dansat până la faleza unui continent retuşat
(i se spune beton poluare farfurii zburătoare)
şi sunt atât de vesel acolo pe piscul gheţarului
dar nimeni nu mă crede nimeni cu toate că ţin
aripa harpei sub braţ



O ÎNTÂMPLARE GREU DE UITAT

Aţi văzut cele întâmplate ieri către seară
pe când va-ntorceati acasă chiuind şi valsând
un semn aproape gălbui vestea apariţia gravă
a caleştii fără cai era cum s-a aflat mai târziu
o fecioara obeză cu o pereche de vechi felinare
pufăia din nările pline cu benzină şi o mulţime
de pinguini de avocaţi şi sportivi cu mustăţi
salută nemaicunoscuta apariţie vestimentară
în orsice caz a fost o întâmplare greu de uitat
mai cu seama că tocmai atunci mă aplecasem
peste paharul meu cu vermuth ca să scot
un fluture cu aripi moi de sidef



PE DUIOASELE LUCRURI MURIBUNDE

Din aeronava coridorului păianjenul cercetează
transformarea anotimpului în aparate sensibile
măsoară adâncimile morţii îşi începe curând
voiajul subtil va explora Atlantida din pod
acolo se află baretele şi melonul bunicului
acolo e pâlnia gramofonului My Fair Lady curând
soseşte păianjenul să citească evenimentele
din calendarul cu urechile roase de şoareci
soseşte maiestuoasă această bestie pururea gata
să-şi pună giulgiul pe duioasele lucruri muribunde
păianjenul se asemuie cu un tanc aerian aşadar
ce a făcut domnişoară cu nume de panglică
hai să traversăm chiar acum



ÎN JURUL UNUI GHERIDON PONOSIT

Dacă rămâi la fel de gingaşă ca în luna de miere
deschid revista cenuşie depusă în bazarul din scrin
şi-ţi cumpăr corsetul oferit cu îndemnuri naïve
în reclama publicată în urmă cu aproape nouă decenii
trupul tău va cunoaşte o sărbătoare fără sfârşit
şi toate femeile moderne din oraşul nostru gentil
vor afla cu invidie de cadoul meu cumpărat
de la casa de mode a moliilor mici de argint
apoi plecăm pe o insulă pustie şi-n mijlocul ei
ne lăsăm filmaţi în jurul unui gheridon ponosit
tu în chip de Diana iar eu cu mustăţi preluate
de la cel mai frumos străbunic



UN ESCADRON DE BIZONI

Privind la lumina iernii o imagine aproape celebră
rămân convins că trenul nu va ajunge nici mâine
în orăşelul de scânduri clădit recent în preerie
încă de ieri un escadron de bizoni galopează mereu
spre ceainicul acesta montat cu gingăşie pe roţi
pufpuf prevăd o-mbulzeala de tinere doamne ţipând
printre cufere pline cu whisky bijuterii şi muniţie
ca întotdeauna de când mă ştiu jucător de maroco
intervenţiile mele-s tardive şi nu-mi rămâne acum
decât să privesc pe fereastră cum crengile bradului
se pleacă oftând sub povara primelor raze de luna
crescând auriu



ÎN DONJONUL ACADEMIEI DE LITERE

Inutil să mă convingeţi că n-a fost aşa
domnişoarele cultivau plăcerile sportului
încă din timpul lui Richard Coeur de Balancoire
instalat în donjonul Academiei de Litere
eu însumi arbitrasem o partidă de tenis
ce lent ce lent se deplasau păuniţele
în malacoavele lor măturând fără jenă ciupercile
şi mingea trecea de la rachetă la rachetă
cu graţia unui salut adresat în grădinile publice
toamna spre amurg, după fiecare meci ofeream
câte-o cupa umplută cu dulceaţă de coacăze
seară pe terasă domnişoarele primeau complimente
din partea barbişoanelor cu decoraţii şi ordine



ÎN CLIPA SUBLIMĂ A NAŞTERII MELE

lui Max Demeter Peyfuss


Când m-am născut era o iarnă teribilă
în clipa sublimă tata juca pe undeva biliard
scrie de altfel şi în marile cronici ale istoriei
dar nu asta vreau să comunic în pastorala mea
adresată preacredincioşilor crescători de albine
ci faptul că tocmai în clipa sublimă a naşterii mele
arhanghelul curţilor vestea de pe gard
trecerea ultimului vas cu zbaturi
pe Mississippi în jos



ŞAMBELAN LA CURTEA CONIACULUI

lui Mircea Scarlat

Doamne cât de trist am fost aseară
literele mele au luat-o razna prin ploaie
m-a salvat în cele din urmă credeţi-mă
amintirea unei vieţi trăite de mult
eram şambelan la curtea coniacului
scriam partituri de dragoste şi iarna
mă duceam la french cancan pe atunci
stăpâneam şi aerostate cu heliu parcă mă văd
suflând în trâmbiţă deasupra oraşului
în prezent sunt un biet poet premiat
cu frunze de urzici Doamne cât de trist
am fost aseară pe când alergam prin ploaie
după ultima literă



 INSIGNELE MELANCOLIEI

Mereu înainte mereu spre golful amintirilor
nu mai întoarce privirile pleoapele iau foc
ţinutul e stăpânit de îngeri de aligatori de benzină
ştiu bine ai iubit aeroplanele de tip Ramona
nu simţi cum cineva dansează în urma noastră
poartă insignele melancoliei poate-i nebunul cu scufă
din fortăreaţa anului o mie cinci sute şi nouă
înoată mereu spre golful amintirilor acolo
ne aşteaptă o creangă de mărgean sau poate ceva
crescut departe de zona cucutei atomice
aş vrea să mă crezi



PRIN APĂ LIMPEDE

O dacă veveriţele n-ar ţopăi acum în copaci
oraşele ar fi mai sărmane nimeni n-ar plânge
amintindu-şi melodia Feuilles mortes mereu
e cineva vinovat pentru întârzierea mesajelor bune
pentru faptul că iubitei i-a sărit un ochi la ciorap
aşteptaţi la capătul scării poate vă cade în gură
o stea speraţi că răbdarea pietrei a ierbii tenace
şi în timpul bărbieritului priviţi pe fereastră
prin apa limpede peştii aurii ating în trecere lină
numele suav întâmplare



DEPLASAREA PINGUINILOR

Înfăşuraţi în suluri tradiţionale hărţide câteva săptămâni curenţii marini s-au schimbat
fregatele plutesc în sens invers şi toate aparatele
indică deplasarea pinguinilor spre aburoasele tropice
iar pescăruşii ciugulesc în voie epoleţii amiralului
Ulise cel sortit să nu ajuga niciodată la ţintă
retras în cabina de comandă a vasului Titanic îl ştiţi
va conspecta carnetul de bord al unui secol măreţ
sirena cheamă dar clarvăzătorii rămân şi citesc
în albul oaselor risipite pe ţărm în orişice caz
fraza fatală va prinde curând rătăciri



CU DETECTORUL GEIGER

Duc în buzunare primul edict al cailor-de-mare
şi ultima cenuşă a îngerilor incineraţi aşa da
urmaţi-mi cu toţii exemplul aibă fiecare acum
curajul să-şi schimbe jartierele pe o nouă pasiune
îndărătul inimii sunt gratii îndărătul coastelor
geme fără speranţă fecioara-zăpadă ştiţi prea bine
poarta e închisă şi drumul duce înainte unde,
curând nepoata cu detectorul Geiger în mână
îşi caută păpuşa floarea de nu-mă-uită



PETER SCHLEMIHL ÎŞi POVESTEŞTE AVENTURILE

C-un aerostat împletit din papură galbenă
Peter Schlemihl aterzeaza-n oraşul de plastic
vine în vizită la fotbaliştii rămaşi fără umbră
şi după ce mănâncă faimoasa prăjitură cu frişcă
îi decorează pe bătrânii fotografi din parcuri
pentru că aşteaptă cu nobleţe descinderea toamnei
seara la banchetul oferit de cei rămaşi fără umbră
Peter Schlemihl îşi povesteşte aventurile galante
de marinar al văzduhului poluat şi-n cel din urmă
cântă din Mundharmonika sub clopot de sticlă fireşte



SPECTACOLUL MEU ESTE UNIC

Iubiţi copii cu mustăţi şi eventual cu bretele
vă poftesc la teatrul meu original de păpuşi
intrarea-i prin dos feriţi-vă de piticul uriaş
din evul trecut plata se poate face şi-n rate lunare
spectacolul meu este unic în istoria dreptului
aşa-zis roman absolut nimeni nu va fi pedepsit
astfel Scufiţa roşie mănâncă friptură de lup
Pinocchio e decorat ca fruntaş la muncile grave
iar Frumoasa din pădurea adormită ce să va spun
important e să aveţi oarecare răbdare
în epilog vă arăt cum să fugiţi din faţa holerei
când vine poetul în caleaşca lui de cuvinte
trasă de hipopotami cum vi se pare


PÂNĂ DIMINEAŢA

Lui Mircea Ivănescu

Praful intră în camera păpuşilor de ceară
bună-seara marchiză în crinolină voioasă
păpuşa face un pas de menuet şi face altul
se dezlănţuie cutia muzicală tiling tiling
din urechea lunii ies fluturi de noapte
încăperea se umple cu mii de miracole
şi saxofonul modern rămâne departe, departe
chiar şi în clipa când radioul anunţă
apariţia unei farfurii zburătoare tiling
până dimineaţa când toate din preajmă
se lasă pătrunse de-o mare ploaie banală



OARE NU VA PLACE CUM ZBOARĂ

Lăsaţi-l pe bărbatul Pinocchio să-şi facă de cap
lăsaţi-l să demonteze ultimul tip de rachetă să urce
pe scara accea interzisă va rog lăsaţi-i intactă
bucuria mare a lenei de ce să-i tăiem unghiile
de ce să-i dăm tocmai noi cununa de premiant
cu soarele primăverii păpădia se dezvoltă iarăşi
şi s-ar putea că dumnealui să ne tragă de nas dacă
nu cumva de bretele oare nu vă place cum zboară
această cometă cu coadă lungă de morcov poate-i
pajul îngerilor feriţi-vă şi nu mai deschideţi
codicele cu sfaturi culinare dacă ies din pagini
suavul crocodil cu limba de hap



AGRIPINA DA LECŢII DE ZBOR

A sosit primăvara sezonul caligrafiilor verzi
expoziţie de amidon de coapse şi faguri de miere
din nacela vântului Agripina dă lecţii de zbor
dar niciodată nu vei ajunge la culorile curcubeului
da în vitrine cravatele sunt lungi ţipari afumaţi
gura ta e-o lipitoare roşie toată iarna mi-ai supt
umărul stâng acum te închiriez la circul din colţ
o de câte n-am vrea să scăpăm bunăoară de cămăşile
murdare de poeţi de amintiri şi chiar de libărci
rămână însă neciobita veselia cristalină şi fiecare
să poftească în ring de când aşteaptă moartea acest
arbitru corect şi foarte gentil



 PE CÂMP DUPĂ FLORI

Nici nu mai ştiu ce să cred despre voi
dezabuzaţi inventatori ai triciclului
de câte ori mă duc pe câmp după flori
mă gândesc într-una la esenţa filozofiei
şi dacă văd o potârniche ridicată în zbor
aprind o ţigară de foi întrebându-mă
ce să cred cu adevărat despre voi
dezabuzaţi inventatori ai triciclului



ÎN SEMN DE PROTEST

Pe stradă mea sunt câteva pălării una
ascunde un ghiveci cu muşcate alta
plimbă un creier plin de idei generoase
a treia cea neagră închide un patefon
care cântă şi cântă aceleaşi obsesii uzate
câteodată a şaptea se aşează cuminte
pe tronul păunului în semn de protest
celelalte pălării rămân în cuier
şi nu mai semnează



ÎN PATUL CU ÎNGERI PICTAŢI

Draga mea am sosit săptămâna trecută cu bine
bunica m-a aşteptat la gara prin care trecuse
în urmă cu o mie de ani locomotiva cu aburi
pe aici sunt toate aşa cum le ştii cu excepţia
fazanului împăiat obiectele au rămas neclintite din loc
rufele noastre de mahonia visează adânc sub zăpadă
bucătăria e plină cu arome de cimbru şi chimen
e-o viaţă cu gust de struguri atârnaţi în cămară
seara mă retrag sfios în patul cu îngeri pictaţi
deasupra îţi aminteşti cât de mult ţi-au plăcut
şi ascult cum focul din sobă rimează năvalnic
melodia unei vieţi rămase laolaltă cu dinastia
pisicilor îngropată în cronici



DIN SICRIUL CU FOTOGRAFII

 Ieri bunica mi-a făcut prăjitură cu mac
era duminică ziua amintirilor pururea sfinte
citeam pe rând din scrisorile cu flori aurite
reiese că bunicul era un caligraf melancolic
din sicriul cu fotografii şi miresme duioase
am răsturnat pe masă nuanţele anilor vibrând
uşor cafeniu, priveam pantalonaşi cu dantelă
şi malacoave sau dulame de ofiţeri cercetaşi
spre seară când afară toate se întunecă brusc
mi se părea că vorbesc cu o fiinţă rămasă
dincolo de apele timpului vii apoi am mâncat
din prăjitura dulce cu mac



DOAR LIMBILE CONTINENTULUI NOSTRU

Nu mai ninge ca sptamana trecută
era o duioşie cu frunze ceroase de dafin
era o puritate de trup sănătos dar
nu mai ninge ca săptămâna trecută
nici basmele Fraţilor Grimm nu mai au
parfumul merelor păstrate iarnă în fân
ce să-i faci călătorule spre lacuri
barometrele Europei nu mai indică nimic
doar limbile continentului nostru iubit
mai adie golaşe în vânt de altfel
domneşte o măruntă confuzie de ce
nu accepţi



 O CIUPERCĂ DESIGUR BANALĂ

Cum de nu-ţi aminteşti în memorabila clipă
ţi-am oferit un manual de botanică şi împreună
am patinat cu viteză pe marile bulevarde îngheţate
cerul era invadat de libelule cu mitraliere la bord
din centrul lor un ichtiozaur cu şapte buze de aur
cânta din trompetă Doamne cum nu-ţi aminteşti
iubindu-ne cu ardoare am ajuns la ţărmul oceanului
erai monumentală în costumul de baie extrem de ermetic
şi ornat cu o sută de panglici albastre şi mov
crabii veneau să-ţi mângâie gleznele de antilopă nervoasă
spre noi creştea un vuiet fantastic de parcă în zare
se desfăşura un meci de box cu Philadelphia Jack
obosită de multe aventuri ai adormit lângă mine
şi recitai în somn o denumire din manualul de botanică
boletus satanas o ciupercă desigur banală dar tu
ştiai să rosteşti silabele chiar şi-n momente
să zicem străine dăruirilor dulci



AZI SE ÎMPLINESC O SUTĂ DE ANI

Eu iubitul adoratul  tău din vremi sedentare
îţi trimit o scrisoare compusă din fluturi
amintindu-ţi că azi se împlinesc o sută de ani
de când am privit împreună aurora boreală
o cât de minunat era în sania noastră adâncă
părul îţi mirosea a răşină iar trupul tău gol
purifica până şi apele pământului poluate intens
într-o zi ai înotat prea departe de ţărm
şi iată ai rămas în zone ceva mai fierbinţi
dacă totuşi mai faci exerciţii de stil
răspunde-mi c-un zâmbet de tigru



NE PLIMBAM CU FAETONUL ALBASTRU

Ia mâna ta frumosă de pe umărul meu obosit
palma ta e-o perniţă de ace poate un cactus
închide cartea la pagină prin care cândva
ne plimbam cu faetonul albastru iar noaptea
ne mângâiam pe frunţile îmbătate de lună
aveam şi buze iar părul tău mă îngropa
în flăcări negre am băut şi lapte de maci
în vis putem inventa alfabete mai galbene
acum vorbim despre drumuri adevărate inverse
e doar un festin la masa cu picioarele rupte
invită şi furnicile şi alte specii mai puţin
dubioase dar nu mai valsa



 ÎN ŢARA DE SMOALĂ

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Dacă treci pe strada profetului îţi iese în cale
un câine de rasă îl hrănim cu andive dacă intri
în camera poetului îţi cade pe limbă o sabie
călită în cuptoarele virtuţii dacă deschizi o carte
de bucate îţi creşte încă un creier la ce-ţi foloseşte
ţi se îndreaptă poate şira spinării dacă intri cumva
în inima mea te înghite un şarpe lung şi pios
rămâi mai bine acasă şi spală-ţi batista spal-o
pentru semnul tău de adio când pleci în sfârşit
în ţara de smoală a domnului Pluto şi totuşi
iartă-mă ai sâni prea frumoşi



DISPARI ADÂNC ÎN OGLINDĂ

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Vântul suflă din cornul lui de poştaş
grăbit aruncă printre perdele o frunza amară
o scrisoare adresată bustului tău îndoielnic
semnează timpul închide caseta roză femeie
pe faţa ta apar noi umbre cu limbă de vipere
vorbesc amintirile dispari adânc în oglindă
şi iubeşte-ţi ilustratele cafenii mâine
va ninge fii sigură chiar şi la Nisa



CU MIEZ DE SÂMBURI SECAŢI

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

O civilizaţie cu clămpănit de cutii de conserve
umblă pe plaja firelor de nisip strecurate uşor
prin site pragmatice în timp ce copitele forjate
colindă printre coapse mai lente suavii delfini
visează molcom sau duc în largul încă romantic
sughiţul poetului din faţa sticlei de pepsi
în rest sunt melodii ambalate în celofan graţios
şi uneori soseşte Diana cu bascul ei etern
marinar fără-ndoială pentru veacul următor
buletinul meteorologic anunţă acceaşi frază
cu miez de sâmburi secaţi în van îţi cumperi
colac de salvare sau trotinetă nebunule



 RĂMÂNE ÎN URMĂ

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Va trebui să plec să mă retrag sfios
din faţa acestei dureri mai dulci
decât fructul toamnei care poartă
haină de cerneală violetă va trebui
rămâne în urmă liniştea plajei seara
rămâne şi memoria pietrei umflate
de spaima singurătăţii unde eşti
strigă apoi bufniţa prietenă din noaptea
timpului meu fără glorie dar eu te rog
să treci cu vederea



UNDE URZICILE CAD COPLEŞITE

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Plantaţi-mi crucea acolo unde cărările se opresc
în cimitirul fiarelor vechi unde urzicile cad copleşite
şi unde nimeni nu vine pe amurg cu pălăria în mâna
să murmure rugăciuni pentru fiica fecioara pierdută
nu am merite merinde nu am bust am brusturi sunt numai
o aripă târâtă cu moleşeala tunurilor în ploaie
sunt numai un ochi obosit de atâta privit spre treptele
urcate de sorii pantofilor voştri la urmă urmei
aruncaţi-mă oriunde furnica sau capra vecinului
mă caută oricând



ÎMPLETINDU-MI COROANA

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Am fost necunoscutul oraşului mare
nimeni nu m-a văzut căţărându-mă cu zel
pe caruselul gloriei şi nimeni nu m-a auzit
suflând în saxofonul de la masa bogată
a jubileelor împletindu-mi coroana
din flori de hârtie creponată am stat
mereu şi mereu printre cei de la marginea
cetăţii acolo ascultam biografia ploii
şi când aţi vrut m-am retras discret
să nu va supăr cumva



VESELE SCHIJE DE NUCI

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Constituite în negre escadrile ciorile ocupă treptat
grădinile de la marginea oraşului un smeu de hârtie
atârnă de crengi vântul îi citeşte poeme banale
publicate de mine însumi cândva în chipul acesta şi eu
m-am integrat în natură şi vesele schije de nuci
se împrăştie în iarba cu parfum de fecioare idilice
tâlvul se leagănă asemenea unei ţâţe uscate din care
clipa suge laptele tăcerii iar ultima frunză de sus
e pleoapa îngerului îndreptat anume spre tine
frumosule ieşit din borcanul betonului



CU UMBRELE TALE

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

E atât de bine să nu ai aur premii literare herbare
nimeni nu te cheamă la recepţii pluşate astfel
dormi liniştit cu umbrele tale şi pururea parcă
regretele iau forma norilor ce pleacă spre moarte
mie îmi place noaptea să ascult ticăitul ascuns
din inima gramofoanelor sparte miresme scumpe
se ridică discret din imortelele mele dispuse
pe o carte veche e atât de bine să trăieşti
uitat printre lucruri uitate



DACĂ N-AM OCHELARI

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Seara în cartierul meu se trage la ţintă
cu arme din timpul războiului vesel cu burii
îndemînatic poţi cîştiga o păpuşă de gumă
şi alte miracole înşirate filozofic pe sîrmă
seara trag şi eu cu imensă nădejde la ţintă
veşnic nimeresc alături o dacă n-am ochelari
nu mi se răspunde promt destinul tău e nefast
într-adevăr pînă-n prezent nu am izbutit niciodată
să mă plimb şi eu c-un automobil Hispano Suiza
pe şoseaua poeţilor şerpuind spre Olimp



POPOSIND ÎN ULTIMA GARĂ

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Zăpada se topeşte asemenea incrancenelilor mele
în schimb soseşte primăvara pe roţi de staniol
în grădină vor creşte morcovi mărar şi lăptuci
şi alte legume mai puţin metafizice în schimb
din pieptul meu va ţâşni palmierul alcoolului
umbră cui să-i ţină? seara poposind în ultima gară
pe adresa ta voi trimite o telegramă în care
te sfătuiesc cum să procedezi cu penarul meu
ce ascunde boabele de orez de pe vremea
când studiam umilinţa doar ştii prea bine
te uram şi atunci



CU MELONUL DE TABLĂ

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)

Plouă într-una cu zaruri unde-i dubla de şase
numai perechi de purici morţi numai seminţe secate
aştept până-n zori pun perucă nebunului pe sticla
mea de coniac schiopatand iau tramvaiul mă duce
spre altarul cuiva vom picta o lebădă cu hidromotor
vom pune să cânte discuri vechi Jeannine Jeannine
bună-dimineaţa cu melonul de tablă în mâna bună-
dimineaţa voi spune cerşind îndurare dreptul
de-a rămâne în cercul cu semne fatale



ÎN STAGIUNEA VIITOARE

Petre Stoica din "Bunica se aşează în fotoliu"(1972)


Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit
nu sunt clown pentru cât aţi plătit e destul
v-am arătat peştişorul japonez din acvariu
meditând la soarta avioanelor de tip supersonic
am făcut între versuri şi câteva salturi mortale
dar nu le-aţi văzut am adus câteodată pe scenă
capra, fonograful, broasca blajină şi inima mea
va rog îndreptăţi-vă acum spre casele voastre
în lume e-o veselie mare şi plouă şi plouă mereu
casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi în
stagiunea viitoare va arăt şi câteva mostre
de coarne de diavol tuturora salut.

MAREŞALUL NOPŢILOR SCRUMITE, Petre Stoica din Caligrafie şi culori, 1984

MAREŞALUL NOPŢILOR SCRUMITE, Petre Stoica din Caligrafie şi culori, 1984

Calendarul boemei imaculate consemneaza o dată predestinată bucuriei: 27 septembrie 1933, moment când s-a născut Grigore Hagiu. Aniversară acum, data îl găseşte pe acest boier al literelor româneşti înconjurat de legende, fantasme şi prieteni. Înconjurat mai ales de prieteni, gândindu-mă că poetul descins din ţinutul vinului dulce inrobeste prin intreite virtuţi: generozoitate, înţelepciune şi humor. Da, mâna lui Grigore Hagiu întinde întotdeauna azima care cuprinde suflet nepieritor. Şi întotdeauna buuzele-i rostesc cuvinte înălţătoare. Gesturi ce i le ştiu de aproximativ trei decenii trecute, vai!, ca o roată de funingei. Lecţia comportării sale mi-am întipărit-o-n inimă încă din clipa întâlnirii noastre, întâmplată în vremea debusolărilor spirituale. Delicateţea - principal component al blazonului sau - ni se revela atunci ca şi azi, neobişnuită. În nopţile petrecute în lungi, nesfârşite discuţii, Grigore dădea tuturor dovadă de tact, îmbinând judecată cumpănită cu ironia fină. Niciodată jignind, niciodată bătând pe umăr. Lângă paharele, înmulţite cu anii, dirija asemenea unui mareşal(fără uniformă) bătălii pentru izbandă poeziei nemanjite de funinginea dogmatismului. Şi nu o dată pentru întemeierea vreunui chiolhan sub bolţi de peruzea. Acele nopţi de bogăţie spirituală, desfăşurate pe decorul sărăciei materiale, sunt azi scrumite, dar a rămas esenţa, aurul lor pe care mi-e greu să-l risipesc vreodată.

Fratele Gregoire, Grigorenco sau Moş Grigu, cum l-a botezat Florin Pucă, alt prinţ al boemei, împlineşte 50 de ani, cifră de imprimat în medalie. O vârstă minunată, chiar dacă în cazul lui poartă şi trena amărăciunii nemărturisite. Ne-a dăruit admirabile cărţi de versuri cu învelişuri de platină, iz de veşnicie şi miezuri de moşmoană, pătrunzătoare eseuri despre Eminescu, pertinente cronici de artă plastică. Redactor veteran în slujba revistelor literare, îşi pleacă fruntea peste manuscrisele tuturor contingentelor de confraţi, mereu în căutarea pietrei preţioase.

Sărbătorirea lui Grigore Hagiu are loc într-o toamnă bucureşteană calmă şi seniorială, în rimă cu existenţa sa. Culori câte sunt ale pământului se împletesc în aer, îşi amână căderea-n putregaiuri. Poate trăim miracolul până la ivirea iernii dezintegratoare. Purtat de duhul luminii strălucind ca potirele de brocarturi, încarc în sărăcăcioasa mea căruţă câteva daruri să le depun în castelul de vis al lui Grigore(o casă adevărată n-are). O căruţă violetă pe roţi galbene în care aşez o inimă de turtă dulce, un butoi cu vin nou, alune şi nuci, daruri învelite într-un poem de-al sau descoperit taman la încheierea prezenţelor rânduri de hiritisire:

calm şi bogat în septembrie intru
luna naşterii mele şi-a toamnei
şi conjunctura stelară mi-e favorabilă

soarele-i limpede dar fără putere
şi serile tot mai răcoroase îmi aduc aminte
să preţuiesc minunata căldură-a veşmintelor

mă-nchin miezului roşu de pepene
ne prefacem că nu ne cunoaştem
fiecare o altă tăblie de masă luminând

şi pamantu-nvartindu-se mereu mai încet
din spaţii cereşti mă atrage spre el
de parcă i-aş fi singura şi tainica sămânţa

Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului.

Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tânărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galați, urmând în aceiași ani școlari staliniști (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din București, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. A fost redactor la diferite ziare și reviste: Drum nou, Luceafărul etc. După debutul editorial cu Autoportret în august (București, Editura pentru Literatură, 1962), Grigore Hagiu publică următoarele volume de versuri:

    Continentele ascunse (București, Editura pentru Literatură, 1965).
    De dragoste de țară (București, Editura Tineretului, 1967).
    Sfera gânditoare (București, Editura pentru Literatură, 1967).
    Noblețe de stirpe (București, Editura Tineretului, 1969).
    Spațiile somnului (București, Editura pentru Literatură, 1969).
    Nostalgica triadă (București, Editura Eminescu, 1970).
    Cântece de stemă (Editura Militară, 1971).
    Miazănoaptea miresmelor (București, Editura Cartea Românească, 1973).
    Zenit de anotimpuri (București, Editura Eminescu, 1974).
    Sărbătorile anului (București, Editura Militară, 1975).
    Descântece de gravitație (București, Editura Cartea Românească, 1977).
    Sonete (București, Editura Eminescu, 1978).
    Alte sonete (București, Editura Cartea Românească, 1983).

FĂRĂ APLAUZE LA SCENĂ DESCHISĂ, Petre Stoica din Caligrafie şi culori, 1984

Cu ani în urmă - era cât pe ce să spun "mulţi" - cuparand întâia dată GAZETA LITERARĂ (o revistă cu aripi crescute pentru zbatere şi nicidecum pentru înălţare) am dat de nişte poeme neobişnuite în epoca. Mi se păreau frumoase asemenea primăverii tocmai descinse pe străzile Capitalei cu beteală, pulberi de aur, parfum de mentă şi surâs de fecioare ivite din spumele liliacului. Le-am citit clătinat de mirare. Ce vreţi, ne aflam doar în perioada scrisului cu stilou înmuiat în măl trandafiriu. Autoarea versurilor, Florenţa Albu, făcea primul ei zbor deasupra continentului literar, plin de miraje dar şi de grele dezamăgiri. Pentru mine ea a lăsat în faţa ochilor sclipiri diamantine. Aveam s-o cunosc după ce devenisem autor de fircalituri, dintre cele vreme îndelungată urmărite de maturi trăgători cu praştia. Puritatea şi adevărul scrisului purtându-i numele le descopeream şi în gesturile ei discrete, de fiinţă hotărâtă ferm să nu se supere, să nu rostească silaba neagră a jignirii. Modestia ei (cusur fundamental în lumea literară de pe meridianul Balcanilor) s-a întors cu vrăjmăşie asupră-i, ţintuind-o în nedreaptă izolare. Aşa se face că astăzi, Florenţa Albu, autoare a numeroase volume excepţionale, în bună parte mustind de sevele Bărăganului odinioară cutreierat de dropii, hoţi de cai şi fantasme, trebuie să stea într-un colţişor. Într-un colţişor, deşi locul i s-ar cuveni, măcar din când în când la masă ospeţelor. Clasamentul valorilor, elefantiazis al vieţii spirituale moderne, o ocoleşte cu diabolică frecvenţă. Antologiile alcătuite pentru străinătate o exclud în favoarea nu mai ştiu cărui halterofil cu muşchii sleiţi. Florenţa Albu este victima capriciului cu emblemă de diavol pe labă de grifon. Şi, la urmă urmei, mai contează? Important e că poeta scrie bine, foarte bine, nepăsătoare la nedreptăţile ce i se fac. Când te-ai obişnuit cu pâine neagră, cozonacul ţi se pare amar.
Recenta carte a Florenţei Albu, EPITAF, se adaugă acum sărbătoreşte la o operă împlinită ce aminteşte miezuri de azimă şi carne de smochină căzută-n dulceţi. Culegerea poetei este atât de frumoasă în nobila-i tristeţe, în dureroasa-i sinceritate, încât sufletul te îndemna s-o cauţi spre a-i oferi o cunună de lauri adică un dar care în epoca tehnocraţiei triumfătoare nu i se mai întinde poetului. Fiecare poem al ei este un bocet, o tânguire după satul tradiţional, după o geografie trecută din mit şi datină spre realitatea inexorabilă a tractorului. Un plâns care cade fierbinte pe piatra deşertăciunilor. Corespondentul plastic al poemelor-bocet îl găseşti pe faţa a două a EPITAF-ului: o fotografie (ieşită din mâna niciodată tremurată a extraordinarului fotograf-artist Ion Cucu) în care fiica Bărăganului stă cu fruntea lăsată spre capul unuia dintre cei doi căluţi aşteptându-şi, zici, moartea şi nu saltul spre cerul cu pajură încremenită. Dar gândul meu n-a fost să spun lucruri de restrişte păcătoasă, ci câteva cuvinte de salut adresate unei poete pedepsite de zei (mă rog, critici literari) nemiloşi. Pentru drumul ei în viitor rostesc: EXCELSIOR!


1981


Florenţa Albu (1 decembrie 1934, Floroaica, judeţul Călăraşi - 3 februarie 2000, Bucureşti) este o poetă. Provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Maria (născută Simion) şi Ion Albu. Tatăl a fost deţinut politic la Canal. Albu este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957). După un şomaj de 6 ani, funcţionează ca redactor la „Scânteia tineretului" (1963-1964), apoi la „Viaţa românească", până la pensionare (1995).

A debutat cu versuri în „Tânărul scriitor" (1954), iar editorial - cu volumul Fără popas (1961). Primele volume - versificaţia de circumstanţă, sub imperativul „comenzii sociale" fiind repede abandona­tă-o impun ca poet al câmpiei şi satului ancestral. Idilismul este evitat structural. Imaginea Bărăganului sălbatic, scitic, bântuit de vârtejuri şi de secetă, nu exclude totuşi „melancolia serilor" şi poezia halucinantă stârnită de „fata morgana". La Albu, pastelul, alcătuit din notaţii eliptice şi sincopate, se in­teriorizează, iar poezia satului depăşeşte documentarul etnografic. Cu timpul, muncile aspre ale câmpiei sunt evocate ca acte rituale, esenţiale şi sacre. Tot progresiv, se conturează şi imaginea tragică a sfârşitului lumii rurale tradiţionale, cu gesturile ei simple, de rezonanţă cosmică.

Austru (1971) marchează un punct de cotitură, în lirica poetei făcându-şi apariţia angoasa şi sentimentul singurătăţii; teroarea istoriei e trăită cu acuitate. Recitite azi, cărţile sale de după 1971, înce­pând îndeosebi cu Umbră arsă (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Epitaf (1981), apar de-a dreptul curajoase prin subversivitatea lor: denunţări, uneori disimu­late, alteori directe, de o incisivitate conţinută, dar sarcastică, ale unui ev inuman. Vechea temă a satului şi a familiei este, în Elegii (1973) şi Epitaf, un pretext pentru fixarea în efigie elegiacă a unui ceremonial dispărut, concomitent cu o rostire acuzatoare: „Tata a murit acum doi ani, într-un spital / al ţăranilor fără pământ. / Suferea de frigul cel mai cumplit, / boală socială - refuz organic / de adaptare la frigul lumii."

Versurile-comentariu vorbesc de o cumplită degradare umană, sub presiunea istoriei absurde. Culpabilizându-se de părăsirea obârşiei, Albu trăieşte până la capăt drama rupturii, neîmpărtă­şind iluziile şi refugiile compensatoare: „...adevărata mea fire era / a dezrădăcinatului: rană eram, / refuzul vindecării". Familia, neamurile, satul întreg au devenit o lume moartă, iar legatara şi cântăreaţa lor mărturiseşte inutilitatea verbului poetic, devenit „dodie" şi „vorbă". În frecventele „auto­portrete" în faţa oglinzii „necruţătoare", poeta îşi apare drept o „mască a resemnării / estetic făţuită". Antiromantismul ei temperamental, potenţat din ce în ce mai evident de brutali­tatea vremurilor pe care le traversează, se asociază în chip firesc cu o poetică anticalofilă, a dizarmoniei, care o plasează pe Albu în familia de spirite bacoviană: poemul său adună „toate stridenţele armoniei".

O Artă poetică XX (din volumul Poem în Utopia) grăieşte definitoriu despre această poetică a discursului liric direct, grav şi agresiv-neliniştitor: „Cititori, voi cereţi / rime rare, floricele de stil, reverii, / dar ştiu, vouă vă trebuie / precizia glonţului, / vă trebuiesc trubadurii mitraliilor, / trăirea totală, fără drept de apel". O asemenea artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenţei absurde; perspectivă din care Utopia însăşi a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei.

Poem în Utopia (1983), Terase (1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenţei, depersonalizarea şi profanarea (raiul stă cu „porţile vraişte", „taina cunoaşterii s-a pierdut", „cunoştin­ţele se vând pe tarabe populare" etc.) şi, într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureştii demolărilor. Viziunea este orwelliană - o distopie lirică având, pe teren românesc, afinităţi cu claustrai şi regresiunea bacoviană. „E frig la ultimul etaj, / e frig în Utopia", ca şi în Oraşul Bacovia - titlu emblematic pentru această utopie negativă. „Bocet", „priveghi" (noţiuni resemantizate în spiritul noii viziuni), „noapte", „gheaţă", „Fundătura", „Frica" se insti­tuie în vocabule-temă, după cum „insula", „laţul", „limitele", „păianjenul" ţesându-şi „plasa" peste rostire şi gând sunt figuri ale cântăreţului fie redus la tăcere, fie riscând să-şi vadă versurile „împuşcate".

Poeta nutreşte, fără ieftin romantism, sentimentul însingurării şi claustrării, ale cărui metafore sunt „efectul de seră" şi insula: „A fi. Sentimentul de insulă. / Eu - mie - insulă." însă din exilul ei continuă să facă incizii - sincopate, stridente, neiertătoare - în carnea realului, şi în propria-i biografie, şi să constate şi asume imposibilitatea evadării; sau să lanseze întrebări cu răspunsul inclus: „Unde ne-om fi ducând?" În acest coerent orizont al terorii şi infra-umanului, apare un hiatus: beatitudinea prilejuită de miracolul vieţii, al clipei germinale, când „Firea iese din sine". Pentru un moment, lirismul sumbru oracular cedează locul unor laude ale luminii, euritmiei şi exploziei vitale, când „dragostea / e dreptul de veto al viului" (ciclurile Sărbătoarea solstiţiului din volumul Efectul de seră). Cu grupajul Denii... din volumul Kilometrul unu în cer revine lumea fabuloasă a ritualurilor folclorice şi religioase, cu semnificaţii potenţate de trecerea timpului.

În 1991, Albu şi-a publicat poemele de sertar (volumul Anno Domini). Temele anterioare apar aici cu un plus de adresă directă. Privită în întregul ei, poezia se dovedeşte expresia unei conştiinţe morale şi politice, din ce în ce mai inconcesivă cu anormalitatea şi nefirescul. Din notaţia abruptă şi sacadată, mizând pe reluarea obsedantă a unor sintagme, şi din comentariul sec, de o ironie severă împinsă la sarcasm, ca şi din luxurianţa austeră a versurilor vitaliste, ea şi-a creat un mod de a scrie recognoscibil în oricare dintre poeme. Cu fiecare carte, poeta şi-a adâncit adevărata vocaţie, obţinând treptat sufragiile celor mai autorizaţi şi exigenţi critici.

În Albu se poate recunoaşte azi un scriitor de prim-plan al generaţiei '60. Albu este şi autoarea unor volume de memorialistică (impresii de călătorie în ţară şi străinătate, în care prevalează observaţia şi comentariul cultural). Notabil este Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, volum din 1995, înscriindu-se între piesele de rezistenţă ale memorialiasticii de sertar apărute după decembrie 1989. Document autoscopic al unei personalităţi intransigente cu sine şi cu ceilalţi, jurnal de creaţie, cartea este totodată o amplă „fişă de observaţie" a procesului de degradare a societăţii româneşti în totalitarism, oferind şi o neconcesivă imagine din interior a vieţii literare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore a lui Toader Hrib (1971,1972).

Florenţa Albu (1 decembrie 1934, Floroaica, judeţul Călăraşi - 3 februarie 2000, Bucureşti) este o poetă. Provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Maria (născută Simion) şi Ion Albu. Tatăl a fost deţinut politic la Canal. Albu este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957). După un şomaj de 6 ani, funcţionează ca redactor la „Scânteia tineretului" (1963-1964), apoi la „Viaţa românească", până la pensionare (1995).

A debutat cu versuri în „Tânărul scriitor" (1954), iar editorial - cu volumul Fără popas (1961). Primele volume - versificaţia de circumstanţă, sub imperativul „comenzii sociale" fiind repede abandona­tă-o impun ca poet al câmpiei şi satului ancestral. Idilismul este evitat structural. Imaginea Bărăganului sălbatic, scitic, bântuit de vârtejuri şi de secetă, nu exclude totuşi „melancolia serilor" şi poezia halucinantă stârnită de „fata morgana". La Albu, pastelul, alcătuit din notaţii eliptice şi sincopate, se in­teriorizează, iar poezia satului depăşeşte documentarul etnografic. Cu timpul, muncile aspre ale câmpiei sunt evocate ca acte rituale, esenţiale şi sacre. Tot progresiv, se conturează şi imaginea tragică a sfârşitului lumii rurale tradiţionale, cu gesturile ei simple, de rezonanţă cosmică.

Austru (1971) marchează un punct de cotitură, în lirica poetei făcându-şi apariţia angoasa şi sentimentul singurătăţii; teroarea istoriei e trăită cu acuitate. Recitite azi, cărţile sale de după 1971, înce­pând îndeosebi cu Umbră arsă (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Epitaf (1981), apar de-a dreptul curajoase prin subversivitatea lor: denunţări, uneori disimu­late, alteori directe, de o incisivitate conţinută, dar sarcastică, ale unui ev inuman. Vechea temă a satului şi a familiei este, în Elegii (1973) şi Epitaf, un pretext pentru fixarea în efigie elegiacă a unui ceremonial dispărut, concomitent cu o rostire acuzatoare: „Tata a murit acum doi ani, într-un spital / al ţăranilor fără pământ. / Suferea de frigul cel mai cumplit, / boală socială - refuz organic / de adaptare la frigul lumii."

Versurile-comentariu vorbesc de o cumplită degradare umană, sub presiunea istoriei absurde. Culpabilizându-se de părăsirea obârşiei, Albu trăieşte până la capăt drama rupturii, neîmpărtă­şind iluziile şi refugiile compensatoare: „...adevărata mea fire era / a dezrădăcinatului: rană eram, / refuzul vindecării". Familia, neamurile, satul întreg au devenit o lume moartă, iar legatara şi cântăreaţa lor mărturiseşte inutilitatea verbului poetic, devenit „dodie" şi „vorbă". În frecventele „auto­portrete" în faţa oglinzii „necruţătoare", poeta îşi apare drept o „mască a resemnării / estetic făţuită". Antiromantismul ei temperamental, potenţat din ce în ce mai evident de brutali­tatea vremurilor pe care le traversează, se asociază în chip firesc cu o poetică anticalofilă, a dizarmoniei, care o plasează pe Albu în familia de spirite bacoviană: poemul său adună „toate stridenţele armoniei".

O Artă poetică XX (din volumul Poem în Utopia) grăieşte definitoriu despre această poetică a discursului liric direct, grav şi agresiv-neliniştitor: „Cititori, voi cereţi / rime rare, floricele de stil, reverii, / dar ştiu, vouă vă trebuie / precizia glonţului, / vă trebuiesc trubadurii mitraliilor, / trăirea totală, fără drept de apel". O asemenea artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenţei absurde; perspectivă din care Utopia însăşi a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei.

Poem în Utopia (1983), Terase (1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenţei, depersonalizarea şi profanarea (raiul stă cu „porţile vraişte", „taina cunoaşterii s-a pierdut", „cunoştin­ţele se vând pe tarabe populare" etc.) şi, într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureştii demolărilor. Viziunea este orwelliană - o distopie lirică având, pe teren românesc, afinităţi cu claustrai şi regresiunea bacoviană. „E frig la ultimul etaj, / e frig în Utopia", ca şi în Oraşul Bacovia - titlu emblematic pentru această utopie negativă. „Bocet", „priveghi" (noţiuni resemantizate în spiritul noii viziuni), „noapte", „gheaţă", „Fundătura", „Frica" se insti­tuie în vocabule-temă, după cum „insula", „laţul", „limitele", „păianjenul" ţesându-şi „plasa" peste rostire şi gând sunt figuri ale cântăreţului fie redus la tăcere, fie riscând să-şi vadă versurile „împuşcate".

Poeta nutreşte, fără ieftin romantism, sentimentul însingurării şi claustrării, ale cărui metafore sunt „efectul de seră" şi insula: „A fi. Sentimentul de insulă. / Eu - mie - insulă." însă din exilul ei continuă să facă incizii - sincopate, stridente, neiertătoare - în carnea realului, şi în propria-i biografie, şi să constate şi asume imposibilitatea evadării; sau să lanseze întrebări cu răspunsul inclus: „Unde ne-om fi ducând?" În acest coerent orizont al terorii şi infra-umanului, apare un hiatus: beatitudinea prilejuită de miracolul vieţii, al clipei germinale, când „Firea iese din sine". Pentru un moment, lirismul sumbru oracular cedează locul unor laude ale luminii, euritmiei şi exploziei vitale, când „dragostea / e dreptul de veto al viului" (ciclurile Sărbătoarea solstiţiului din volumul Efectul de seră). Cu grupajul Denii... din volumul Kilometrul unu în cer revine lumea fabuloasă a ritualurilor folclorice şi religioase, cu semnificaţii potenţate de trecerea timpului.

În 1991, Albu şi-a publicat poemele de sertar (volumul Anno Domini). Temele anterioare apar aici cu un plus de adresă directă. Privită în întregul ei, poezia se dovedeşte expresia unei conştiinţe morale şi politice, din ce în ce mai inconcesivă cu anormalitatea şi nefirescul. Din notaţia abruptă şi sacadată, mizând pe reluarea obsedantă a unor sintagme, şi din comentariul sec, de o ironie severă împinsă la sarcasm, ca şi din luxurianţa austeră a versurilor vitaliste, ea şi-a creat un mod de a scrie recognoscibil în oricare dintre poeme. Cu fiecare carte, poeta şi-a adâncit adevărata vocaţie, obţinând treptat sufragiile celor mai autorizaţi şi exigenţi critici.

În Albu se poate recunoaşte azi un scriitor de prim-plan al generaţiei '60. Albu este şi autoarea unor volume de memorialistică (impresii de călătorie în ţară şi străinătate, în care prevalează observaţia şi comentariul cultural). Notabil este Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, volum din 1995, înscriindu-se între piesele de rezistenţă ale memorialiasticii de sertar apărute după decembrie 1989. Document autoscopic al unei personalităţi intransigente cu sine şi cu ceilalţi, jurnal de creaţie, cartea este totodată o amplă „fişă de observaţie" a procesului de degradare a societăţii româneşti în totalitarism, oferind şi o neconcesivă imagine din interior a vieţii literare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore a lui Toader Hrib (1971,1972).
Opera

Fără popas, prefaţă de Maria Banuş, Bucureşti, 1961;
Câmpia soarelui, Bucureşti, 1962;
Constanţa, Bucureşti, 1964;
Intrare în anotimp, Bucureşti, 1964;
Fata morgana, Bucureşti, 1966;
Măşti de priveghi, Bucureşti, 1968;
• Himera nisipurilor, Bucureşti, 1969;
• Poeme, Bucureşti, 1969;
• Arborele vieţii, Bucureşti, 1971;
• Austru, Bucureşti, 1971;
• Câmpia soarelui, Bucureşti, 1972;
• Elegii, Bucureşti, 1973;
• Petrecere pe iarbă, Bucureşti, 1973;
• Ave, noiemvrie, Bucureşti, 1975;
• Întoarceri, Bucureşti, 1977;
• Roata lumii, Bucureşti, 1977;
• 65 poeme, Bucureşti, 1978;
• Umbră arsă, Bucureşti, 1980;
• Epitaf, Bucureşti, 1981;
• Poem în Utopia, Bucureşti, 1983;
• A fi-fire, Bucureşti, 1984;
• Banchet autumnal. Impresii de călătorie, Bucureşti, 1984;
• Terase, Bucureşti, 1985;
• Efectul de seră, Bucureşti, 1987;
• Kilometrul unu în cer, Bucureşti, 1988;
• Anno Domini (inedite 1970-1989), Bucureşti, 1991;
• Copilărinda, Bucureşti, 1991;
• Efectul de seră, Bucureşti, 1991;
• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, Bucureşti, 1995;
• Aurolac, Bucureşti, 1997;
• Petrecere, Bucureşti, 1998;
• Austru, postfaţa autoarei, Bucureşti, 1999;
• Scara ce nu duce nicăieri, Bucureşti, 2001.

Ediţii

• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, Iaşi, 1972.

Traduceri

• Victor Sivetidis, Thalasse, Bucureşti, 1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, Bucureşti, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, Bucureşti, 1979.