......In naivitatea mea nedezmintita, credeam ca in fruntea Facultatii de Filologie(la care ma inscrisesem in 1950, absolvind examene formale, locurile depaseau numarul candidatilor il voi gasi fie pe George Calinescu, fie pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan sau Al. Rosetti. Dar in fotoliul in care s-ar fi cuvenit sa stea unul din acesti eminenti profesori, trona rufinul Gheorghe Orzea, belfer dintr-o marunta asezare sud-dunareana, improvizat ad-hoc in conferentiar universitar. Ceea ce fusese Vianu doua decenii si, oficial, nici macar o zi, E. Lovinescu! Sub obladuirea acestui decan(de ce l-oi fi poreclit Akakie Akakievici, nedreptatindu-l pe sarmanul erou gogolian, mi-e greu sa-mi explic). Facultatea de Filologie a cunoscut o criza fara precedent in istoria Universitatii bucurestene. ramane o pagina de cronica intunecata, cu aspecte indescifrabile pentru generatiile de azi. Spre satisfactia tuturora, Orzea, omul cu figura de esmaculat si cu insinuari de reptila, in anul 1953 a fost dat afara din posturile detinute, pe drept invinuit de abuzuri grosolane, incompetenta si alte culpe inadmisibile in gradina lui Akademicos.In acele zile desfasurate sub semnul deriziunii intelectuale, studentii din anii superiori si-l amintesc nostalgic pe George Calinescu, inlocuit de la sefia catedrei prin I.Vittner. Bantuia si un bogat folclor, avandu-l subiect pe focosul barbat, ale carui prelegeri cu momente genial regizate, faceau neincapator amfiteatrul. Despre Tudor Vianu se discuta insa la timpul prezent, intrucat fusese mentinut in invatamantul universitar. Si el se bucura de nemarginita simpatie in randurile studentilor. usor de inchipuit cu cata nerabdare am asteptat lectia inaugurala, intalnirea cu autorul esteticii, intelectualul stralucit care avea sa ofere tineretului studios bornele de orientare in vastul continent al literaturii universale. El nu-si adapta cursurile la imperativele momentului, ci la cele ale viitorului apropiat, cand deschiderile spre cultura, vor primi treptat drepturi inalienabile in cetate.
Prelegirile lui Vianu cunosteau o deosebita popularitate. Iesind de la seminarii, colegii anului meu alergau spre amfiteatrul "Hasdeu" dornici sa-si asigure un loc cat mai bun. La audieri participau si persoane din afara facultatii care, sosind din vreme, se asezau pe bancile din fata. Printre acestia puteai recunoaste discipoli de-ai profesorului, facuti pe vremea cand preda estetica si filosofia culturii. Spre deosebire de majoritatea cursurilor, unde prezenta obligatorie ti-o concretizai prin biletelul cu semnatura azvarlit in palaria vreunui asistent, aici asemenea practici scolaresti erau complet ignorate.
Geloase pe popularitatea magistrului(invidia mediocrum pessima) anumite cadre didactice apareau cu bratele ridicate pentru a stavili afluenta tinerilor asaltand sala in care distinsul carturar urma sa se adreseze sufletului si inimii. Aceasta neagra invidie a autorilor de cursuri ndepasind nivelul gimnazial(ca bunaoara cel dedicat lui Vasile Alecsandri) devenise in 1951 motorul unui proces de care aflasem intamplator. Acuzatori in areopagul minciunii s-ar fi vrut sa fie insisi colaboratorii lui Vianu. Calculul daduse gres, intrcat ei adoptasera onesta atitudinii a tacerii. Dar s-a gasit cineva care sa-i reproseze faptul "ingrozitor" ca intr-un articol publicat demult avusese neghibzuinta de-a transcrie alaturi de Max Weber numele lui Marx. Crima? As zice mai degraba curaj: textul cu pricina vazuse lumina tiparului in anii incomozi ai cenzurii. Ei si?! Conspiratia trebuia incununata cu succes: Vianu fu concediat! Din fericire, umilinta, durerea sa a durat numai trei zile. Datorita interventiei lui Mihai Ralea, si-a regasit catedra ce-i era menita. Pierduse insa cu prilejul inscenarii doi asistenti, tocmai din cei de vaza: pe Ion Frunzetti si Edgar Papu, care vor fi iarasi printr studenti dupa o absenta destul de indelungata....(va urma)
