Constanta Buzea - Acolo unde cred ca esti

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 - d. 31 august 2012).......R.I.P., prietena draga!

 

 

TOAMNA

 Ziua piere prea repede, fara cantec de greieri,
fara suspinul rotii de la fantana. Si iata,
focul izbeste in fata sau poate e numai inima
verii care isi arunca ultima umbra
peste campurile plutind in ceata viorie...Acolo
un batran frumos isi incalzeste mainile reci
si ar vrea sa spuna drumetului intarziat
minunatele intamplari ce se nasc
in gandul lui....Dar o data cu focul sau inima verii
adoarme tacut---si in vis pe-un cal ruginiu
goneste indarat spre tineretea pe care
acum si-ar trai-o si mai nebun...

Andre Rieu - My way

CASA DE DEMULT

Ferestre inghetate, vantul
cu paie si pene de vrabie
in dinti. In odaile goale
fotografii(de nunta, de moarte)
inramate
cu paianjeni uscati. Gutui
putrezite. In fiecare prag
urmele pasilor: steme
de-amurg. Cine ma cheama?
Cine geme
si vrea sa desfasur
ghemul anilor?
La capatul
ghemului, stiu,
creste viermele timpului.
E numai fosnetul soarecilor
care rod si rod
insula lui Robinson Crusoe
si ultima padure
din herbarul copilului.

(Arheologie blanda, reeditare, Ed. Dacia XXI, 2011)

multumiri.

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Note, stari, zile

Sibiu, într-o zi de august din 2012
Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi declaraţii nepotrivite. De la o vreme, constat, nu fără o anumită perplexitate, că nu l-am citit cum trebuie. Adversarii săi politici au reuşit să mă convingă că, dincolo de defectele lui, omul e de o anvergură aproape cosmică. E, asemenea personajului din faimoasa poezie a lui Victor Vlad Delamarina, „ăl mai tare om din lume”. Dintr-un garaj prăpădit, fără telefon operativ, evacuat de la Cotroceni de guvern, parlament şi o bună parte din popor, Traian Băsescu pune zilnic în mişcare ţara şi, am putea pentru ca să spunem, mapamondul. Uniunea Europeană e o mică sectă de fraieri, care reacţionează prompt la manevrele lui destabilizatoare. (Ale lui şi, fireşte, ale „clicii” de pîrîcioşi trădători, manevraţi, tot de el, ca nişte guguştiuci decerebraţi). Băsescu are o putere trans-instituţională. Îl slujesc, tremurînd, dl Barroso, dna Reding, Angela Merkel, Curtea de la Veneţia (de Curtea Constituţională a României nu mai vorbim), Statele Unite, o sumedenie de miniştri şi ambasadori occidentali şi mai toate publicaţiile de prestigiu ale lumii: Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Economist etc. Toţi şi-au făcut un program de viaţă din susţinerea lui Traian Băsescu şi urmăresc, cu sufletul la gură, peripeţiile referendumului dîmboviţean, lucrînd, în ascuns, pentru invalidarea lui. Dar chiar şi unii miniştri ai guvernului inamic (şi nu oricare, ci tocmai cei de la Administraţie şi Interne) sînt agenţi sub acoperire ai preşedintelui suspendat. Individul e de nestăvilit. Serviciile secrete sînt la picioarele lui. Plagiatul primului ministru e o făcătură a machiaverlîcurilor sale politice. A reuşit, prin malversaţiuni subtile, să doboare moneda naţională, să gonească investitorii străini, să blocheze activitatea guvernului. Rămîne de văzut dacă nu cumva a pus la cale şi seceta. Nu se mai poate face nimic pentru scoaterea lui din joc. Singura speranţă rămîne colonelul Dogaru, care promite să îl detroneze printr-un bine organizat haos popular. Pînă atunci, abia dacă mai putem îngăima mici obrăznicii: îi spunem, cu o ironie zdrobitoare, „simplul cetăţean din garaj” sau „cetăţeanul în tricou albastru”. Dl Ponta e, după spusele preşedintelui interimar, „intimidat”, iar preşedintele interimar e atît de tulburat încît şi-a uitat engleza. Se zvoneşte că, în viitorul apropiat, Traian Băsescu ar putea cîştiga şi alegerile din America. Încet-încet, încep să fiu mîndru de a fi contemporan cu o asemenea stihie dezlănţuită.
Sibiu, în altă zi de august a aceluiaşi an
Cum bine se ştie, sînt, orice-aş face, un „intelectual al lui Băsescu”. Pînă să ajungă el preşedinte, şi eu, şi Liiceanu, şi Patapievici, şi Cărtărescu şi alţi cîţiva din aceeaşi categorie eram nişte neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe piaţă. Lunar, trecem pe la casieria prezidenţială şi încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme omagiale. Opiniile noastre nu sînt ale noastre. Sînt ale lui. Am trăit în mizerie şi anonimat pînă prin 2005, cînd ne-a ajutat Dumnezeu şi am devenit, peste noapte, „băsişti”. Aşa stînd lucrurile, vom dispărea din cultura autohtonă odată cu el. Pînă atunci însă, înotăm, euforici, în privilegii. Cel puţin aşa se spune. Nu e limpede despre ce privilegii e vorba. Nici editura Humanitas, nici Colegiul „Noua Europă”, nici revista Dilema veche nu sînt cadouri prezidenţiale şi nu consumă bani publici. Iar Patapievici a fost numit la ICR înainte să fi apucat să scrie vreun rînd encomiastic despre „marele om”. Cît despre averi, nu putem nici măcar visa la recompensele financiare ale unor vedete mediatice din „opoziţie”. Dar asta e! Vom gravita veşnic în jurul patronului nostru, marele manipulator al obositei noastre gîndiri...
Uneori, totuşi, mă cuprinde invidia. În ciuda prestaţiilor noastre neruşinate, n-am ştiut să obţinem ceea ce, cu siguranţă, ni s-ar fi cuvenit. În această privinţă, „intelectualii lui Antonescu-Voiculescu” au fost mai eficienţi. Au muncit, e drept: s-au zbătut, „au muşcat” (vorba lui Mircea Diaconu) seară de seară, ani de-a rîndul, din portretul duşmanului, dar măcar s-au ales cu cîte ceva: au ajuns miniştri, consilieri prezidenţiali (interimari), șefi de televiziune, comentatori politici emeriţi. Noi nu ne-am gîndit, de pildă, să ne plasăm copiii în posturi de secretari de stat, să obţinem mandate de ambasadori, sau să le prelungim pe cele deja obţinute, prin mici complicităţi cu un premier plagiator, sau cu un preşedinte nevrotic. Noi am rămas nişte „mediocrităţi poleite”, nişte „aşa-zişi”, nişte lingăi păguboşi. „Intelectualitatea” noastră, culpabilă prin ea însăşi, nu poate spera să se ridice la nivelul de rafinament şi fineţe spirituală al unor iluştri viitori academicieni ca Şova, Surupăceanu, Bănicioiu, Chiţoiu, Gust sau Haşotti. Dar chiar dacă e vorba de „adversari”, contemplăm cu amărăciune destinul unui distins profesor universitar care, după lupte seculare în arena Antenei 3, a ajuns şeful diplomaţiei locale, pentru a fi evacuat scurt, după cîteva săptămîni, „cu felicitări”. Va fi înţeles, poate, că a fost tratat ca simplă carne de tun academică, că, de fapt, cei pentru care a combătut nu dau doi bani pe el şi că nu e destul să ajungi în posturi înalte. Contează puţin şi în ce companie ajungi să le ocupi. Aviz amatorilor! Ferocitatea militantă nu e, întotdeauna, rentabilă. Eşti pus pe tuşă fără ezitare, dacă aşa o cer „enteresele partidului”...
13 august 2012

Father and Son!