petre stoica – privesc şi ascult

fără voia mea privesc și ascult
vecinii de la masa bufetului plutind în fumăraie democrată
fiecare în parte
este politolog economist astrolog istoric
jurist republican din tată în fiu pomanagiu
tolerant spiritist antisemit șovin ventriloc
și-n anumite momente de furie supremă
adeptul tragerii subtile în țeapă
fiecare în parte știe mai multe
decât celălalt și decât toți laolaltă
oricum împărtășesc egal convingerea fermă
că suntem victima unui complot mondial
care ține să ne extragă presupusele
diamante depozitate în mațele patriei
privesc ascult îmi sorb cafeaua
și în gând aduc un omagiu pios celor care m-au învățat
să-mi suflu tandru nasul în batistă
spre a nu tulbura niciodată liturghia prostiei
cădelniță cu fum de balegă autohtonă
ajunge am obosit
sunt politicos noapte bună fumăraiei
și aștept întâlnirea cu somnul care vindecă

Titus Crisciu în dialog cu Petre Stoica, Flacăra nr.5/1982 (fragment)

..."Literatura de calitate superioară precede transformările din ştiinţă, tehnică, politică, sociologie s.a.m.d. Are deci caracter utopic. Un mare spirit al antichităţii, al Renaşterii (Shakespeare - vezi Jan Kott) poate să ne fie contemporan, în vreme ce filozoful din urmă cu zece ani uneori e depăşit. S-au "debilizat" până şi teoriile lui Newton, cândva revoluţionare. Prozatorul austriac Robert Musil afirma că opera lui va fi contemporană generaţiilor de după anul 2000 - să-l credem! Aşadar, nu trebuie să ne temem de literatura viitorului. Mai de grabă să punem întrebări esenţiale privitoare la viitorul omenirii!"...

Eveniment dedicat lecturii la Timișoara

Joi, 19 mai, în Piața Libertății din Timișoara s-a desfășurat un eveniment deosebit pentru orașul nostru, denumit Concentrica, o manifestare-experiment organizată de Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”. La întâlnire au luat parte peste 1000 de persoane, ceea ce a făcut, ca acțiunea să devină cel mai mare și inedit spectacol urban de lectură din România.
Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului la eveniment a participat pr. Zaharia Pereș, consilier eparhial de la sectorul cultural, care a lecturat un text din poetul bănățean Petre Stoica, propus de organizatori. De asemenea, au mai participat, bibliotecari, studenți și elevi din județ, persoane cu dizabilități, reprezentanți ai altor instituții de cultură, ai I.S.U. Banat, Jandarmeriei, Brigada 18 Infanterie, personalități culturale, alături de primarul Timișoarei, Nicolae Robu.
Grupurile au acoperit porțiuni ale cercurilor de cărămidă roșie din Piața Libertății și câte un reprezentant al fiecărei unități participante a citit un text literar din volumul „O casetă cu șerpi”, de Petre Stoica, apărut la editura Cartea Românească, în 1970.
Concentrica deschide o serie de spectacole de lectură, care vizează valorizarea locurilor de referință ale Timișoarei, prin organizarea grupurilor de cititori în funcție de natura și structura locațiilor.

Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”, câștigătoare, în 2012 și 2013, a trofeului de cea mai bună bibliotecă din România la Gala industriei de carte Bun de tipar; a lansat în ultimii ani concepte și proiecte (re)cunoscute la nivel național: pătura care citește, picnic urban de lectură; lecturi aprinse, lecturi publice în surse inedite de lumină; fototeca B.J.T., scriitori în ipostaze „profesionale” unice; LitVest, festival național de literatură etc.
Secția de împrumut general a Bibliotecii Județeane Timiș „Sorin Titel”, poartă, din 2011, numele marelui poet bănățean, Petre Stoica.
• Scriitorul Petre Stoica s-a născut în 1931 la Peciu Nou, județul Timiș, fiind considerat unul dintre cei mai importanți poeți și traducători români postbelici, a trecut la cele veșnice în anul 2009 la Jimbolia, unde se află și Casa Memorială Petre Stoica, care deține opera publicistului bănățean, precum și o mare parte din patrimoniul cultural al sciitorului. Este autorul a peste 40 de volume de poezie, dintre care amintim: “Poeme” (1957), “Pietre kilometrice” (1963), “Miracole” (1966), “Melancolii inocente” (1969), “O casetă cu șerpi” (1970), “Orologiu” (1970), “Sufletul obiectelor” (1972), “Trecatorul de demult” (1975), “O nuntă de cenușa” (1977), “Un potop de simpatii” (1978), “Copleșit de glorie” (1980), “Prognoza meteorologică” (1981), “Numai dulceața porumbelor” (1985), “Suvenir” (1986), “Viața mea la țară” (1988), Visul vine pe scara de serviciu” (1991), “Fabule și epigrame” (1995), “Zicale și reflecții actuale” (1996), “Uitat printre lucruri uitate” (1997), “Șambelan la curtea coniacului” (1999), “Insomniile bătrânului” (2000), “Carnavalul prenocturn” (2004), “Ultimul spectacol – 101 poeme” (2007), “O nuntă de cenușă” (2008), și altele. A tradus în limba română antologiile “Poezia germană modernă (1967) și Poezia austriacă modernă (în colaborare cu Maria Banuș, 1968), și a fost distins cu mai multe premii, cum ar fi: “Premiul Uniunii Scriitorilor” (1976, 1980, 1991), Premiul National de Poezie “Mihai Eminescu”, Botoșani (1994), “Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara” (1996); “Premiul Festivalului de poezie București” (2000), “Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor” (2001), Ordinul National “Pentru Merit” în grad de Cavaler etc.

Octavian Soviany - îngerul din jimbolia

Octavian Soviany

La jimbolia
n-am fost niciodată.
Mi-o închipui
ca pe o mică
localitate de graniţă
unde localnicii
fac de sute de ani
trafic cu timbre
austro-ungare,
iar primarul
poartă favoriţi albi
ca împăratul franz joseph,
şi caută încă nerăbdător în gazete
noutăţi de război de la
solferino.
Îngerul ocrotitor al imboliei
ar putea fi
petre stoica.
Ah, cât de mult îi plăceau
stilourile cu peniţa de
aur
şi mirosul
ziarelor vechi!
Voi nu ştiţi
ce bărbat
trist şi frumos
a fost
petre stoica.

Album de colectie

de la stanga la dreapta: regizorul Ioan Grigorescu, pictorul naiv Mihai Vintila, scriitorii Radu Carneci si Petre Stoica

Poemul - Petre Stoica

O furnica traversand nepasatoare
taisul securii

Fragment dintr-un interviu acordat de Petre Stoica lui D.R.Popescu apărut în revista Tribună nr. 46 şi 47 din anul 1980

..." -Câte n-am visat, şi câte nu visez... Copil, călărind locomobila, îmi doream titlul de mare, de nemaipomenit de mare inventator. Văzând militari în casa părinţilor, mă doream ofiţer, dacă nu de marină, măcar unul de cavalerie. Privind lanurile de floarea-soarelui (cu ochiul celui care îl descoperise pe Alecsandri), blândele, melancolicele lanuri ale şesului natal, înfăşurate în purpura înserării, mă doream poet. În ameţitorul fluviu al acesei ultime dorinţe mă trăsese adânc Mihai Eminescu. La doisprezece ani, m-am pomenit autor de poezii în grai bănăţean...Modelul meu, Dr. Gârda, a fost curând abandonat în favoarea altuia, năucitor : Bacovia. În clasa a cincea de liceu, colegii şi profesorii mi-au găsit o poreclă: "Poetul"! O iubeam pe Katja, elevă la Notre dame, jucăm handbal în "11" şi scriam versuri suprarealiste. Zâna mea a intrat în negura amintirilor, handbalul a rămas şi el în aceeaşi negură. Singurul vis care mă urmarea clipă de clipă, orişicât aş fi vrut să-l alung : de a ajunge poet între poeţi. Goethe afirma sentenţios: cele dorite în tinereţe, le primeşti din belşug la bătrâneţe. Aş vrea să ating frumoasa vârstă a fostului demnitar de la curtea weimareza, din simplă plăcere de a verifica spusele domniei sale. Dacă a minţit cumva?"...

Petre Stoica

"Viaţa mea a fost un marfar cărând pentru toţi"(Petre Stoica)

Petre Stoica, într-un interviu acordat lui Ion George Şeitan în 1982 şi publicat în nr. 8 al revistei "Orizont"

..."Clima vieţii literare indică arareori temperaturi ideale. Au grijă anumiţi confraţi (din cei care vor, care cer, care plâng), mă rog, "persecutaţii" (de cine?), să toarne oţet în vin. Numai naivii îşi închipuie că ar putea există vreodată armonie deplină pe continentul blânzilor artişti, dominat de interese convergente."...

Fragment dintr-un interviu acordat de Petre Stoica lui D.R.Popescu apărut în revista Tribună nr. 46 şi 47 din anul 1980

Maria si Adam Stoica -parinti

Petre si Adam Stoica - copiii

..."În rândurile unor pagini de "Dicţionar literar autobiografic" apărute în CONVORBIRI LITERARE, am descris amănunţit mediul, ambianţa în care crescusem, insistând asupra particularităţilor economice bănăţene, fundamental deosebite de cea a restului ţării. Dragile, tandrele umbre ale locurilor natale te urmăresc până în mormânt. Vai de cel înstrăinat de ţărână şi lumina care i-au întâmpinat naşterea! Afirmam în rândurile pomenite că "Banatul copilăriei mele constituie o zona limita a Europei, desprinsă de trupul imperiului habsburgic muribund, care păstrează pecetea civilizaţiei apusene, a unui stil de viaţă având la baza o moralitate mai severă şi o definiţie mai precisă despre hărnicie şi muncă". Banatul mi-a lăsat drept moştenire reflexul acestor trăsături, care sunt: cultul muncii, o anumită tipicărie, îndârjirea, suspiciunea, oroarea de improvizaţie, groaza de falsele embleme ale Balcanului, respectul pentru avutul altuia, dragostea pentru adevăr şi datina străbuna. Singurele lucruri ce nu s-au putut lipi nicidecum de mine (mama mea suferă că nu le am) : zgârcenia, cumpătarea la baut şi mândria de a fi "fruncea"... Virtuţi pe care le doresc altora."...

POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Stefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967

Petre Stoica:

Antologia de faţă urmăreşte evoluţia liricii germane pe parcursul a aproape nouă decenii, oferind cititorului posibilitatea contactului mai apropiat cu un peisaj literar de pe alte meridiane, viu şi deosebit de variat. Prin dimensiunile sale, volumele, care însumează poeme aparţinând unui număr de 83 de autori, constituie cea mai substanţială culegere de poezie modernă germană, apărută în vreo limba străină.
Alături de numele unor poeţi mai familiari în România(Ştefan George, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Bertolt Brecht), în această antologie apar acum alte nume, tot de rezonanţă universală (Ernst Stadler, Georg Heym, Gottfried Benn, Oskar Loerke), fără să fie neglijată prezenţa generaţiei de după anul 1945, care duce mai departe tradiţiile atât de viguroase şi bogate ale liricii germane.
Din dorinţa de a familiariza cititorul cu operele şi personalităţile poetilor florilegiului nostru, notele de prezentare au căpătat o extindere ce depăşeşte dimensiunile standard din antologiile curente.
Traducerile din volumul de faţă aparţin lui N. Argintescu-Amza, Maria Banuş, Marcel Breslaşu, Ion Caraion, Nina Cassian, Dan Constantinescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Pillat, Veronica Porumbacu, Petre Stoica şi Ion Acsan.

POEZIA GERMANĂ MODERNĂ De la Stefan George la Enzensberger Editura pentru Literatură - Colecţia BPT, 1967 Traduceri de Petre Stoica - Georg Trakl

CÂNTEC DE SEARĂ

Georg Trakl

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cand îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

DE PROFUNDIS

Georg Trakl

E-o mirişte pe care cade o ploaie neagră.
E-un arbore roşietic ce stă aici stingher.
E-un vânt şuierător ce imprejmuie colibele pustii -
Ce tristă e seara!

La marginea cătunului
Blajină orfană adună încă spice sărăcăcioase.
În amurg, ochii i se desfată rotunzi şi auriţi.
Iar sânul ei aşteaptă cu nerăbdare logodnicul ceresc.

La reîntoarcerea lor
Ciobanii au găsit trupul cel dulce
Putrezit în mărăciniş.

O umbră sunt departe de satele întunecoase.
Tăcerea lui Dumnezeu
Am sorbit-o din fântâna dumbrăvii.

Pe fruntea mea trece metal îngheţat.
Păianjenii îmi caută inima.
Este o lumină ce se stinge în gura mea.

Noaptea mă aflam pe o câmpie arsă,
Înmărmurit de murdăria şi praful stelelor.
În tufişul alunului
Din nou răsunau îngeri de cristal.

ÎN PARC

Georg Trakl

Din nou hionarind prin anticul parc,
O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.

COPILĂRIE

Georg Trakl

Socul plin de fructe; tihnit sălăşluia copilăria
în peştera albastră. Peste cărarea de odinioară
unde iarba sălbatecă fâsăie acum ruginie
se reculege rămurişul tăcut; vuirea frunzişului

asemenea apei albastre, când zvoneşte în stâncă.
Dulce-i tânguirea mierlei. Un cioban urmează-n muţenie
Soarele care se rostogoleşte de pe colina întomnată.

O clipită albastră nu mai e decât suflet.
La marginea pădurii se iveşte o sălbăticiune sperioasă. Şi paşnic
Dorm în adânc bătrânele clopote şi cătunele negre.

Mai smerit cunoşti tu tâlcul anilor negri,
şi toamna în camere pustii;
Şi-n albăstrimea sfântă mereu răsună paşi de lumină.

Domol vibrează o fereastră deschisă; până la lacrimi
Te-nduioseaza priveliştea cimitirului părăginit de pe colină,
Amintire a legendelor ascultate; şi totuşi, sufletul uneori
se luminează
Când cugetă la oameni voioşi şi la zile primăvăratice
în umbră de aur

CELOR AMUŢIŢI

Georg Trakl

O, nebunia oraşului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru,
Prin masca de argint privesc spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina sfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!

Cu spaima îngheţată prostituata naşte copilul mort.
Spumegând, mania Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molima purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!

Dar în vizuina întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în linişte,
Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează.

Fragment dintr-un interviu acordat de Petre Stoica lui D.R.Popescu apărut în revista Tribună nr. 46 şi 47 din anul 1980

"... Nichita Stănescu nu mânuia cărţile de joc. Pur şi simplu pentru că prin buzunarele sale bătea mereu vântul. În schimb se juca cu salamandrele, cu păpădiile, cu vrăbiile, cu tinereţea, cu cuvintele pe care le jogla - ca şi astăzi - frenetic. Un adolescent bălai, cu aripi de serafim. Politicos şi darnic peste măsură. Dansator svelt şi ahtiat după dulciuri. Am dat nas în nas pentru prima dată în 1955 : Eu ca anticar pe treptele din holul Universităţii, dumnealui în calitate de cumpărător foarte interesat ("banii ţi-i dau mâine, de acord, bătrâne?""). Peste un an şi ceva ne pomeniserăm fraţi de cruce. Neavând unde să-şi odihnească oasele, l-am adăpostit în "barcă"(Locuiam cu adevărat într-o "barcă", una plutind între cer şi pământ, lungă de trei metri şi lată de unu cinzeci. Râdă ei se afla pe stradă Gutemberg  16, lângă Cişmigiu). Vâsleam din greu... Soţia mea, îngreţoşată de mizeria mansardei, stătea mai mult pe la Craiova. Aşadar, împărţeam cu ploieşteanul un pat, o ţigară şi o coajă de pâine. Scriam pe intrecutelea, felicitându-ne din sfert în sfert de ora. Nichita era că un sifon, apăsai şi ţâşnea din el poezia. Foamea se afla la ea acasă. O sărbătoare de trei zile ne-a surprins fără o lescaie. Aveam în schimb un cartuş de Pall Mall - prea puţin, trecuse o noapte şi ajunseserăm să fumam tigari răsucite din chiştoacele chiştoacelor. O poezie de-a lui Nichitusa consemnează această crâncenă etapă a forţatei noastre boeme :  „Pe strada Gutenberg într-o mansardă / demult, beţiile cu ceaiuri negre / făceau aldinele să sară pe zidurile răzuite, negre / Mari hărţi de fum purtînd cocardă / o luna strălucind din circuri negre / pluteau pe cerul din mansardă / pe zidurile afumate negre / Noi doi visam o mare artă / cu versuri albe, versuri negre / o inima dinamitardă / bătea-n ciolanele noi, negre / şi lungi şi-n creştere bastardă / hrănite doar cu ceaiuri negre / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă…“.Continua să-mi rămână "subchiriaş" şi în Băneasa, cartier ce-mi oferise (cu ajutorul lui Baconsky) două odăi. Decorul se schimbase, actorii rămăseseră aceiaşi : harnici la scris, la şotii şi la băut. Într-adevăr, eram tineri. ""Barca" mă recheamă..."...

Petre Stoica, într-un interviu din 1977 acordat lui Dinu Flămând în revista Amfiteatru

..."Toată viaţa mi-a plăcut, cum spuneam într-un vers, "să trăiesc printre lucruri uitate". Mi s-a spus de aceea că nu scriu o poezie de idei. Ce tautologie, ce idioţenie! De parcă poezia în sine nu este ea însăşi o idee! Iată-l pe Saba, el scrie despre obiecte umile şi despre oameni umili. Nimeni nu i-a reproşat vreodată că nu ar avea idei! Cred că cea mai mare contribuţie a expresionismului în acest veac este ridicarea anodinului la rang estetic. Să vezi aura unei linguri sau iradierea lăuntrică a omului, constituie cuceriri demne de acest veac inventiv pentru poezie. Calea era deschisă de Baudelaire, însă numai veacul nostru a dat lucrurilor liberă trecere la poezie. Cu o singură excepţie: Petrarca, cel care a cântat pieptănul cu care se despăduchea Laura!"...

Dinu Flamand (n. 24 iunie 1947, Susenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud) este un poet, eseist, jurnalist francez, diplomat, originar din România. Este de asemenea un traducător inspirat din literatura franceză, spaniolă, italiană și portugheză, precum și comentator politic al actualității în presa românească și în cea internațională. În ianuarie 2011 a fost distins cu Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

Petre Stoica:

Petre Stoica:

"Prieteniile literare, presupunând că nu se întemeiază pe interese meschine, fie ele şi reciproc avantajoase, au caracter sacru. Curentele, mişcările, grupările literare ar fi fost de neconceput fără calde apropieri între oameni cu vederi şi idealuri comune. O atracţie a cristalelor, de care vorbea Goethe. Sudurile sufleteşti dintre artişti au forţa de rezistenţă a bastioanelor ridicate în calea furtunii"

Orizont, 1982

PETRE STOICA Aurel Gurghianu în "Anotimpurile cetăţii"(1988)

Petre Stoica & Aurel Gurghianu

foto: Radu Stoica

La Conferinţa naţională a scriitorilor voi avea ocazia să-l întâlnesc din nou pe Petre Stoica. Uriaşul din Banat, cu alură de cetăţean al Europei de unde şi-a însuşit, prin vocaţie, ţinuta vestimentară, degajarea, şi nu în ultimul rând, o vastă cultură poetică de sorginte nemţească, (deşi uneori mi se pare că aduce a fermier american, viitor candidat la Preşedenţie), se va ridica de la masă ca de fiecare dată văzându-mă şi-mi va acoperi barba scurtă, albă, ţepoasă cu barba lui sură, cotropitoare, amintind de profeţii unor străvechi seminţii.
 Dacă e cu mai mulţi, va caută un scaun şi-l va plasa lângă el, înghesuindu-şi convivii, toţi petrecăreţi; mă va chestiona în legătură cu un pahar de votcă, apoi văzându-mă dispus, va întinde mâna sub masă după butelcă, în caz că ora respectivă stă sub semnul interdicţiei. Aşa, pe furiş, plăcerea consumului se dublează şi ochii poetului strălucesc. Primele lui impulsuri confesive se referă la STEAUA sau TRIBUNA, la clujeni.
 Vechea dragoste i-a rămas. Se întâmplă ca eroziunea timpului sau împrejurări noi să-şi lase stigmatul pe sentimentele noastre, lecuindu-ne de vechile fostele iubiri. Cu poetul Stoica se petrece un fenomen rar întâlnit. Longevitatea sa sentimentală e aproape unică. Afecţiunea - dacă se poate spune aşa - faţă de revista care i-a publicat primele versuri e şi acum neştirbită.
 Mărturisesc că revederea cu poetul îmi trezeşte şi mie nostalgii.
Anii entuziasmului de altădată. Ciclurile de poeme strecurate cu "vinovăţie" în paginile lunarului de atunci,. Lupta pentru colaboratori de prestigiu din Bucureşti, marile figuri încă în viaţă ale literaturii române.
 Cine altul s-a înhămat în Capitală la această trudă - pentru care sunt necesare virtuţii de ambasador şi picioare de atlet - dacă nu poetul Petre Stoica, redactorul nostru plătit, când nu (mai mult NU decât DA) ? Şi plicurile cu manuscrise au început să sosească. Dar ce "pradă" purtau în ele! Arghezi, Vinea, Adrian Maniu, Sadoveanu, Călinescu, Vianu, Perpessicius, ca să mă refer doar la cei mai proeminenţi. Dar generosul Petre Stoica, cel mai credincios prieten al poeţilor şi al poeziei adevărate, ne trimitea şi producţiile de început ale colegilor săi de generaţie: Nichita Stănescu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu, apoi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi alţii pe care nu mi-i amintesc în clipa de faţă. Multe mărci poştale a trebuit să plătească din propriul buzunar.
 Ne dăm seama tot mai mult că Petre Stoica s-a identificat cu publicaţia din Cluj, s-a implicat în destinul ei prin ani. Nu vrem să ascundem realitatea că în timp ce pentru unii revista e doar "un loc de muncă", pentru Petre Stoica e un teritoriu al spiritului.
 Semnificativ este faptul că la sărbătorirea a 15 ani de apariţia STELEI, M.R.Paraschivescu, fostul nostru redactor şef, la o şuetă în redacţie ne întreba: "Ce talente s-au afirmat în revista de când o faceţi voi?" Şi tot el a răspuns: "Da, în proză Dumitru Radu Popescu şi în poezie Petre Stoica"
 De atunci au trecut ani. Valori din alte generaţii s-au adăugat. (Subliniez valori NU SUROGATE fosilizate prin "jena" de schimbări a unor inimi duioase).
 Petre Stoica îşi îndeplineşte rostul său prin cărţile de versuri, neostenind să-şi continue un drum propriu, aproape singular în literatura română, dăruindu-şi clipele şi romanului, şi transpunerii în limba noastră a "miracolelor" (titlul unui volum al sau) din alte idiomuri. Iată şi o culegere de admirabile portrete de scriitori tutelari, evocând culmi ale culturii autohtone.
 Îmbătrânim oare? Nu s-ar spune. În ce-l priveşte pe poet, sensibilitatea sa se acutizează, neliniştile veacului umblă prin versurile sale, insertandu-le o undă de aspră ironie, ca-n poema de-nceput a plachetei recent apărute, PROGNOZĂ METEOROLOGICĂ.

 Să-i parcurgem INTERVENŢIA la congresul viitorologilor din Sasso-Lo, acum în încheiere, şi să-l felicităm pentru cărţile scrise, închinând un pahar, în contumacie, pentru cele ce le va încredinţa judecăţii timpului:

             Domnilor e timpul să devenim odată serioşi
lumea se apropie vertiginos de anul două mii
şi totuşi copiii scriu pe garduri aceleaşi vechi neghiobii
bunicile veritabile se împuţinează văzând cu ochii
sonetele şi licuricii sunt pe cale totală de dispariţie
ca de altfel şi frumoasele arme convenţionale
Turnul din Pisa îşi revine la poziţie normală
(încă un semn că toate merg brambura)
psihiatrii se înmulţesc ca şoarecii de câmp
muşchii boxerilor se subţiază de ce oare?
creşte nivelul artistic al dansatorilor pe sârmă ghimpată
scade în schimb moralul cultivatorilor de varză
să tragem un autentic semnal de alarmă
oprind din mers taurul acesta blindat
care ia în coarne nevinovatele noastre căprioare
ne apropiem vertiginos de anul două mii
şi iată că ajumgem în gară complet năuciţi
se impune luarea unei decizii urgente şi eu vă propun
ca prima măsură să organizăm un banchet
cu trandafiri cu homari şi evident cu şampanie
vom invita şi săracii planetei noastre bogate
punându-i să tragă la rame în timp ce noi
turnăm în pahare ce ziceţi domnilor?

Privim, pe coperta a IV-a, extrordinară poză a poetului şi ne dăm seama că gestul sau avertizează cum nu se poate mai elocvent asupra complicatelor probleme universale.

Poemul săptămânii: „Privesc și ascult”, de Petre Stoica

https://hyperliteratura.ro/poemul-saptamanii-petre-stoica/



Petre Stoica (1931-2009) este unul dintre poeții 60-iști care debutează în „obsedantul deceniu” (mai pot fi amintiți aici Ion Gheorghe, Florin Mugur sau Gheorghe Tomozei), cu Poeme (1957), volum din care nu va reține însă nici un poem în masiva antologie Carnaval prenocturn (Cartea Românească, 2004), ce cuprinde o selecție de texte din 20 de cărți publicate între 1963 și 2002.
Dintre volumele de versuri ale lui P.S., cele din anii ’60-’70 (precum Pietre kilometrice, 1963; Arheologie blândă, 1968; O casetă cu șerpi, 1970; Bunica se așează în fotoliu, 1971; Sufletul obiectelor, 1972; Un potop de simpatii, 1978) îl impun ca pe unul dintre cei câțiva autori ai perioadei care anticipează în spațiul românesc modalități expresive pe care poeții deceniilor următoare le vor folosi pe larg, cu aerul că fac operă de pionierat.
În fapt, fără să fie în mod programatic un poet postmodern, poezia lui Petre Stoica are cam toate calitățile (sau „ingredientele”) trecute de regulă în registrul regulilor de bună purtare postmodernă: este directă, tranzitivă, ludică, ironică și autoironică, antimetafizică, refuzând registrele „înalte” ale congenerilor săi din primul val 60-ist.
Dedicat traducător din germană, lui Stoica îi datorăm transpunerea în românește a poeziei lui Georg Trakl, dar mai ales două importante antologii de la sfârșitul anilor ’60: Poezia germană modernă (1967) și Poezia austriacă modernă (1968, în colaborare cu Maria Banuș).
Fiind un fin cunoscător al poeziei de expresie germană a vremii, nu e de mirare că P.S. și-a orientat căutările spre (sau a fost influențat de) un alt fel de poezie decât cea în vogă în România anilor ‘60.
Explorând ba poezia cotidianului, ba poezia obiectelor și afirmând cu fiecare nouă carte o manieră proaspătă, relativizată și ușor recognoscibilă de a-și fraza poemele, Petre Stoica e un autor prolific, publicist, colecționar de presă și bibliofil, autor, printre altele, al unei atașante cărți de memorialistică (Amintirile unui fost corector, 1982).
În anii ’80 și ‘90 publică noi volume de poezie aproape an de an – de la Copleșit de glorie (1980) până la Insomniile bătrânului (2000), poetul devine una dintre prezențele cele mai constante din literatura de la sfârșitul secolului trecut. Unul dintre „cavalerii fără pată și reproș” ai vieții literare românești (Cornel Ungureanu), continuă să scrie și să publice până în ultima clipă la același nivel care l-a consacrat: Pipa lui Magritte (2005); Ultimul spectacol – 101 poeme (2007).
Câștigător, în 1995, al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani, Petre Stoica se stabilește în ultima parte a vieții la Jimbolia, unde reușește să înființeze, în urma unei munci admirabile, Muzeul Presei „Sever Bocu”.

Privesc și ascult

fără voia mea privesc și ascult
vecinii de la masa bufetului plutind în fumăraie democrată
fiecare în parte
este politolog economist astrolog istoric
jurist republican din tată în fiu pomanagiu
tolerant spiritist antisemit șovin ventriloc
și-n anumite momente de furie supremă
adeptul tragerii subtile în țeapă
fiecare în parte știe mai multe
decât celălalt și decât toți laolaltă
oricum împărtășesc egal convingerea fermă
că suntem victima unui complot mondial
care ține să ne extragă presupusele
diamante depozitate în mațele patriei
privesc ascult îmi sorb cafeaua
și în gând aduc un omagiu pios celor care m-au învățat
să-mi suflu tandru nasul în batistă
spre a nu tulbura niciodată liturghia prostiei
cădelniță cu fum de balegă autohtonă
ajunge am obosit
sunt politicos noapte bună fumăraiei
și aștept întâlnirea cu somnul care vindecă

din Vizita maestrului de vânătoare (2002)
*
Rubrica „Poemul săptămânii” este susținută de Casa de Editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin.

Marian Paphagi despre Petre Stoica, în volumul "Cumpănă şi semn"(1990)

 ... "Asupra liricii lui Petre Stoica exista un consens în critică, o imagine la conturarea căreia insistenţa poetului în a se defini în perimetrul unei anumite formule uşor de recunoscut n-a fost mică. Am citit sau recitit toate cărţile precedente publicate de Petre Stoica din 1957 şi până astăzi : felul cum a ştiut să-şi identifice reuşitele, să le situeze apoi constant pe linia unor câştiguri anterioare, până la a-şi desena un profil ce-l individualizează inconfundabil, e întru totul demn de remarcă.  În cele câteva interviuri incluse în volumul său CALIGRAFII şi CULORI (1984) autorul îşi consolidează propria idee despre sine, susţinând-o cu multă inteligenţă şi nu fără un latent simt polemic. Sunt câteva convingeri ferme exprimate în legătură cu poemele lui ce trebuiesc aduse din nou în discuţie, fie şi fugitiv."...

Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist și traducător român.
Licențiat al Facultății de Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1968) și al Facultății de Litere și Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din București (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).
După 1990, a fost prorector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și ministru adjunct al Învățământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj și profesor invitat la mai multe universități din Europa. În ultima perioada a vieții, a fost director la Accademia di Romania din Roma.

Petre Stoica despre Georg Trakl, într-un interviu din 1977 acordat lui Dinu Flămând

Georg Trakl  1887- 1914

Petre Stoica 1931-2009

"Trakl este o descoperire de după al doilea război mondial chiar şi pentru Germania. În România el era cunoscut de timpuriu, dar nu neapărat prin expresionism. El a prins târziu, dar a avut ecou mai cu seamă în Transilvania, fiindcă acolo venea pe un teren fertil, pregătit de Blaga (deşi trebuie să-ţi spun, în paranteză, că Blaga nu este un poet expresionist). Poetul expresionist este exponentul unei revolte sociale : el fiind eminamente citadin, se apropie de natură cu teamă ca Georg Heym.
 Ceea ce nu este cazul marelui Blaga. Pe Blaga putem mai degrabă să-l "asociem" lui Oscar Loerke, poet al naturii magice. Ce poate fi Blaga dacă nu tot un poet al naturii magice, care vede în natură EMBLEME? Pan este o figuraţie, o obsesie sau o simplă emblemă? Înclin pentru ultima variantă. De fapt şi Trakl este un neoromantic, un preexpresionist care are dorul naturii, al redescoperirii cosmosului original.

..........

România este a doua ţară care l-a tradus pe Trakl, încă din 1922. Îl traducea Cizek şi-l apropia de Bacovia. Au urmat alte traduceri, bune, proaste, cum au fost, dar cert e că roamnii îl ştiau pe Trakl în momentul când el nu era bine cunoscut nici în Germania. Dacă el place multot poeţi, să nu uităm că este un cântăreţ al peisajului, iar poezia noastră a avut întotdeauna o predispoziţie pentru identificarea cu natura."

DESPRE CAFENELELE LITERARE VIENEZE Petre Stoica din "Caligrafie şi Culori"(1984)

Franz George Kolschitzky, Sfântul Patron al iubitorilor de cafea din Viena

  În capitala fostei împăraţii chezaro-crăieşti, prima cafenea e chemată la viaţă în urmă cu aproape trei sute de ani. Cronicarul menţionează momentul, fără a ignora numele inspiratului întemeietor, un oarecare Kolschitzky. Ea proliferează într-o asemenea proporţie, încât la începutul secolului al XVIII-lea un voiajor francez se minunează scriind că "Viena e un oraş plin de cafenele". Desigur, nu Austria e descoperitoarea cafelei, unde se serveşte acea diavolească băutură neagră şi amară, multă vreme afurisită de sfânta biserica. Dacă austriecilor nu le rămâne satisfacţia acestei priorităţi, se pot consola în schimb prin faima unică de a fi ştiut să ridice cafeneaua la rang de instituţie (Fur den Wiener ist das Kaffehaus eine Institution", spunea cineva) şi să facă din frecventatul ei o religie cu canoane şi rituri dintre cele mai neobişnuite. În vremurile mai apropiate, mai cu seamă la începutul secolului nostru, scriitorii, artiştii şi foiletoniştii, îi sporesc prestigiul până a-i conferi o aură foarte strălucitoare. Ea devine cu timpul martora mută a zămislirii unei glorioase epoci a spiritualităţii austriece. Şi, paralel, ia o fabuloasă amploare cel mai modern folclor orăşenesc din lumea modernă : cel al cafenelei literare. Cine vrea să-şi completeze în acest sens imaginea, citească neapărat antologica bucată "Teoria cafenelei CENTRAL", aşternută pe hârtie cu multă vervă de către Alfred Polgar.

Peter Altenberg

  Omul de cultură care aduce vorba despre cafeneaua vieneză, se gândeşte întâi şi întâi la Peter Altenberg, scriitorul şi hoinarul nopţilor, care nu numai că nu-şi concepea existenţa în afara "Kaffeehaus-ului", dar a creat şi un stil literar specific, "de cafenea", schiţă minusculă cu observaţii spontane, redate telegrafic. Altenberg îşi indica o singură adresă, trecută şi pe cartea de vizită : CAFE CENTRAL, WIEN, I, unde până şi croitorul venea să-i ia măsură pentru haine. Eseistul Wolfgang Kraus poveste undeva că prin anul 1964, vizitandu-ne ţara, un bătrân chelner de la Capşa îl întrebase dacă a auzit de Peter Altenberg. Dar el pierise de mult, o dată cu Imperium Austriacorum... L-am evocat pe acest boem dintre cei mai bizari, întrucât viaţa lui sintetizează viaţa tuturor cafenelelor vieneze din prima decadă a secolului nostru : frumoasă, melancolică şi nebună. Şi Altenberg mai ilustrează un caz: pe cel al artistului cu talent mijlociu, devenind totuşi nemuritor, dacă se pricepe sau are norocul să intre în literatură prin uşa acelei cafenele care determina bursa valorilor.

Café Central-Viena

  Rar artist al capitalei, care să nu fi sfinţit cu umbra sa încăperile vreuneia din faimoasele localuri de odinioară, precum "Cafe Central" sau "Griensteidel" (sediul lui Hofmannstahl şi al lui Hermann Bahr, teologul tuturor înnoirilor artistice pe plan german). La dărâmarea celei de a doua, intrată în nemilosul plan de sistematizare al edililor, Karl Kraus vorbise despre "demolarea literaturii", o expresie simbolică, perpetuată în timp şi cu aplicaţie generalizată. Printre cei câţiva străini de viaţa cafelei, se numără şi Georg Trakl, care preferă cârciumile umile, obscure, de ambianţă bacoviană.

  Specifică atmosfera spirituală a cafenelei literare e risipită de uraganul evenimentelor de după 1938. Speriată sau pur şi simplu gonită de ciuma brună, o mare parte a scriitorimii austriece ia calea pribegiei. Cine îl mai poate întâlni pe Musil La "Cafe Museum", localul pe care voi veni să-l văd peste decenii, nu pentru interiorul său acum ponosit, ci doar să inspir aerul, odionioara al celui ce scrisese OMUL FĂRĂ ÎNSUŞIRI? Dar pe marele eseist şi filozof Egon Friedel, care se arunca pe fereastră o dată cu intrarea trupelor germane în Viena? Şi atâtea şi atâtea scaune rămân goale : al celor mulţi plecaţi în exil, ca şi al celor ezitând între a rămâne sau a-şi urma confraţii.

  Cafeneaua, locul unde se caută artiştii iubindu-se şi urându-se cumplit, unde se nasc şi se prăbuşesc gloriile, unde vorbele de duh se încrucişează că păsările iuţi în văzduh, în sfârşit, unde atâtea şi atâtea fapte şi întâmplări imprevizibile creiaza un climat spiritual autentic, intras treptat în agonie şi aproape că nu-i supravieţuieşte războiului. Se pierde până şi recuzita specifică a interioarelor : mesele de marmoră şi scaunele pluşate, tapetul şi cristalul sau muntele de tipărituri (la "Cafe Central" se aflau în permanenţă aproape 300 de ziare, reviste, magazine şi ilustrate...). Boemei de azi, rătăcită într-o lume a tehnocraţilor, îi este sortită cârciuma cu odioasele sale scaune de plastic, barul de falsă strălucire sau clubul impersonal.

Café Leopold Hawelka-1962

Café Leopold Hawelka

  Şi totuşi, pe harta Vienei mai există şi azi o cafenea literară, clasică, aşa cum a creat-o sfânta tradiţie... Despre "Hawelka" aflasem în urmă cu ani, fie din relatările pitoreşti ale unor cunoscuţi, fie din aluziile presei, nu o dată insinunate. Sinuciderea tânărului "furios" Konrad Bayer îi sporise faima : nefericitul poet şi prozator era un habitual al localului, în care de altfel participase la crearea unei importante mişcări artistice, cunoscută sub denumirea de "Wiener Gruppe". Cafeneaua "Hawelka" îşi are sediul în centrul capitalei, aşa cum îi şade bine unei adevărate Mecca, spre care pelerinii se îndreaptă atât ziua cât şi noaptea, căci porţile ei se închid rareori... Legenda spune că proprietarul localului acordă pe credit, artiştilor tineri, fără o leţcaie în buzunar, iar aceştia, în semn de recunoştinţă, îi atârnau pe pereţi câte un tablou. Anonimii şi pârliţii de ieri, Lehmden, Fuchs şi alţii, azi sunt CINEVA, aşa că "Hawelka" e un fel de pinacotecă ! Am văzut atârnând pe pereţii cafenelei şi două desene de Salvator Dali, care trecuse şi el pe aici (desigur, nu ca un artist sărac...), la fel cum vor fi trecut atâţia şi atâţia artişti cunoscuţi şi necunoscuţi de pe alte meridiane.

  Prietenul meu Max Demeter Peyfuss îmi scrie deunăzi că scriitorii de la "Hawelka" au început să migreze spre "Sport", un local tot atât de stupid pe cât îi este şi numele. Capricii de moment dictate de cine ştie ce tactici ale Clauswitz-ilor literari. Dar ei vor reveni cu toţii : din nostalgie pentru gloria "Hawelkai" şi de dragul atmosferei ei de "alt Wien", unică până şi la Viena...

1967