vineri, 31 iulie 2015

STRAZILE LUI NICHITA, Petre Stoica din Caligrafie si culori, 1984


















Într-o vreme a boemei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţii nababi ai sărăciei, îi găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei (nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului) ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, umor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesupărătoare. Aducea şi o neţărmurită dragoste pentru poezie, într-un moment cînd poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întîlni frecvent silueta de svelteţă regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutenberg, Pictor Stahl, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n alte circumstanţe, diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutîndu-i umbra romantică – perimetrele în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferea căldura prieteniei sfiite, ferindu-l totodată de belelele în care dragul de Nichituşa, teribil de nepractic, se vîra el însuşi. Autorul „NECUVINTELOR” a locuit şi-n multe ale case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur – menţionarea lor îi revine biografului de mîine.
Pe Gutenberg 16 A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul lîngă mine 2 ani, iar în idilica Băneasă, următoarea mea „reşedinţă”, încă 2. Sînt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele SENSUL IUBIRII şi O VIZIUNE A SENTIMENTELOR, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gîndurile, obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutenberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul „Municipal”. Ajungeai la ea căţărîndu-te „printr-un burlan de piatră”, cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cîndva în acel Iad. Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţa, Nichita pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar pentru noi, hrana adevărată se chema poezia, niciodată îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în „Steaua”, evoca ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism: „Pe strada Gutenberg într-o mansardă / demult, beţiile cu ceaiuri negre / făceau aldinele să sară pe zidurile răzuite, negre / Mari hărţi de fum purtînd cocardă / o lună strălucind din circuri negre / pluteau pe cerul din mansardă / pe zidurile afumate negre / Noi doi visam o mare artă / cu versuri albe, versuri negre / o inimă dinamitardă / bătea-n ciolanele noi, negre / şi lungi şi-n creştere bastardă / hrănite doar cu ceaiuri negre / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă…“.
Iată-mă înfăţişînd o fărîmă de amintire, cît bătaia de aripă a fluturelui, o simplă „respirare”. Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichituşa la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna stă în faţa mea vorbind, şi cîntînd, şi vorbind, deşi în decembrie 1983 măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez fireasca întrebare: Ce se cuvine să spui întîi şi întîi despre o viaţă ca a sa, croită pe tiparele neobişnuitului? Rînduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoana care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc constituie un roman. Şi ce roman? Aproape 3 decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei (din care scad 3 luni, aparţinînd animozităţii) copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, cînd mi-a cumpărat toate cărţile (se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vînzare în holul Universităţii. Curînd, ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi, cu hulube frînte în hîrtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hîrşiţi coaja de pîine şi ţigara, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale şotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit, reciproc, poemele. Sunînd ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau la braţ cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslovici, cu naş Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe cîte străzi ale ţării şi lumii n-au răsunat paşii, cuvintele, rîsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepieritoare.

ELEGIE DE IARNĂ

Petre Stoica

Cât de liniştit a intrat adolescentul Nichita în pădurea ninsă
pururea să locuiască-n mireasma densă a anilor
şi-a lăsat pe scaun pelerina cu însemnele vulturului puternic
acum îşi scutură de pe umeri povara negurei zăpada moale
îşi verifică necuvintele închise în cărţi cu foi
din mătase selenară cu nemaipomenite scoarţe de mesteacăn
chei de gheaţă trosnesc în inima noastră aerul sufocă
parcă bem apă adunată din urnele lupilor milenari
umbland în căutarea sa îmbătrânim peste noapte
el înaintează luminos prin zăpadă taie lemne-n pădure
tandru suav copilandru fluierând alcătuieşte pat cald
păsărilor mereu căutând hrană boabelor de aur ale poemelor
ce-i poartă numele construit din catifea şi duh de iasomie
spititul său îşi continuă lucrarea în toate anotimpurile
noi rămânem cu lacrimile cu însemnele adolescentului
frumos în veacuri şi dincolo
13 decembrie 1983

marți, 28 iulie 2015

Petre Stoica- "Iepuri si anotimpuri(1976)



















https://photos.google.com/u/0/album/AF1QipOqYxrEwzwnRDuCZSuvA8sxgMKcjPcJ46j8lklo



            *
           * *

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

S-a făcut dimineaţă şi vânătorii se întorc
de la lucrările lor sângeroase
s-a făcut dimineaţă şi un submarin atomic
a dispărut în burta peştilor
s-a făcut dimineaţă şi nimeni nu m-a decorat
s-a făcut dimineaţă şi tu te ridici din somn
ca un scafandru cu braţele pline de corali
s-a făcut dimineaţă şi dimineaţa miroase a făină
s-a făcut dimineaţă şi totuşi păianjenul nu m-a mâncat
s-a făcut dimineaţă iar moartea şi-a scos
oglinda retrovizoare

s-a făcut dimineaţă şi un cal a plecat în cer
să ne ducă basmul zilei de ieri

s-a făcut dimineaţă...



ACESTE MÂINI

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Aceste mâini care repară coarnele berbecului
aceste mâini care jupoaie un iepure
aceste mâini care dezmiardă coama calului din basm
aceste mâini scufundate adânc în lada cu făină
aceste mâini care aduc un şarpe din clocotul verde al grădinii
aceste mâini care în apă limpede îşi scot mănuşile de lut
aceste mâini care aprind o ţigară foarte ieftină
aceste mâini care înalţă din fântână cheia strămoşilor
aceste mâini care găsesc în praf un clopoţel şi un cioc de vultur
aceste mâini care îndoaie o potcoavă în formă de inima
aceste mâini care tremură pe coapsele de gresie ale femeii
aceste mâini care golesc tărâţă timpului din ceasul de perete
aceste mâini care închid ochii morţilor din fotografie
aceste mâini care arată viitoarea direcţie a vântului

aceste mâini înstelate în contextul albastru al zilei



ÎN EGALĂ MĂSURĂ

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Aş vrea să se ştie o dată pentru totdeauna
că nu doresc să-mi impun preferinţa
pentr-un anumit anotimp
mie îmi plac în egală măsură
atât albastrele mustăţi ale pândarului
cât şi straturile de pătrunjel catifelate până toamna târziu
desigur că îndrăgesc în mod deosebit
serile de iarnă când dovleacul e pus în cuptor
iar berbecul bate cu coarnele în iesle
o dată de trei şi chiar de zece ori
amintindu-ne că e timpul să mai bem un pahar
în numele dreptului sacru
de-a opta pentr-un anumit anotimp



           *
          * *

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Primăvara când ciocârlia îşi schimbă grijulie ciorapii
poetul toarnă în cerneală apă de ploaie
vara când iepurii suflă puternic din goarne de-argint
vănătorul trage zadarnic din pipa-i greoaie
toamna când ciorile zboară la gât cu salbe de nuci
filozoful îşi căptuşeşte melonul cu noi teorii
iarna când oile îşi pierd independenţa atât de râvnită
şoarecii danseaza polca în jurul sticlei de gin



DECIZIE

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Au început marile evenimente ale toamnei
lumea distilează rachiuri pentru botezuri şi nunţi
de pretutindeni vine mirosul bălegarului sfânt
eu m-am decis pentru lupta fără sfârşit
împotriva noilor tipuri de arme
epuizat adorm în livada mărarului
dar mânzul vecinului nechează întruna
cerând îndurare



SENIN

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)


În timp ce mă ocup de recoltatul sfeclei furajere
marile cuirasate ale lumii
întreprind un fapt discutabil
dar ce pot face eu în faţa problemelor grave
ridicate de-o iarnă timpurie
nu-mi rămâne decât senin să aştept
decapitarea pe care mi-o pregăteşte somnul
dar cu puţin înainte de această transformare teribilă
îmi iau inima în dinţi
şi închid şi ultima fereastră
să va pot auzi să mă puteţi auzi



DACĂ TOTUŞI

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

 lui Ion Cocora


Melancolia se învaţă în fiecare zi
dacă nu te-ai născut cu fluturele acesta pe degete
ascultă zornăitul alunelor
şi recită oda transhumanţei
sau exersează vesel în vis
aria vânzătorului de păsări
dar nu ironiza niciodată înalta catedră
de la care vorbeşte cu patos
capra cu ochelari dacă totuşi
mai crezi an mecanismele vântului
seara
când trec soldaţii cântând



 ÎN CIUDA FAPTULUI

 Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Atâta eleganţă funerară în acest anotimp
în care iepurii încep să întreprindă ceva
în ciuda faptului că tufele de măcieş
şi-au luat adio de la orişice speranţă
mai rămân să exprime silabe dătătoare de viaţă

limbile lungi ale sfeclei de zahăr
şi chiar şi petecul acesta de ziar părăsit
deasupra căruia numele tău anonim
înfloreşte ca o dragoste dulce de ţară



PREGĂTINDU-MĂ SĂ ASCULT

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Atâta timp cât lumina stăruie
pe acoperişul acesta de basm
cu arome de turtă dulce
continuă şi munca mea în grădina
mă tem însă că strigătul tău de entuziasm
o să ajungă curând până aici
şi toate vor primi dintrodată
aspectul desăvârşitei destinderi
dar eu mă voi retrage în casă
pregătindu-mă să ascult dialogul
şoarecilor cu boabele umilinţei
pregătindu-mă totodată să fiu punctual
la întâlnirea visului cu iarna



CALM

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Mustaţa ta năpârleşte într-o parte
în ciuda faptului că iarna e blândă
şi că iepurii adulmecă urmele îngerilor
hai aşadar să scoatem apă din puţ
e nevoie de-o apă limpede
pentru spălatul funinginei de pe ciocul porumbeilor călători
pentru respectarea acestei desăvârşite apropieri
e nevoie de-o apă limpede



ŞTIU

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Ştiu că spaţiul meu lăuntric e făcut
pentru experienţe mai dure
mie însă îmi place să privesc
cum norul acela atinge cu genele sale mereu umezite
copacii casele mormintele şi urmele
de argint ale oilor seara



DESEN DE COPIL


Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

O prună care seamănă cu o grenadă
o libelulă care seamănă cu un bombardier

un plop care seamănă cu o rachetă
un corb care seamănă cu un mareşal

un trandafir care seamănă cu o pată de sânge



ÎNCOTRO

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Încotro merg aceste drumuri indicatoare
acoperite cu praf radioactiv
urzicile vor să moară în pace idilică
iar vulpile cântă un imn de pace
pentru adepţii scoruşelor

în rest
urmează o certitudine
cu multe litere posibile



CALIGRAFIE ÎN VIS

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Un drum care duce la tufele de maciesun drum care duce spre gura lupului
stau la marginea şanţului
nici un indicator



AŞ PUTEA

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Aş putea să vă spun şi alte lucruri dezagreabile
despre Scufiţa roşie sau chiar
despre celelalte basme cu care
va intrtineti supleţea intelectuală

prefer însă tăcerea şi bucuria pe care
mi-o oferă înotul
spre celălalt ţărm



VACANŢA

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)


Atîtea cioburi de sticlă în nisip
atîtea cutii de conserve pe ţărm
atîta spray şi atîtea cărţi pe cearceaf

şi nici o corabie venind dinspre Atica



NOAPTEA RĂZBOIULUI

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Dint-odată s-a răsturnat căpiţă de fan
şi pe acelaşi loc a crescut o rochie de scrum
dintr-odată norul s-a transformat într-o maşină de cusut
dintr-odată s-a auzit o trompetă şi copilului
a început să-i curgă sânge din nas
dintr-odată ai muşcat din măr şi trupul tău
s-a desfăcut într-o flacăra lungă
dintr-odată cineva a bătut cu funii în uşă
dintr-odată s-a făcut alt anotimp
dintr-odată sarea s-a îndulcit
dintr-odată camera s-a golit de aer
dintr-odată am vrut să plec
dintr-odată am rămas fără braţe
dintr-odată...




UN COPIL

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Un copil se plimbă cu o bufniţă uriaşă pe umeri
un copil încalecă smeul şi ajuns în văzduh trage norii de urechi
un copil îndreaptă săgeata către o farfurie zburătoare
un copil pe coama casei îşi scoate limba să i-o îndulcească soarele
un copil scrie cu cretă pe garduri cum o cheamă pe iubita vântului de seară
un copil deschide un tranzistoriu şi ademeneşte cu melodiile sale tâmpitele de ciori
un copil înoată voiniceşte printr-o piatră extrem de lungă
un copil striveşte sub călcâie brahile unui peşte păros
un copil o cere în căsătorie pe Scufiţa roşie
un copil îşi pune pe rană o aripă de fluture
un copil îşi pune pe rana o aripa de fluture
un copil doreşte să-i crească mustăţi ca atare îşi lipeşte o rândunică sub nas
un copil nu vrea să înveţe şi se ascunde într-un bombardon
un copil înghite din greşeală un mosor o pastilă un nasture
un copil chinuieşte pisica o chinuieşte pe bunica
un copil primeşte câteva crengi la fund
un copil fură trei patru alune americane
un copil oarecare
un copil aş vrea să mai fiu



ÎNDEMN

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Să părăsim încrederea în vanatorii de raţe sălbatice
iată-i cum seară se reîntorc ronţăind biscuiţi făinoşi
fiecare poartă pe umeri sicrie cu lacăte perfect lustruite
cu toţii sunt mari mincinoşi
se cred amirali se cred filozofi se cred dansatori de elită
cu toate că noaptea dorm lângă aceiaşi femeie cu aspect de faianţă
să părăsim încrederea în valoarea vânătorilor de raţe sălbatice
întrucât emit aceleaşi idei preconcepute
gândul noastru curat să se îndrepte mereu
spre locomotiva cu aburi care se plimbă independentă prin lume
spre ultima lampă cu petrol care visează blândeţea câmpiilor înnoptate
şi gândul nostru curat să se îndrepte
spre pânza aceea în ulei în care pâlpâie arborii




*
* *
Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Cine este omul acela care se plimba cu un tigru pe acoperis?
cine este omul acela care in locul capului are un ghiveci cu muscate?
cine este omul acela care care plange in hohote pe tarmul marii inserate?
cine este omul acela care patineaza cu un sarpe infasurat in jurul gatului?
cine este omul acela care tocmai acum face galagie pe scara?
cine este omul acela care vara o spada in gura mincinosului?
cine este omul acela care asteapta o suta de ani sosirea scrisorii promise?
cine este omul acela care isi asculta simfonia neagra din stomac?
cine este omul acela care caruia scorpionul ii mananca o unghie de la picior
cine este omul acela care isi piaptana parul cu o grebla uriasa?
cine este omul acela care atarna de firul balonului transparent?
cine este omul acela care isi tatueaza pe piept o pipa si-un balaur?
cine este omul acela care mananca usturoi in timp ce se gandeste la glorie?

desigur gasiti un raspuns potrivit
in tratatele de filozofie din raftul de jos




*
* *

Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Intotdeauna e bine sa ai asupra ta mai multi pitpalaci
intotdeauna e bine sa ai in portofel un rozmarin
intotdeauna e bine sa pleci cu un tren care ajunge in gradina cu laptuci
intotdeauna e bine sa intri in casa caa un fum asfixiindu-ti astefel adeversarul
intotdeauna e bine sa privesti orizontul cu oarecare neincredere
intotdeauna e bine sa te fotografiezi inainte de a te aseza la micul dejun
intotdeauna e bine sa-ti iei o rezerva de creolina in somn
intotdeauna e bine sa te gandesti la consecintele discutiei cu cioara de pe gard
intotdeauna e bine sa ai in vedere comoditatea sicriului dupa ce ai plecat
intotdeauna e bine sa tragi cu urechea la mesajele patefonului din padure
intotdeauna e bine sa porti la butoniera un iepuras cu multa experienta

intotdeauna e bine s-o asculti pe bunica



*
* *
Petre Stoica

din "Iepuri şi anotimpuri"(1976)

Lauda initiatilor in problemele hreanului
lauda grenadierilor pentru mustatile lor furtunoase
lauda copilasului care ne persecuta cu trompeta de tinichea
lauda celui care se logodeste cu aerul mai putin viciat
lauda celor patru anotimpuri indiscutabile
lauda celui care ma uraste cu atata patima
lauda celui care bea glicerina in loc de cerneala
lauda celui care cauta galceava intre iepuri
lauda celui care nu se teme c-ar fi magar
lauda celui care nu ividiaza valoarea cartofului
lauda celui care stie sa cante romante la vioara
lauda femeii care-si poarta mustata cu demnitate
lauda celui care a fost la Pas de Calais

lauda mosneagului care se plimba cu trotineta



 *
* *

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Este adevărat că istoria mai deţine anumite rezerve
este adevărat că ceaiul de sunătoare are şi el clopoţei
este adevărat că dincolo de orizont ideile au o nuanţă diferită
este adevărat că lămâia nu potoleşte euforiile ducesei
este adevărat că cine nu vorbeşte intră în conflict cu greierii
este adevărat că nu am cravaşă mă mulţumesc în schimb cu supleţea pipirigului
este adevărat că şi fantomele se gândesc la servituţile bătrâneţii
este adevărat că faimoşii cai de curse transpiră rouă de argint
este adevărat că şoarecii se încălzesc uneori la subţioara bunicii
este adevărat că bunicul mai rătăceşte uneori prin dulap
este adevărat că levănţica îndrăgeşte intimitatea rufelor
este adevărat că pălăria mea tiroleză a rămas defintiv agăţată în cuier
este adevărat că morile de vânt ne intimidează dacă nu suntem precauţi
este adevărat că mi-ar place să fiu milionar pentru a putea desbagubi flutirii de noapte
este adevărat că iarna nu e bine să umbli fără mustăţi

este adevărat că adevărul se compune
din cescute extrem de fragile



            *
           * *

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

De altfel nici Fraţii Wright n-au avut asemenea preocupări
de altfel marile confruntări cu realitatea încep în prezenţa trandafirilor extraşi din mănuşă
de altfel velocipedul este confratele unui poet demult decăzut
de altfel felul acesta de bucate este felurit savurat
de altfel m-am întâlnit cu poezia pe o pantă abruptă
de altfel broasca-ţestoasă e-o bijuterie în palmele tale parfumate
de altfel nu sunt singurul în acest tablou atât de viu colorat

de altfel acum sunt mai batran decât anul trecut



          *
         * *

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Ştiu că voi avea statuie cu aripi
ştiu că bicicleta e acţionată cu gaz aerian
ştiu că îngerii împăiaţi au o mare căutare
ştiu că noaptea baubau înghite copiii mincinoşi
ştiu că poemele mele ascund un sâmbure de adevăr
ştiu că şoarecii beau uneori alcool rafinat
ştiu că penele raţelor au o valoare intriseca
ştiu că înfometaţilor le place friptura în sânge
ştiu că viaţa mea e floare la ureche

şi ştiu şi mai multe



TOCMAI

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Tocmai când trebuia să speli aceşti ciorapi
tocmai când trebuia să alăptezi copilul
tocmai când trebuia să goneşti ariciul din grădină
tocmai când trebuia să-ţi sufli nasul

tocmai atunci ai început să asculţi flaşneta
pasarei îmbrăcate în frac



ODĂ ŞOPTITĂ

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Cei care se încălzesc la căldura întunericului
cei care se mulţumesc cu lumina florilor de hârtie
cei care cumpără mere ieftine
cei care muncesc în umezeala iernii
cei care se intimidează în faţa poeziei
cei care nu au mâncat niciodată vânat
cei care nu se ruşinează în faţa adevărului
cei care se scoală la cinci dimineaţa

cei care ne ţin pe umerii lor să visăm



          *
         * *

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)


Duminica elevului de la şcoală profesională
duminica amantei părăsită sâmbătă seară
duminica străinului în camera de hotel
duminica robinetelor stricate
duminica oglinzilor acoperite de praf
duminica farfuriilor murdare
duminica boxerului însângerat
duminica cimitirelor însetate
duminica mucurilor de ţigară în parc
duminica trenurilor personale

duminica elefanţilor care poartă toate
duminicile în spinare



 STAMPĂ VECHE

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Un mort care poartă un briceag în buzunar
un mort care mănâncă seminţe de dovleac
un mort care joacă de unul singur ţintar
un mort care-şi piaptănă melcii din păr
un mort care pipăie măruntaiele timpului din orologiu
un mort care se plimbă pe o bicicletă de damă
un mort care citeşte Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor
un mort care fumează coceni de papură
un mort care tunde o oaie cu trei picioare
un mort care face scăderi şi adunări
un mort care-şi bate cuie în palmă

un mort care nu ştie că-i mort



PETAR GUDELJ

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Dar cine-i acest copil cu oase de arcaş
dar cine-i acest copil care poartă un breloc la subţiori
dar cine-i acest copil care tace jucându-ne sau spune nu şi nu biciclistului care cântă din mers
dar cine-i acest copil care tocmai străbate oceanul ca să ajungă la clipa potrivită
de unde de unde să ştiu
va trebui să citesc
pergamentul pe care l-a scris cu sare şi miere
pe vremea când era un moşneag
cu vipera pe genunchi



POEM CLASIC

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Chiar în această clipă cineva prăjeşte pâine pentru iepuri
chiar în această clipă un filozof îşi pune lipitori de import
chiar în această clipă cineva mănâncă o ureche de porc scuipandu-i cercelul de aur printre dinţi
chiar în această clipă cineva scrie pe garduri cuvinte lipsite de sens
chiar în această clipă cineva are nostalgia execuţiilor prin ştreang
chiar în această clipă pe planeta Marte izbucneşte un mare incendiu
chiar în această clipă cineva ucide un crocodil sosit în ţinută de gala
chiar în această clipă cineva inventează o bicicletă şi mai teribilă
chiar în această clipă se prăbuşeşte Turnul din Pisa
chiar în această clipă se naşte un viitor Napoleon

chiar în această clipă simt că nu mai pot suporta



ROMAN IDILIC

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

La pagina 80 cineva se prăbuşeşte cu scara şi piere în canal
la pagina 104 cineva îşi striveşte degetele în maşina de ştanţat medalii olimpice
la pagina 153 cineva îşi aruncă rivalul pe fereastră
la pagina 198 cineva îşi pofteşte prietenul în atelierele de tortură
la pagina 202 cineva cumpără oase de berbec pentru o masă aniversară
la pagina 303 cineva duce sub braţ un sicriu de copil
la pagina 309 cineva adună în ploaie chiştoace de ţigară
la pagina 447 cineva îşi scoate măseaua cu cleştele
la pagina 489 cineva umblă desculţ prin zăpadă

la pagină 501 din ultimul capitol
cineva scrie un poem despre violetele de Parma



 GRAVITATE

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Se spune întotdeuna acesta-i viitorul paraşutei
nu se spune niciodată acesta este viitorul prepeliţei
sau acesta e viitorul poetului
ca atare să stăm cu uşile închise
să ne punem vată în urechi
să ne punem mănuşi de azbest
şi în lungile nopţi de germinaţie
coborâti într-o pivniţă de argint
să schimbăm experienţe
ca între noi cultivatorii de varză



O CERTITUDINE

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Înainte de toate va anunţ deosebit de solemn
în noaptea trecută a fost un îngheţ total
petrolierele lumii au rămas în porturi
gurile statuilor au îngheţat cu broasca discursului în gură
şi totuşi şi totuşi
un trandafir de hârtie creponată
s-a născut lângă tâmpla îndrăgostiţilor
nimeni nu poate desfiinţa melancolia nucului
nimeni nu poate tulbura limpezimea mâinilor care se caută -
dincolo de marile catastrofe
există o culoare a vinului
există o certitudine cu penaj de pasăre galbenă



CU OCHEANUL

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Păcat că această dimineaţă nu e mai limpede
ai putea urmări cu ocheanul
întâlnirea cuţitului cu găina
întâlnirea lupului cu oile
întâlnirea naufragiatului cu rechinul
întâlnirea briciului cu beregata
întâlnirea hoţului cu poliţistul
întâlnirea foamei cu omleta
întâlnirea degetului cu spinul

acolo pe pajişte
ai putea urmări
întâlnirea păpuşii cu moartea



DACĂ...


Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Dacă azi ar fi o zi de joi
coţofana nu ar insista în preajma casei
rachiul nu ar avea un gust mai subtil
dovleacul ar privi cu ochi prietenoşi
lemnele s-ar aşeza singure în stivă
şobolanul ar rămâne tot şobolan
ploaia s-ar opri dintr-odată

dacă azi ar fi o zi de joi
nu m-ar durea degetul arătător
nu m-ar chinui bâzâitul muştei
nu m-aş gândi la rânjetul tău de gropar
nu m-aş impiedica de un obiect nevăzut
ploaia s-ar opri dintr-odată

dacă azi ar fi o zi de joi
s-ar termina şi secularul măcel

azi e numai azi
o simplă zi fără nume
o zi fără haine fără glas fără suflet



 BULIONUL E FIERT

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Nu ne mai veghea lângă aparatul Morse
marile bătălii se amână
bulionul e fiert şi somnolează pe rafturi
dacă vrei să întreprinzi o faptă umană
ascultă paşii căluţului din stradă
fiecare are nevoie de o inimă caldă
iarna bate la uşă
zăpada va clasa amintirile tale urâte
şi somnul coboară să pună elanuri
pe mâna compunând scrisori adresate
lupilor de pe ţărm care aşteaptă
mesaje discret parfumate



ULTIMUL

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Sunt ultimul din glorioasă pleiadă
a crescătorilor de iepuri
ştiu că asta vă supără
ştiu că asta vă umple de invidie
mie nu-mi rămâne nimic de făcut
decât să scriu aceleaşi scrisori adresate
domnişoarei rozmarin fiinţei divine singurei
care crede în nemurirea mea în faptul
că într-o zi voi avea
o bicicletă şi mai frumoasă



CU PÂINEA VERDE A LUNATICILOR

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Încă dorm sunetele grele în fierul porţilor
pasărea încă îşi visează drumul albastru
eu veghez în grădina ta
mă hrănesc
cu pâinea verde a lunaticilor
şi ascult cum creşte foamea în vulpe
pe nesimţite cad în piatra ta
din piatra ta să faci din mine când vii
un mort mai frumos decât mortul de ieri
şi dintr-odată vom stă unul în faţă celuilalt
ca două cantece care se aud



ELEGIE

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

De ce să se ştie
cuvintele au fost rostite solemn
înainte ca noi să pierim
în oglinda carnivora din colţ
acum
în palatele somnului se deschid petale de mac
tu eşti regina eu sunt cerşetorul rătăcit în grădină
şi albe felinare ne poartă
spre mari alfabete de piatră
descifrandu-le până când ne trezim

dar ce să se ştie
mereu şi mereu ne pândeşte primejdia
de-a crede în existenţa unei zile de luni



CINEVA

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)


Cineva mă priveşte dindărătul perdelelor
cineva mă priveşte prin crăpătura uşii
cineva mă priveşte din oglinda străbunicilor
dar sunt îmbrăcat într-un costum antiatomic
care mă apară de ochii aceia
plini de lirism şi de multă
chiar foarte multă înţelegere
pentru concepţia mea despre planta numită
laburnum sau altfel



 ORICÂND

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Oricând cineva poate depune mărturie
asupra felului meu de-a acţiona
în grădină atât primăvara cât şi-n istoricele momente
care permit ca viaţă să decurgă normal ca de exemplu acum
când armatele mareşalului Ulise
pârjolesc o livadă la fel de frumoasă
în faţa tuturor evenimentelor ieşite din comun
mă înarmez cu experienţa grădinarului
care luptă eroic împotriva omizilor
oricând se găseşte cineva să depună mărturie
asupra faptului că înţelepciunea mea
a fost onorată solemn
cu numeroşi trandafiri



PENTRU NIMIC ÎN LUME

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Mă bucur de toate prerogativele timpului
pe mine nu mă mănâncă iepurii
pe mine nu mă adulează castorii
pe mine nu mă împuşcă poeţii
pe mine nu mă reproduc în herbare
eu sunt echivalentul unei fărâme de pâine
eu sunt o singură litera din fraza simplă a pavatorului
eu sunt o rimă pentru toate fructele umile din pădure
eu sunt o mărturie tăcută
pentru nimic în lume nu mă retrag
din grădina rezervată pentru mine
pe vremea când zeppelinul mai era o speranţă



          *
         * *

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Eu nu scriu poeme cu arome de biscuiţi
nu scriu poeme cu substrat hegelian
nu scriu poeme despre coapsele femeilor din provincie care iubesc poezia subtilă
nu scriu poeme despre nemurire şi despre gloria celor rămaşi în beznă piramidelor
nu scriu poeme care să permită speculaţii absurde
nu scriu poeme cu rime tocite ca rotiţele din Roskoful bunicului
în orişice caz
nu scriu poeme ca să fiu adulat

eu scriu poeme simple ca degetele cu unghii murdare de pământ
scriu despre valoarea unui ac de cusut
scriu despre justificata foame a vulpii
scriu despre iepuri şi anotimpuri
scriu despre râia de pe limba mareşalului
scriu despre măreţia frumzelor de varză creaţă
scriu despre lucrurile moarte numai în aparenţă
scriu despre duioşia camerelor cu flori de hârtie creponată
scriu despre solniţele şi viorile din bodegile aglomerate
scriu despre puii de pisică pe care îi aruncaţi în baltă
scriu în aşa fel încât poezia să fie pusă sub semnul întrebării

scriu şi scriu
ca să-mi distrug posibilitatea de-a primi o cunună de lauri



CÂNTEC

Petre Stoica din "Iepuri şi anotimpuri"((1976)

Când nu voi mai fi
seara priviţi-mă
în cercul de aur al pâinii

duminică, 26 iulie 2015

PROFESORUL ŞI "BUCURIA COMUNICĂRII" - Tudor Vianu, Petre Stoica-"Amintirile unui fost corector"(1982)




















"Diferitele convorbiri avute cu oamenii pe care i-am descris mai sus n-au rămas fără însemnătate pentru mine, fiecare înfluenţându-mă în felul său" (Goethe : Poezie şi adevăr)
"Faptele vechi învaţă, când amintirea le chiamă"...(Adrian Maniu)

                       PROFESORUL SI "BUCURIA COMUNICARII"
...

În anul voioasei mele intrări pe poarta Universităţii "C.I.Parhon" din Bucureşti, studenţii obişnuiau să poarte la rever însemnele facultăţii pe care o urmau. Unde, dacă nu în mediul studenţesc, se ţinea mai abitir la tradiţie? Cei veniţi la Filologie preluaseră insigna fostei Facultăţi de Litere şi Filosofie: un oval emailat, alb, în mijloc cu o făclie invalvorata-simbol al inteligenţei, al luminării prin şi pentru idee. Curând a fost abandonată. Era doar o reminiscenţă a trecutului ce trebuia dată uitării, şi încă repede. Oricum, simbolul primea acum sensuri peiorative.Flacăra culturii adia sub duhul vântului neprielnic, vestind avataruri pe care unii le vor trăi cu nonşalanţă inconştienţă. Dar câţi tineri năzuind spre înaltele platforme ale spiritului nu sufereau, fără a-şi putea întru totul tăinui crisparea interioară! Unele catedre, cu structurile deşirate, emanau mai degrabă fum de lumânare din spermanţetă şi cârpă arsă, decât flacăra luminoasă.Setea de cultură găsea anevoie izvoarele s-o adape.
Eminescu(decretat "exponent în poezia românească al burghezo-moşierimii") şi cei doi, trei clasici predaţi la cursuri fuseseră aruncaţi în barca mlaştinilor, iar despre Arghezi-când nişte "ingineri de suflete" veneau să ne vorbească în aula Universităţii- se afirmă în viguros limbaj "academic", că este o amărâtă de "căcărează". Locul marilor scriitori autohtoni, dislocaţi de pe piedestale, îl luau autorii unor scrieri cărora li se acordau dimensiuni inexistente. În amfiteatrul "Odobescu" şi în sălile de seminarii răsunau cuvinte evocând patetic-înduioşător numele modestului nostru Hans Sachs, academicianul post-mortem D.Th.Neculuţă sau al mediocrului Ion Păun-Pincio. Capacitatea intelectuală se verifică prin cunoştinţe referitoare la biletele cu versuri pe care fostul traducător al reginei Carmen Sylva, A.Toma, le ascundea în găvanele pivniţelor, pentru a nu cădea în mâinile năprasnicei poliţii burgheze. La o serie de obiecte, tezele de admitere, precum şi lucrările sortite să verifice saltul calitativ pe parcursul anului de studiu, propuneau îndeobşte subiecte pe placul demagogului comod: lupta pentru pace oglindită în literatura nouă, demascarea decadentismului, vigilenţa împotriva cosmopolitismului imperialist s.a.m.d. La ospăţul ignoranţei, garnitura teoretică se prepară din articolul-directiva 'despre revistele Zvezda şi Leningrad" şi din broşura Marxismul şi problemele lingvisticii. O tavă pe care puteai servi orice: Istoria R.P.R de Mihail Rolller, catehismul grosolanelor răstălmăciri din acea perioadă.
În naivitatea mea nedezminţită, credeam că în fruntea Facultăţii de Filologie(la care mă înscrisesem în 1950, absolvind examene formale, locurile depăşeau numărul candidaţilor) îl voi găsi fie pe George Călinescu, fie pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan sau Al. Rosetti. Dar în fotoliul în care s-ar fi cuvenit să stea unul dintre aceşti eminenţi profesori, trona rufinul Gheorghe Orzea, belfer dintr-o măruntă aşezare sud-dunăreanu, improvizat ad-hoc în conferenţiar universitar. Ceea ce fusese Vianu două decenii şi, oficial, nici măcar o zi E. Lovinescu! Sub oblăduirea acestui decan(de ce l-oi fi poreclit Akakie Akakievici, nedreptatindu-l pe sărmanul erou gogolian, mi-e greu să-mi explic). Facultatea de Filologie a cunoscut o criză fără precedent în istoria Universităţii bucureştene. Rămâne o pagină de cronică întunecată, cu aspecte indescifrabile pentru generaţiile de azi. Spre satisfacia tuturora, Orzea,cu figura de emasculat şi cu insinuări de reptilă, în anul 1953 a fost dat afară din posturile deţinute, pe drept învinuit de abuzuri grosolane, incompetenţă şi alte culpe inadmisibile în grădina lui Akademicos.În acele zile desfăşurate sub semnul deriziunii intelectuale, studenţii din anii superiori şi-l aminteau nostalgic pe George Călinescu, înlocuit de la şefia catedrei prin I. Vitner. Bântuia şi un bogat folclor avându-l subiect pe focosul bărbat, ale cărui prelegeri cu momente genial regizate, făcea neîncăpător amfiteatrul. Despre Tudor Vianu se discuta însă la timpul prezent, întrucât fusese menţinut în învăţământul universitar. Şi el se bucura de nemărginită simpatie în rândul studenţilor. Uşor de închipuit cu câtă nerăbdare am aşteptat lecţia inaugurală, întâlnirea cu autorul Esteticii, intelectualul strălucit care avea să ofere tineretului studios bornele de orientare în vastul continent al literaturii universale. El nu-şi adapta cursul la imperativele momentului, ci la cele ale viitorului apropiat, când deschiderile spre cultură, vor primi treptat drepturi inalienabile în cetate.
Prelegerile lui Vianu cunoşteau o deosebită popularitate. Ieşind de la seminarii, colegii anului meu alergau spre amfiteatrul "Haşdeu", dornici să-şi asigure un loc cât mai bun. La audieri participau şi persoane din afara facultăţii care, sosind din vreme, se aşezau pe băncile din faţă. Printre aceştia puteai recunoaşte discipoli de-ai profesorului, făcuţi pe vremea când preda estetică şi filosofia culturii. Spre deosebire de majoritatea cursurilor, unde prezenţa obligatorie ţi-o concretizai prin bileţelul cu semnătură azvârlit în pălăria vreunui asistent, aici asemenea practici şcolăreşti erau complet ignorate.
Geloase pe popularitatea maestrului(invidia mediocrum pessima), anumite cadre didactice apăreau cu braţele ridicate pentru a stăvili afluenţă tinerilor asaltând sala în care distinsul cărturar urma să se adreseze sufletului şi inimii. Această neagră invidie a autorilor de cursuri nedepăşind nivelul gimnazial(ca bunăoară cel dedicat lui Vasile Alecsandri) devenise în 1951 motorul unui proces de care aflasem întâmplător. Acuzatori în aeropagul minciunii s-ar fi vrut să fie înşişi colaboratorii lui Vianu. Calculul dăduse greş, întrucât ei adoptaseră onesta atitudine a tăcerii. Dar s-a găsit cineva care să-i reproşeze faptul "îngrozitor" că într-un articol publicat demult avusese nechibzuinţa de-a transcrie alături de Max Weber numele lui Marx. Crimă? Aş zice mai degrabă curaj: textul cu pricina văzuse lumina tiparului în anii incomozi ai cenzurii. Ei şi?! Conspiraţia trebuia încununată cu succes: Vianu fu concediat! Din fericire, umilinţa, durerea sa a durat numai trei zile. Datorită intervenţiei lui Mihai Ralea, şi-a regăsit catedra ce-i era menită. Pierduse însă cu prilejul înscenării doi asistenţi, tocmai dintre cei de vază: pe Ion Frunzetti şi Edgar Papu, care vor fi iarăşi printre studenţi după o absenţa destul de îndelungată.
Pe Tudor Vianu, dascălul fără asemuire, mi-l închipui întotdeauna la locul de unde, asemenea preotului din amvon, ne împărtăşea învăţătură. Intra în amfiteatru, domol, urmat de colaboratorii săi constituiţi într-un mic stat-major: Papu şi Frunzetti, Vera Călin, George Dumitrescu şi N. Mihăescu. Îmbrăcat în costum foarte sobru, de culoare închisă, păşea alene spre catedra la care se aşeza fără precipitări. Între timp, asistenţii îşi luau în primire scaunele orânduite lângă perete, dinspre uşa dând în holul cancelariei. Stenograful îşi avea masa în apropierea ferestrei, la dreapta catedrei. Uvertura prelegerii se desfăşura firesc, dincolo de orice agitaţie furtunoasă. Invariabil, în fiecare vineri la ora şase, trăiam o modestă solemnitate, un ceremonial urmărit în linişte religioasă. Amatorii de gesturi studiate, de ritualuri organizate de dragul epatării ar fi rămas dezamăgiţi. Profesorul evita cu bună ştiinţă spectacolul de tip călinescian, metoda de a cuceri "ca un curtezan sau un bufon". Ştia că noi, cei de pe bănci, "ne-am adunat nu numai pentru a asculta un profesor, dar şi pentru a primi exemplul unui om".Cuvintele în ghilimele îi aparţin, le-am împrumutat din "Fragmente autobiografice (II)", unde găsim ghidul său moral "printre tinerii adunaţi în jurul catedrei"
În liniştea prelungită, auzeam foşnetul hârtiilor pe care magistrul le potrivea în aşa fel, încât să le aibă permanent la îndemână. Şi se mai auzea stins, depărtat, murmurul dinspre atunci îngusta stradă Edgar Quinet. Apoi îşi ridica privirile bonome spre auditoriu. Căuta privirile celor care îl căutau, convins că aceştia îl vor urmări cu însufleţire pe întregul parcurs al lecţiilor. Începea mai mult familiar, decât grav: "Domnilor studenţi şi domnişoarelor"..."Bucuria comunicării", care pentru marele umanist constituia "esenţa profesurii", cum o mărturisea în mişcătoarele rânduri ale unor pagini apărute postum(Sunt un student bătrân), se revarsă asupra noastră în chip de benedectiune. Cuvintele se depănau egal, cumpănit, fără nuanţări frapante, aproape monoton. Timbrul vocii sale părea aspru, tonic, dar şi puţin molatec. S-a afirmat în repetate rânduri că Profesorul nu era un orator şi că nu înrobea asistenţa prin artificii sau tumbe verbale. Forţa-i catalizatoare se afla în regală măreţie a înţelepciunii exprimată prin claritate de cristal. Îi repugna faconda. Limpezimea scrisului sau apoftegmatic putea fi uşor resimţită şi la prelegeri. Metaforelor le preferă aforismele, că unul cu "înclinare către generalizare filosofică"(Fragmente autobiografice, ÎI), Imensă energie intelectuală, însoţită de o experienţă didactică dobândită de-a lungul deceniilor, şi-o exprimă prin fraze rânduite gospodăreşte, într-o manieră a simplităţii superlative. Era expresia temperamentului goethean, echilibrat, reflexiv şi aparent senin. În privinţa sobrietăţii, întruchipa trăsăturile dascălului de şcoală germană, consolidată pe cultura helenica. Emblemă lui purta numele armoniei pe care o caută în înfăptuirea vieţii şi ale artei. ne-o spune el însuşi în compunerea "Poezie şi adevăr"., din care extrag două catrene: "Strâng faptele cu grijă şi cu sârg/ Şi nu-mi ajung o sută şi o mie; /Dar după ce le-aleg şi dau în pârg/ Vreua să obţin cu ele armonie //...Orice ai face, cât te-ai stăpâni/ preţ n-are fapta ta trudită/ Decât dacă ridici din temelii/ Lucru rotund, o fapta cumpănită".
Exprimarea magistrului putea fi caldă sau tandru-melancolică. Dar şi atinsă de aripa scepticismului voalat. Privindu-l atent, uneori îl surprindeai derutat, chinuit parcă de îndoielile născute din întrebarea dacă era înţeles. Semnul "derutei" se citea în gestul capului pe care şi-l ridica prin imperceptibilă înclinare spre umăr. Mirarea i-o trădau ochii larg deschişi, în atitudinea aceleaşi înclinări a frumosului sau cap de medalie renascentistă. Se întâmplă să fie convins de desartaciunea spuselor sale: în clipele când în sală anumiţi colegi("zeloşii", "tocilarii") în graba de a pune totul pe hârtie, pierdeau şirul ideilor şi-l întrerupeau aruncând din gatleje panicate enervantul "Cum?...Cum?". Deznădejdea trebuie să-i fi fost şi mai cumplită când se vedea nevoit să repete nume dificile pentru urechile rebele. Ca să evite măruntele "incidente" de asemenea natură, din când în când aşternea cu cretă pe tablă numele cu accentuată diferenţă între transcrierea şi pronunţarea lor fonetică. Îl văd scriind: "Geoffrey Chauser", La Rochefoucauld". Profesorul Vianu, bun şi îngăduitor în toate împrejurările, adevărat Solon, nu se enerva şi nu jignea. Vexarea cuiva, iată un sentiment ce-i era străin.
 Aş minţi afirmând că am fost un student model. Dimpotrivă. Diplomele pentru ''praemia virtutis et diligetiae" le doream din toată inima altora. Eram convins că lipsa zelului faţă de programa analitică riguros impusă poate fi doar în folosul instruirii mele autentice. De dragul studiului liber ales, ocoleam cursurile ce adunau secţiile anului la un loc, cu excepţia zilelor când ţineam să întâlnesc vreo colegă... Dar cursul de istorie universală îl frecventam regulat şi cu o punctualitate de ceasornic. Catedra lui Vianu constituia o enclavă a spiritului. În contextul epocii, un loc singular, unde cel interesat de cultură, găsea izvoarele ei vii, nepoluate de sociologismul vulgar. Acolo te aflai departe de ideile drapate în funingini şi de cadrilul vorbelor goale. Maestrul mereu însufleţit de "bucuria comunicării", ne dăruia pretioase cunoştinţe despre marile literaturi ale lumii. Astfel, trăiam certitudinea că puntea noastră cu europenismul rămăsese intactă. Rigorile umanismului, în sensul nealterat al cuvântului, se aflau la ele acasă. Concesiile de limbaj şi de conţinut erau excluse din capul locului! Lecturile vechi - îi am în vedere pe cei veniţi la facultate cu instruire temeinică - se reîmprospătau şi se ordonau pe portative teoretice într-o clară conexiune. Imboldul spre alte lecturi, menite să contribuie la adâncirea învăţăturii o primeai chiar cu lecţia inaugurală, o dată cu definirea conceptului de literatură universală. Vianu dezvolta conceptul pornind de la Herder, ca apoi să tâlcuiască semnificaţia celebrului pasaj din "convorbirile" lui Goethe cu emulul său Eckermann : "Mă conving din ce în ce mai mult[...] că poezia e un bun al întregii omeniri şi că ea se manifestă pretutindeni şi în toate timpurile"..., ,,...acum e epoca literaturilor universale şi fiecare dintre noi trebuie să contribuie ca această epoca să se instaureze cât mai curând".
Cursul se deschidea cu prezentarea literaturii evului mediu (din 1953, extins, începea cu literaturile antichităţii) şi ajungea până în miezul secolului XX. Asupra ultimului capitol Vianu stăruia în fugă, invocând câteva valori (printre ele, Thomas Mann) trecute de specialiştii vremii în batalionul realismului critic. Pe clasicii modrnitatii (Kafka, Joyce, Musil), pe corifeii mişcării expresioniste şi suprarealiste, urma să-i descoperim noi înşine. A vorbi despre ei pozitiv, sau măcar într-un limbaj civil, pentru magistru ar fi însemnat asumarea unui risc cu consecinţe imprevizibile. Întotdeauna acelaşi în tehnica expunerii, cu efuziunile înăbuşite, la unele prelegeri îşi trăda, totuşi greu, pasiunile, inflacarandu-se tinereşte. Memorabile rămân pentru mine prelegerile consacrate renaşterii şi romantismului, ca şi cele care aveau drept subiect titanii : Petrarca(ilustrat cu sonete traduse de Frunzetti), Rabelais, Erasmus, Calderon (cu digresiuni pe tema ideii "vieţii ca o iluzie"), Shakespeare, Pascal, Herder, Schiller (subliniind importanţa eseului Uber naive und sentimentalische Dichtung) şi Goethe. Ampla lecţie dedicată geniului de la Weimar, simbolic încheiată cu poemul dramatic FAUST, reapare în faţa ochilor mei în succesiuni de imagini coerente, proaspete. profesorul, goethanul, vorbea cu patos în crescendo, înaripat în extaz, ca la sfarsit, făcând parcă abstracţie de auditoriu, să se ridice în picioare, cu braţele desfăcute ca un actor de tragedie antică. Ochii-i mari, negri, reflectau scântei. "Îmbătată", electrizată, sala plină până la refuz, îl omagia prin necontenite aplauze. Furtuna se potolea. Sobru, elegant, domol în mişcări, maestrul părăsea amfiteatrul... Arderea lui fusese completă.
Întrucât acum vorbeşte emoţionat studentul, romanticul anilor topiţi în flăcări aidoma soldatului de plumb din cunoscutul basm al lui Andersen, simt nevoia să amintesc şi alte momente excepţionale ivite la disciplina numită literatură universală. Autorii lor se identifica cu doi eminenţi colaboratori şi prieteni ai profesorului: Edgar Papu şi Ion Frunzetti, în egală măsură cărturari de ţinută europeană. Ei completau uneori cursul, nuantandu-l. Primul cu înfăţişarea-i de schimnic şi cu ochi în permanenţă mobilitate, graseind şi frământându-şi degetele, ne-a călăuzit cu inegalabila fineţe prin teribilele teritorii ale DIVINEI COMEDII. Puteam să-mi imaginez că peste ani, eu în calitae de redactor al revistei "Secolul XX", dumnealui în ipostază de autor solicitat asiduu şi cu dragoste, vom întreţine lungi colocvii pe marginea literaturii germane? Ion Frunzetti, căruia îi nutream o aleasă stimă încă din adolescenţă (poate şi pentrul motivul că absolvise, asemenea mie, renumitul liceu "Constantin Diaconovici Loga"), cu inteligenţa-i tăioasă ca lama sabiei de Damasc, a cucerit inimile studenţilor prin interpretarea ISCUSITULUI HIDALGO DON QUIJOTE DE LA MANCHA. Lui îi datorăm admirabila traducere(partea întâia) a capodoperei lui Cervantes, capodopera din păcate ignorată de meşterii în problema reeditărilor. Ne revedem periodic pe străzile Capitalei, fiecare chemat de treburi urgentissime. Schimbăm cuvinte grăbite, amintirile avându-şi partea leului. Domnul Frunzetti, care poartă cu dezinvoltură blazonul eruditului, a rămas efervescent şi tânăr, cu figura identică portretului împodobind plachetă cu poeme MAREE, premiată în 1945 la concursul de poezie "Forum". Aş putea fi întrebat: prin ce s-au remarcat ceilalţi membri ai catedrei? Sunt puţine de spus. Amintesc doar faptul că blajinul George Dumitrescu(moştenit de la echipa lui Mihail Dragomirescu), poetul cu faţă stacojie, a contribuit la lecţii printr-un mănunchi de bune tălmăciri din lirica trubadurescă.
Cursul, inaugurat în 1948 (după ce profesorul a revenit de la Belgrad, unde ne reprezentase ţara în calitate de ambasador), era supus unei permanente organizări şi completări. Elaborarea lui implică o enormă cantitate de muncă intelectuală. În LITERATURĂ UNIVERSALĂ ŞI NAŢIONALĂ întâlnim referiri la greutăţile întâmpinate în truda la care se înhămase trecând de la o disciplină (estetică) la una, în multe privinţe, inedită: "Nu mi-am ascuns de loc dificultăţile care proveneau din faptul că având să acopere un domeniu atât de întins, temeinica informaţiei putea lipsi în foarte multe din punctele lui. Cine posedă, într-adevăr, suficiente cunoştinţe, chiar dacă se restrânge numai în cadrul literaturilor europene, pentru a expune şi literaturilor europene, pentru a expune şi literaturile antice şi pe cele moderne, pe cea franceză şi pe cea italiană, a englezilor, a germanilor şi a spaniolilor, a ruşilor, a popoarelor din nordul, din centrul, din estul şi din sud-estul Europei? O informaţie atât de întinsă depăşeşte de fapt puterile unui singur om. Fiecare din literaturile amintite are o evoluţie seculară şi prezintă celui care îşi propune să le studieze o masă atât de uriaşă de fapte, încât nimeni n-ar putea s-o domine în întregime". Dificultăţile au fost depăşite prin "ani de muncă intensă, cu nopţi de studiu până în zori"...(IDEI TRĂITE). Osârdia lui, întreţinută de "bucuria comunicării" a dat rezultate fructuoase. I-au venit în sprijinul succesului imensa lui cultură, inteligenţă şi capacitatea de a alcătui largi sinteze. Sunt virtuţi pe care la puţini dascăli în lume le găseşti înmănuncheate atât de armonios. S-ar putea că o vreme diferite părţi ale lucrării sale să fi avut lacune. Mulţumită retuşurilor succesive, cursul s-a îmbogăţit primind înfăţişare originală, preponderent comparatistă, ce urmarea "curentele literaturii universale în secţiuni orizontale adică în felul în care ele trec prin literaturile mai multor naţiuni, vădind neîncetatele împrumuturi pe care acestea şi le-au făcut de-a lungul veacurilor." (IDEI TRĂITE). Germenii comparatisticii existau şi în primele variante ale cursului, mai cu seama la expunerile consacrate lui Calderon, Shakespeare şi Goethe. În cazul celui din urmă, fascinantele traiectorii ale temei faustice erau urmărite atent, dar nu şi până la foarte depărtatele surse ce indică pactul cu diavolul. Mai târziu, Vianu va insista şi asupra acestor surse cu rădăcini în scrierile VECHIULUI TESTAMENT. Neîndurător, timpul mi-a sustras destule amănunte legate de structura intimă a acestui curs nelitografiat. Nu am uitat însă nici esenţa lui şi nici aura care i-a dat strălucirea.

(va urma)






 Pregătirea pentru examenul de literatură universală se desfăşura deseori în condiţii neprielnice. Materia putea fi asimilată numai pe calea lecturilor consistente, nicidecum prin repetarea papagalicească a prelegerilor. Pe deasupra, calitatea cursului predat, nu rima cu teoriile vulgarizatoare pe care "isteţii" le insserau cu succes în răspunsurile date la diverse obiecte. Se impunea măcar cunoaşterea capodoperelor şi a scrierilor importante ce creaseră epoci de cultură. Timpul destinat lecturii era serios amputate de puzderia cursurilor şi seminariilor inutile, pe care puţini aveau curajul să le ignore. Lipsa traducerilor bune proaste, constituia o altă piedică în dificilul proces al asimilării. Situaţia devenea şi mai gravă în cazul celor ajunşi întâmplător la Facultatea de Filologie: necunoscând nici măcar elementare noţiuni de literatură, la lucrările de seminar bâjbâiau fără busolă şi hartă. La limba şi literatură română, şi cu totul special la secţiile de limbi străine (mai puţin sau deloc la slavistică) existau însă destui tineri cu vocaţia lecturii şi cu un autentic bagaj de cunoştinţe. Gândirea şi sensibilitatea le era ultragiată de inepţiile pe care se vedeau nevoiţi să le asculte la cursurile clădite pe temelii de mucava. Prin idealismul lor născut pe băncile liceului, izbuteau să înlăture multe din barierele ivite pe drum. Cartea o găseau în rafturile anticariatelor, în baraca domnului "Moşoiu", la talciocul invadat duminicile cu mii de tipărituri preţioase, oferite pe sume derizorii. Pentru ei reîntâlnirea în sesiunea de vară cu profesorul Vianu era prilej de sărbătoare. Dealtfel, din rândurile acestor tineri cu evlavie pentru valorile spiritului, timpul a selecţionat o seama de cadre universitare, editori, traducători, eseisiti şi istorici literari apreciaţi atât în ţară, cât şi peste hotare.
În examenul la care te prezentai, magistrul vedea prilejul nimerit de a descoperi talentul, flacăra ideii şi nobila preocupare pentru frumos. Pe parcursul anului, prin antene tainice, capta unda care vibra în sală. Acum urma contactul direct, cald, fără distanţă între catedră şi învăţăcel. Printr-o manevră discretă, te abătea de la subiectul indicat pe bileţel, dornic să vadă până unde se înalţă tulpina cunoştinţelor tale în solul culturii. Convins de existenţa harului, îţi devenea călăuză şi prieten fidel. În faţa nivelului de pregătire scăzut, a lipsei de interes şi a opacităţii profesorul suferea. Şi afişa o mască purtând culorile blazării. "Te-neacă plânsul, pune-ţi masca!" - iată un vers de-al său traducând o atitudine nedezminţită de-a lungul vieţii. Trecea elegant, mereu elegant peste situaţii ridicole, care pe altul l-ar fi aruncat în iadul deşertăciunilor. La examene, un ignar afirmase sentenţios că "Dante este slab"... Contrariat, Vianu ţinea să afle de ce "este slab" florentinul. Fermitatea răspunsului l-a descumpănit peste măsură: "Pentru că nu a descris clasa muncitoare şi lupta de clasă" Timidei chemări la raţiune, i-a urmat o insolentă "punere la punct": "Tovarăşe profesor, lăsaţi-mă în pace, am treizeci şi cinci de ani şi ştiu ce spun". Replica tovarăşului profesor: "Bine, bine, te las în pace, dă-mi te rog carnetul"... Suficientul a primit calificativul "suficient"! În toate împrejurările, bunul dascăl se comporta calm, plin de deferenţă. L-am surprins indignat, nu şi violent. Ca în penibilă situaţie când un alt personaj buf îşi prezentase carnetul de note în care scrisese "Teoader Vianu". Vocea, tremurătoare, apostrofă: "Domnule, îţi interzic categoric să-mi modifici numele. Pe mine mă cheamă - şi apasă pe primul cuvânt - TUDOR Vianu"... Incidentul rămăsese fără consecinţă asupra calificativului dinainte hotărât : suficient.

(va urma)




 Revenit din vacanţa de vară, la facultate m-a întâmpinat o plăcută surpriză. Zărindu-mă într-un grup de colegi, Vianu m-a poftit în cancelarie. Mă informa că se preconizează tipărirea unei bibliografii exhaustive a traducerilor din limba germană în limba noastră. Subliniase importanţa lucrării şi voia să ştie dacă accept alăturarea la echipa ce se constituia în acest scop. Am răspuns entuziasmat, deşi munca fişatului mi-a displăcut dintotdeauna. Îmi ziceam că răsplata o voi găsi în posibilitatea contactului mai apropiat cu omul fără a cărui existenţa poate aş fi abandonat o facultate ajunsă în 1952 mai degradată ca oricând. Fuseseră înlăturaţi din învăţământ profesorii Al. Rosetti şi Al. Graur împreună cu o serie de cadre didactice valoroase. Proiectul legat de elaborarea bibliografiei  căzuse din pricini necunoscute mie.
La examneul celei de a două părţi a cursului de literatură universală, rămaşi în doi, magistrul m-a rugat  să-i relatez despre ultimile mele lecturi... Georg Trakl - de-abia mi-l descoperisem - îmi copleşea gândurile şi visele, ţinându-mă puternic ancorat în zonele unei lumi purtând pecetea gravelor frumuseţi în chenare de aur şi negru. Comunicându-i acestea, a făcut o mină mirată. Apoi mi-a povestit cum în 1920, pe când se afla în capitala fostei monarhii chezaro-crăieşti, în cafenelele literare, aproape toate discuţiile se concentrau asupra nefericitului poet, mort în condiţii atât de dramatice. Regret şi azi că n-am pus pe hârtie convorbirea de la "examen", povestita cu lux de amănunte prietenilor mei din acea vreme. S-ar putea ca vreunul dintre ei să-şi mai aducă aminte amănunte de oarecare interes. Reţin limpede că înflăcărarea mea pentru poetul "năruirii" şi "descompunerii o întrecea pe cea a domniei-sale. Temperament echilibrat, recepta ALTFEL operele damnaţilor. Afirmaţia dintr-un interviu ce-l acordase cu decenii în urmă lui I. Valerian vine parcă în sprijinul aserţiunii mele: "Poeţi posedaţi, triste victime ale propriului subconştient, mărturisesc că mă interesează în slabă măsură".
Barometrul anului academic 1953/1954 vestea un cer mai senin pentru profesori şi studenţi. Imposturii i se tăia câte-o gheară... În cadrul catedrei de literatură română, uşor primenită, prelegeri speciale îi aveau în vedere pe Rebreanu şi Mateiu Caragiale, ajunşi deocamdată în purgatoriul "reconsiderarilor"". La seminarii, Paul Georgescu îşi arătă deschis admiraţia pentru Arghezi (stăruiau amintirile procesului intentat "criminalilor"" care l-au citit în căminul de pe Călăraşi) - spre stupoarea cântăreţilor din cacofonicul cor al denigrării poetului. Dar mai erau de făcut atâtea şi atâtea gesturi de asanare până să ajungă la armonizarea adevărului cu realitatea: "obsedantul deceniu" îşi trăia de-abia scelerata maturitate... Oricum, profesorul Vianu, suspectul, ieşea acum din greaua singurătate. Şi din angoasa incertitudinilor. Fără să treacă prea multe zile, i se va acordă statutul de ilustră personalitate culturală a ţării. Cursul său, făcut în numele viitorului apropiat, îşi primea dreapta preţuire.
S-a întâmplat ca drumurile mele să se încrucişeze în repetate rânduri cu ale celui care mi-a înstelat zilele studenţiei. Mi-l închipui însă numai la catedră. Ecourile cuvintelor, a îndemnurilor sale izvorâte dintr-o înaltă moralitate, îmi răsună necontenit în inimă. Sintetizate, le găsesc şi în următorul pasaj :"Împlineşte-ţi munca vieţii tale, fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sunt începuturile de viaţă. Fă ce poţi ca lumea să fie mai dreaptă. " (IDEI TRĂITE) Însuşirea şi practicarea acestor sfaturi constituie şi ele o nimerită cinstire a memoriei esteticianului, filosofului, poetului şi luminatului dascăl Tudor Vianu. Poate fi în acelaşi timp şi inscripţia pe monumentul ce i s-ar cuveni.

(Sfârşit)

ÎNTÂLNIRI CU UN FOST IMPIEGAT CLASA A III-A, Petre Stoica din Caligrafie si culori, 1984


Ani în şir, pe vreamea tinereţii mele zărghite, întâlneam prin bodegile nimănui, dar mai cu seamă pe străzile desfundate ale "cartierelor democrate", un bărbat alcătuit din umbre şi cu o barbă de mirişte albă. O fiinţă coborâtă parcă din gravurile expresioniştilor înfrăţiţi cu umilii întregului univers. Era cumva "arătarea" bâţâită de vânturi şi de ploi, George Bacovia? Salutului meu timid îi răspundea ecoul frunzelor căzând aiurea sau pe "tabla tuburilor". După desprinderea siluetelor noastre, lunecăm în somnul hipnotic al versurilor bacoviene. Mă trezeam târziu, întotdeauna cutremurat de spaime existenţiale. Ultima dată când l-am zărit(de dată asta cu certitudine) pe purtătorul blazonului gravat cu "soarele negru al melancoliei", era întins pe catafalc, în holul Casei Scriitorilor, devenit pentru două zile anticamera la încăperile cumplitului Thanatos. Anno Domini 1957. Zi de mai cu orgie vegetală, fără fără adieri de rimă la poemele celui mai nefericit poet român din secolul nostru izvabitor de perpetue nefericiri. Un bătrân călugăr ortodox, în toate cucernic, încărcat de flori albe, se aplecase deasupra raclei acoperind cu aripile-i negre trupul poetului mereu mărunţit prin chinurile vieţii. Alb şi negru...Buzele mele murmurau versuri desperecheate: "Copacii albi, copacii negri", "Decor de doliu funerar...", "Cu pene albe, pene negre..". Lipsea violetul, culoarea doliului regal, la cel care cel îmbrăţişând în silă funcţiile de impiegat clasa a III-a, de contabil, profesor suplinitor şi bibliotecar la Ministerul muncii, ar fi avut dreptul înaintea oricărui cap încoronat din lume. Pentru că marele exilat între meterezele Poeziei a dat acestei culori un reflex cromatic, o substanţă, un simbol, un simbol nemaicunoscute până la ivirea lui pe lume.
Iată neînsemnatele amintiri legate de Bacovia, cel presupus de mine şi cel real, vai, neînsufleţit însă. Altele se iscă din anotimpurile liceului, vesele şi zbanghii, pe când mi-au ajuns în casă stihiile damnatului, strânse de Adrian Maniu într-o carte certată la apariţie. O întâmplare divină, mulţumită căreia m-am rupt de plicticoasele manuale şcolare, abandonandu-mă deambularilor solitare de-a lungul canalului Bega, pe străzi pustii şi "pe margini de linii ferate". Mă fură ameţitor o muzică, un cromatism, o monotonie, o durere de care nu puteam(şi nici că voiam) să scap. Din acel moment "prin săli, că nimeni să-l vadă,/ Un elev singuratic pălea." Împlinisem patrusprezece ani şi trăiam o experienţă extraordinară. fie deci binecuvântată clipa întâlnirii cu primele pagini de literatură existenţialistă din viaţa mea.
Scrisul altor genii apăsate de zei, Kafka şi Trakl, mi-a inradacinat convingerea că autorul Plumb-ului se înscrie într-o familie spirituală ce şi-a găsit autentica interpretare de-abia în anii de după ultimul măcel mondial. Timp îndelungat critica literară înşuruba în capul cititorului ideea că Bacovia ar fi pasager căzut din faetonul simboliştilor francezi ajunşi, în sfârşit, şi pe malurile Dâmboviţei. Mai crede oare cineva într-o asemenea glumă provincială? Dincolo de umbrele târgului ftizic, de nevrozele, de agoniile surde, de ploile şi toamnele mucede, cel născut cu harul cititului descoperă ape adânci purtând imaginea întunecată a unui ev în care omul îşi caută disperat identitatea pierdută. Prin această virtute, şi nu numai prin ea, fostul impiegat clasa a III-a, a contribuit ca puţini alţii la aşezarea literaturii româneşti pe o treaptă de unde poate fi admirată.

1981

DOMNIA-SA BACOVIA

Petre Stoica

Se va întreba mereu domnilor cine este el
nu l-am văzut niciodată la banchete
nu l-am văzut la distribuirea laurilor
nu l-am văzut cu medalii de aur la piept
l-am văzut trăgând la ţintă cu o armă veche
l-am văzut la aniversarea tramvaiului cu cai
l-am văzut acolo jos printre cei de jos

se va întreba mereu domnilor cine este el
se va întreba dar nimeni nu va răspunde nimeni
şi va ninge mereu pe un trist patinoar...1971

sâmbătă, 25 iulie 2015

LA ANIVERSAREA UNEI PRIETENII, Petre Stoica din "Caligrafie şi culori"(1984)





Pe Anghel Dumbrăveanu l-am cunoscut demult, demult, într-un timp depărtat primind la ceasul evocării mele rezonanţă de "a fost odată că niciodată". Decorul întâlnirii noastre întâmplătoare era al marii senine, prin preajma Mangaliei încă patinată de culorile lâncedului orient. Anghel (Anghelos, Anghelache sau Anghelaki) se înfăţişa înalt şi subţire, proaspăt arămit şi cu o tunsoare a la Fra Diavolo. Cu o mâna ţinea prada scoicilor albastre şi sidefii, cu alta strângea la piept-de credeai că e Venus abia dezghiocată din cearceafurile mării-un buchet din flori nemaizarite pe Coasta Aurorei. Care dintre noi făcuse gestul apropierii? Sigur ştiu că din ziua aceea, încheiată cu zaiafet în "mondena" localitate Doi Mai, între mine şi el s-a întemeiat o prietenie niciand scrumita. Puştan într-ale publicicistitii, dar poet în plină afirmare, trudea la Scrisul bănăţean pe postul celor meniţi să vegheze la întreţinerea mecanismelor dătătoare de slovă tipărită. . Delicatul secretar-general de redacţie ţinea să mă împace cu pomenita revista şi să-mi vadă fircaliturile în paginile ei. Lucrarea lui sufletească izbutise deplin! De-atunci până-n vara anului curent, mi-a făcut servicii cât patru duzini de prieteni. Dreptatea cere o precizare: Anghel îşi ajută cu voluptate toţi colegii. Bunătatea, delicateţea, indulgenţa şi tactul sunt câteva din calităţile sale omeneşti care îl fac insolit în grădina scriitorilor, în egală proporţie cultivată cu hortensii şi portocali, cu mărăcini şi cactuşi. Îi repugnă jignirea confraţilor, prefăcătoria, împroşcarea cu noroi. Cunoscându-i însuşirile de prinţ argeşean mutat în Ţara Banatului, Anhelos îşi va păstra pentru totdeauna curate veşmintele din adamască şi baibafir. Ca orice om de mare caracter, are şi duşmani. Armele de apărare îi sunt humorul, ironia, replica inteligentă.
Zeul călătoriilor ne-a legat în câteva rânduri strâns laolaltă aripile încă puţin antrenate în zboruri lungi. Am planat deasupra Bulgariei, poposind în Valea Trandafirilor, pe Nisipurile de aur. Întâmpinaţi de fratele Adam, însoţiţi de Nichitusa, am străbătut cu armonică melodiilor nebune tărâmurile Serbiei, adăpându-ne din fântânile ei bogate în omenie, manastirka şi versuri nepereche. Aventurile duioase, acum amintiri pentru dezmorţirea sufletului în serile iernii bătând cu buzdugane albe în porţile cerului. De bună seamă, cu gândul la aceste irepetabile clipe a scris acest poem nostalgic de sfâşietoare frumuseţe:
 
 "suntem la masă aproape toţi
 petre adăpostit în barba lui de iarbă uscată
nichita uitându-se la înger cu două pete de cer
 adam care tocmai l-a încuiat pe dumnezeu într-o garsonieră
 şi srba uimit de tăcerea şi înţelepciunea propriului vis
iar eu în loc să mă plâng că-mi scufundară corăbiile
 în strâmtoarea blestemată a zilei
 îmi amintesc cum alergăm după soare cu cercul

 totul ar fi bine cugetă unul
 dacă ne-am mai putea vedea
 la un secol o dată
 o bucată de brânză mai ouă pasărea în munţii carpaţi
 un ardei şi-o ceapă mai scoate ciutura
 din fântânile serbiei
 un lăutar şi-o barcă de vin
 mai putem cumpăra
 punând vers de la vers
 chiar dacă luna nu ne mai sărută pe gură
 când ne-ntoarcem spre dimineaţă
 din patul vreunui cântec mirosind a femeie

 masă e-ntinsă pe fluviu
 şi nu ne vedem între noi

 ce bine-ar fi cugetă unul
 dacă ne-am mai putea întâlni
 chiar aşa
 la un secol o dată"



Călătoriile noastre-din păcate, fără prietenii invocaţi!-continuă aproape săptămânal, când Anghel descinde în cetatea de scaun a literaturii, la ale cărei treburi urgenţe pune şi el umărul. Adunaţi în jurul paharelor, navigăm, bătrâni lupi de mare, pe nemărginirea apelor în adâncuri cu palate din mărgean, perle şi chihlimbar, ca în nu-mi amintesc care basm al blând-înţeleptului Hans Christian Andersen. Călătorim şi cu cizmele domnului Peter Schlemihl cucerind cât ai clipi din ochi, zarea zărilor, continentele visărilor. Şi când ni se face foame de romantism, Anghel, poetul de prima mărime al ţării, mă invită ceremonios în diligenţa lui de seară. Legănaţi pe drumuri cu cireşi, oleandri şi smochini, povestim pe îndelete despre cititorii-şi mai ales-despre cititoarele noastre, care ne doresc tinereţe fără bătrâneţe. Apoi ne despărţim cu floarea albastră a poeziei la butonieră, nu înainte că Anghelaki să-mi picure încă o dată în ureche versurile ce mi le-a dedicat: "Mâine/Vor spune: cultivatorul de stele şi-a ruinat/Minţile"...
Am înşiruit pe hârtie câteva rânduri melancolice gândindu-mă că tocmai azi se împlineşte veacul de la naşterea unei prietenii purtând numele diamantului
(1981)


Lui Anghel Dumbrăveanu cu dragoste

Te întâlnesc dincolo de drojdiile ploii departe de protezele slugărniciei
mergi spre mare suveran să culegi lămpaşe întreţinute cu miere şi sare
şi asculţi în somn cum pasărea galbenă macină făina verde-a pădurii
melodia lupului nu te ajunge niciodată bătaia inimii tale o alungă în pietre
când vorbeşti crapă malul anilor dispare întunericul fermentat în sticle
sunetul silabelor tale alcătuieşte-n cer arhitectura unei coapse de fecioară
poemul tău e curat ca un bot de mânz şi rezistent ca un pahar de oţel
pe unghiile tale gracile pâlpâie pulberea stelelor din satul natal
iedera bunei-cuviinţe te înfăşoară şi creşti întruna pe zidul zilei însorite
ai tras o brazdă din ea se înalţă aripa unui măr de culoarea zăpezii
ce bine că nu ştii să plângi febra agonia ce cuprinde noaptea cuirasată
la vârsta ta de arhanghel de anghel mereu de arhanghel te rog
urcă imediat în faimoasa diligenţă de seară şi împodobeşte-o cu fluturi
şi anunţă bucuria întâlnirii cu ţinutul fără ceţuri cu locul
unde domneşte conturul tandreţei arborele clopoţeilor de albastru
voi veni să-ţi descifrez trandafirul sudat în roua dimineţii
(1983)

vineri, 24 iulie 2015

O PEDEAPSA POSTUMĂ, Petre Stoica din "Caligrafie şi culori"(1984)





















Au trecut patru ani de la neverosimilele, ticăloasele clipe când A. E. Baconsky, una dintre cele mai exemplare conştiinţe ale scrisului nostru contemporan, a părăsit tărâmul oamenilor, al cailor şi al păsărilor. Vai, o ştim: Frumosul lui trup cu linii de sporiv făurit parcă în arenele Olimpului, a fost fărâmat de pumnul betoanelor câte există într-un ev purtând sigiliul bolilor şi al mizeriilor sufleteşti. Pământul acesta în faţa căruia ne închinăm zilnic, cerându-i pâinea şi miresmele, a vrut să înghită tocmai omul, prietenul, de care aveam azi atâta nevoie. Dar spiritul lui din esenţe nobile, ivite sub constelaţia Orionului, a rămas printre noi călăuzindu-ne printr-o operă fără asemuire. În ultima vreme i se închină poeme emoţionante, numărul lor crescând aidoma spicelor de grâu după ploile bune. Nu-mi amintesc ca în afara Luceafărului vreun poet de pe meleagurile Mioriţei să fi cunoscut o asemenea omagiere. Gestul pios(venit masiv din rândul confraţilor tineri) îşi are justificare: Autorul CADAVRELOR ÎN VID întruchipa nu numai marele talent poetic, demnitatea breslei ci şi curajul civic - virtuţi gravate pe un scut cu reliefuri de bronz şi cu reflexe de pietre preţioase. O antologie de texte lirice dedicate memoriei poetului, prozatorului, eseistului şi filosoful culturii A. E. Baconsky ar sta pe masa noastră în chip de potir.
Pe cât de fireşti mi se par închinările în faţă unei opere şi a unui mormânt (pe care x şchiopătând de y sâsâind au neobrăzarea să-l împroaşte cu baliga invidiei), pe atât de nefireşti mi se par nedreptăţile manifestate faţă de creaţia lui literară.. Durerea mea este sinonimă cu a cititorului, care îşi pune contrariat întrebarea: De ce nu i se reeditează lui Baconsky măcar o carte? Da, măcar una singură?! Patru ani sunt prea mulţi că să mai justifice neglijente întâmplătoare. O importantă colecţie de poezie, recent chemată la viaţă de Editura Eminescu, îl exclude cu nonşalanţă. Ştiu, A. E. Baconsky, izolatul de odinioară, sfântul Don Quijote, fiinţă care credea că singurătatea este o tărie de caracter, avea duşmani cu duiumul. Ii plăcea să fie incomod, nu se lăsa bătut pe umeri, evita cluburile susţinerilor reciproce şi ocolea totodată serile cu şpriţ balcanic şi diminetile cu ciorbă de burtă. Se voia doar cărturar în golful de aur al spiritului. Aşadar, spun inhibaţii, complexaţii, biciuiţii (cu şfichiul vorbei) de cel pierit în noaptea Cutremurului aducător de vid, la ce să nu-l pedepsim postum? Să-l pedepsim, mai cu seamă că pe vremea când dumnealui respira cu florile, ne arăta cu degetul. Colegul meu, criticul Nicolae Ciobanu mi se plângea deunăzi că o perche de edituri au rostit refuzul la propunerea de a se publica un studiu despre Baconsky. Fruntea se adună în cute, atinsă de varga nedumeririi. Dinţii muşcă buzele oprind ţipătul de indignare. Mai poţi spune ceva? Oricum, eu îi felicit pe cei ieşiţi din şcoala răzbunării. Timpul se va răzbuna şi el: aruncându-le numele mărunte şi hârtiile administrative printre urzicile îmbrăţişate de stârvuri, jos, pe maidanele uitării nemiloase.

1981



SFATURI PENTRU CEL CARE NU L-A CUNOSCUT PE A. E. BACONSKY

Cuvântul pieri prea repede astfel că paltinul căzu retezat
aminteşte-ţi clipa în care vânătorii aceia se dezbrăcau de ceaţă
reaprinde felinarul şi plângi lângă pasărea neagră a porţilor
ziua lui începea îndeobşte cu o clipă de cutremurătoare tăcere
caută-i urmele printre cei care care nu ne vor cunoaşte niciodată
meditaţia este plasma durerii sau fericirea în aşteptarea scadenţei
moartea cailor veniţi din nord a început într-un amurg irepetabil
cât de adevărat este ţinutul cât de adevăraţi sunt strămoşii în poemele sale
scutură povara zăpezii de pe firavele flori de toamnă le iubea
o dată cu inserarea cheamă cadavrele din vid şi pune-le aripi de mac
gândindu-te la poet înlătura imediat obiectele contondente
descifrează semnele demnităţii care ne trezeau din malul somnului
uraganele grindile moinele toate au fost dintr-odată ale sale
mă îndrăgea ca nimeni altul mă implora să nu-mi înmoi peniţa în apă
era într-adevăr solitar iată de ce lega cravate la gâtul morţilor
duşmanii lui de odinioară sunt astăzi legatarii visului sau
intră fără teamă în fluxul memoriei dar nu înainte o nu înainte
de-a mângâia trandafirul nostru denumit şi gloria dei

1979

miercuri, 22 iulie 2015

STRADA MIHAI EMINESCU NUMARUL 122, Petre Stoica din "Caligrafie si culori"(1984)


STRADA MIHAI EMINESCU, NUMĂRUL 122

Strada Mihai Eminescu întruchipează o lungă şi melancolică şerpuire de clădiri cu magazine modeste, ateliere meşteşugăreşti, cu cinematograf, benzinărie şi patru plăcute localuri unde îşi dau întâlnire credincioşii partizani ai nemuritorului Bachus. Grădini adânci, umbroase, şi biserica Negustorii Vechi cu statuia vajnicului oltean Tudor Vladimirescu alături, împodobesc fericit artera ce leagă între ele Calea Moşilor şi Piaţă Dorobanţi. Ea rămâne în inima Capitalei o stradă veche cu arhitectură reprezentând stiluri vreo cinzeci la număr, cu adaosul ultimului, foarte internaţional, dar mai puţin tern ca în alte perimetre urbane. I se simte parfumul trecutului după care omul tânjeşte strivit de năucitorul progres în neîncetată erupţie.
Străbat deseori această stradă şi, ajuns în dreptul casei cu numărul 122, mă opresc instinctiv. Aristonul aducerilor-aminte îşi dezlănţuie melodiile suave. "Reşedinţa" lui Perpessicius... Locul sacru e menţionat pe o tablă de marmoră ("Aici, între anii 1927-1971"...) prinsă-n zidul clădirii oarecum ciudate, cu ferestre mult ridicate de la sol, cum întâlnim frecvent în zonele populate de saşi. Clătinat de vise, sunt gata să sun la poartă de fier. Duhul calendarului îmi şopteşte la ureche că stăpânul, criticul şi istoricul literar, poetul şi omul între oameni, a plecat de un deceniu! S-a mutat în vecinătatea Luceafărului, a Unicului, continuând să-i descifreze, poate cu ajutorul acestuia, cuvântul cu miez de safir şi diamant. Cine ştie?! Trec mai departe, urmat de trena amintirilor înmuiată în culorile fluturilor...
Pe Domnul Perpessicius l-am văzut prima dată la Biblioteca Academiei, unde veneam să caut literatura pe care facultatea, degradată la rol de felcer spiritual, mi-o tăinuia. Sunt de atunci treizeci de ani. Perpessicius purta clasicile însemne ale cărturarului de stirpa uitată : lavalieră şi vestă neagră. Sub braţul greu lovit de război avea mănunchi de manuscrise. Se află în a doua lui casă, în care, cu răbdarea căutătorului de comori, stătea zilnic aplecat peste sfintele file eminescene. Ţinea să clădească, întru nemurire, un edificiu monumental: Opera Luceafărului, în douăzeci de tomuri. Dar ziditorul, în ciuda ostenelilor sale titanice, n-a avut parte să trăiască sfeştania lucrărilor încheiată. Ajuns omul STELEI la Bucureşti, paşii m-au dus destul de des în calea venerabilului scriitor. Veneam pe Strada Eminescu numărul 122 să ridic paginile solicitate pentru revistă. Se întâmpla să nu-l găsesc acasă, şi atunci fiul domniei-sale, profesorul Dumitru Panaitescu, îmi înmâna un plic reutilizat pe care îmi vedeam numele. Manuscrisul cu fraze întotdeauna cumpănite, elegante şi inteligente, era o pictură în care formele le alcătuiau literele-flori, arabescuri şi dantelării. Altădată, după ce sunam, din fereastră înaltă se ivea capul magului arătând frunte înaltă şi ochelari cu lentile înspăimântător de groase. Ajunse la orbire, ca Papini, Borges, Marcel Jouhandeau. Îi auzeam cuvintele introductive: "Ai venit...stai o clipă". Deşi pururea grăbit, găsea timp să întreţină o scurtă conversaţie legată de obiectul colaborării. Uneori mă abăteam la Muzeul Literaturii, cu sediul încă pe Şoseaua Kiseleff, în fostul palat al Uniunii Scriitorilor. Îl găseam lângă Horia Oprescu, printre manuscrise rare, fotografii şi obiecte aparţinând cândva părinţilor noştri întru scris. Greu să uit vreodată amenitatea, delicateţea lui sufletească.
Reîntâlnirile mele cu Perpessicius ("Cel deprins cu durerea"), au loc acum prin intermediul operelor pe care ni le-a lăsat: versuri şi splendide glosări pe marginea a mii de cărţi. Îi citesc "menţiunile" având sentimentul că străbat o jumătate de secol de literatură românească, mereu însoţit de înţelegere, dragoste şi generozitate. Şi mereu cu întrebarea în suflet: Oare câţi dintre criticii lumii au fost atât de departe de abuzul interpretării, de acreală şi plictis? Spiritul lui Perpessicius se cere, mai mult că oricând chemat în actualitate!
Pentru perpetuarea mamoriei marelui nostru cărturar, casa lui de pe strada Mihai Eminescu, numărul 122, trebuie păstrată aşa cum este azi. Să nădăjduim că ea nu va fi niciodată zguduită de buldozerul nivelator!

1981

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila, d. 29 martie 1971, București) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.